Invaziile lăcustelor din Moldova, care au adus o foamete de neimaginat. Oamenii s-au apărat cu rugăciuni şi aghiasmă
0
Invaziile de lăcuste din trecut sunt considerate adevărate calamităţi, pentru că distrugerile produse erau însemnate şi duceau la schimbări majore în viaţa oamenilor.
Invaziile de lăcuste au constituit calamităţi naturale uriaşe, care au dus la schimbări dramatice în viaţa locuitorilor. Acţiunea acestora a fost facilitată de existenţa unui mediu natural caracterizat prin spaţii imense necultivate, zone mlăştinoase, inundabile, umede, care au favorizat acest fenomen.
Lăcustele sunt de două tipuri: călătoare sau migratoare şi lăcusta continentală sau marocană. Lăcustele cunosc două faze extreme: faza solitară şi faza gregară, reversibile în timp prin intermediul unor faze de tranziţie.
„Apariţia şi dezastrele provocate de invaziile lăcustelor au fost considerate ca o expresie a voinţei divine, ca de altfel pentru toate calamităţile care au avut loc în perioada respectivă. De cele mai multe ori, invaziile de lăcuste au fost considerate drept «o urgie dumnezeiască» sau «mânie dumnezeiască» şi acestea avea loc cu o anumită frecvenţă. De exemplu, alături de eclipsa de soare din 1648, invazia lăcustelor din acel an a fost considerată de astronomii şi cărturarii Poloniei drept prevestiri ale dezastrelor care vor lovi ţara. Invaziile lăcustelor aveau loc în timpul anotimpului cald şi aveau perioade diferite de desfăşurare. Dacă cea din anul 1648 a durat doar câteva zile, invazia din 1690 s-a desfăşurat timp de două luni şi a fost una dintre cele mai puternice calamităţi pe care nu numai Moldova, dar şi alte ţări din regiune le-au cunoscut. (...) Lăcustele care veneau erau mari, «de culoare schimbătoare», bătând în cenuşiu şi roşu, cum au fost cele din 1476, sau cu o «culoare veninoasă» pentru cele din 1652 care constituiau dovada «cea mai sigură şi fatală» a contaminării cu ciumă, «a unui aer încărcat de molimă», după cum considera Robert Bargrave“, arată istoricul Constantin Tofan.
Semnificaţii biblice
Unele invazii au avut dimensiuni şi consecinţe biblice, pentru că lăcustele au venit sub formă de „nori", „roiuri" sau „stoluri“. „Acestea au acoperit spaţii imense la nivelul întregii Moldove, a celor trei Ţări Române, ale sud-estului european. Astfel, în 1476, armata otomană a fost stânjenită în deplasarea spre Moldova «de o mulţime de lăcuste mari», care alcătuiau «nori aşa de groşi încât întunecau soarele», distrugând inclusiv sacii cu pesmeţi ai armatei, împiedicând pregătirea hranei, deplasarea trupelor trebuind să se facă noaptea“, menţionează Constantin Tofan.
Moldova, centru de iradiere pentru ţările vecine
O invazie puternică a avut loc începând cu luna august a anului 1539, când atât Moldova, dar şi regatul Ungariei, au fost devastate, „consecinţa fiind «foametea cea mare» determinată de acele «lăcuste multe de au mâncat toată roada». Nu numai anul 1539, dar şi 1540 s-a caracterizat prin existenţa acestora, devenind un al doilea nume pentru domnul din perioada respectivă, acela de Ştefan Lăcustă. Această calamitate, la care s-au adăugat, fără îndoială, invazia turco-tătară din 1538, luptele pentru tron, răşluirea ţării în sud, marile obligaţii financiare, au avut drept consecinţă negativă o puternică foamete, care s-a manifestat până în 1541, 1542“, relatează istoricul Constantin Tofan.
Invaziile de lăcuste din 1612 şi 1620 au avut un caracter mai moderat şi restrâns ca răspândire. Mult mai puternică a fost invazia din anul 1648 care a afectat Polonia şi Moldova. Un alt fenomen de acest fel a avut loc în anul 1690, când a durat două luni de zile fără încetare. „Au fost distruse semănăturile şi făneţele. Lăcustele au avut o origine locală, Moldova transformându-se într-un centru de iradiere a acestora în ţările vecine şi mai îndepărtate, cum ar fi "Transilvania, Polonia, Podolia, Ucraina şi Moscovia" care «au umplut şi potopit» aceste zone. Această ultimă expresie este mai mult decât sugestivă pentru numărul mare de lăcuste, pentru forţa invaziei care a avut ca punct de plecare teritoriul Moldovei, fiind prezente şi în celelalte zone ale spaţiului locuit de români. Distrugerea recoltei a fost urmată de creşterea preţului la cereale, ajungându-se la taleri imperiali pentru o cantitate de aproximativ 300 litri de mei, şi de 18 taleri pentru aceeaşi cantitate de grâu“, se mai arată în lucrarea „Calamităţi naturale pe teritoriul Ţării Moldovei din secolul al XV-lea şi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Invazii ale lăcustelor“.
Nor de lăcuste
A doua domnie a lui Mihai Racoviţă în Moldova a fost marcată de prezenţa lăcustelor. În vara anului 1710 a avut loc o puternică invazie asemuită cu un uragan puternic. „Lăcustele când zburau «întunecau văzduhul» de nu se mai putea vedea, cerul, soarele şi atunci când se aşezau pe pământ, distrugeau toate culturile, în afară de mazăre, inclusiv pădurile făcându-le cum erau iarna. Norul de lăcuste avea o lăţime de mai multe mile şi o lungime de o jumătate de milă, distrugând resursele de hrană ale ţăranilor, ducându-i la foamete şi la părăsirea gospodăriilor. (...) Cei patru ani consecutivi ( 1708-1711 ), în care Moldova a fost afectată de invaziile de lăcuste, la care au contribuit şi alte calamităţi, au dus după, Axintie Uricariul, la distrugerea recoltelor de grâu, la instaurarea foametei şi sărăciei, la o situaţie aproape critică la începutul domniei lui Nicolae Mavrocordat“, menţionează istoricul.
Invaziile din anii 1748 şi 1847
Invazia de lăcuste a avut loc în anul 1748 a fost insoţită de o eclipsă de soare. Lăcustele au trecut prin Iaşi. Toate culturile Moldovei au fost devastate de această calamitate. O nouă foamete a afectat ţara. Coaja de copac şi ghindele de stejar măcinate şi amestecate au devenit o mâncare de bază.
Lăcustele au revenit la sfărşitul secolului, in 1780, când au reprezentat o calamitate pentru întregul spaţiu locuit de români, inclusiv pentru cel al Moldovei. În anul 1847, lăcustele au lovit din nou întregul spaţiu locuit de români, inclusiv teritoriul Moldovei. Efectele s-au suprapus cu cele ale secetei. Recolta de pe o suprafaţă 143.200 ha a fost distrusă.
Cum erau combătute lăcustele
Combaterea lăcustelor s-a făcut utilizând mijloace diverse, dar în totalitatea cazurilor ineficiente. Fiind considerate o expresie «a mâniei lui Dumnezeu», combaterea avea un caracter religios.
„Exista credinţa potrivit căreia zgomotele împiedică aşezarea lăcustelor, din această cauză trasul clopotelor de la biserici a constituit una din metodele de combatere a acestora, cum s-a încercat de altfel în 1748, 1828. Sunetul clopotelor nu însemna pentru populaţie un zgomot oarecare, ci apelul la divinitate împotriva calamităţii, a efectelor acesteia. Un alt mijloc a fost acela al rugăciunilor efectuate la scară naţională, mai ales când calamitatea era de anvergură, cum a fost în 1748, dar care nu au determinat dispariţia lăcustelor. În alte situaţii s-a încercat combaterea calamităţii prin utilizarea relicvelor sfinte, a moaştelor de sfinţi, unele aduse de la mari distanţe. Astfel, pentru Ţara Românească am reuşit să identificăm două situaţii, una din timpul lui Constantin Brâncoveanu, când au fost aduse moaştele Sf. Mihail Sinadschii de la Muntele Athos, şi la 24 aprilie 1779 când, pentru combaterea secetei şi a lăcustelor, s-au adus la Craiova moaştele Sf. Grigorie Decapolitur. În situaţia Moldovei, ineficienţa campaniei de distrugere a lăcustelor din 1847 a făcut ca autorităţile să ordone ca icoana Sfintei Ana de la mănăstirea Bistriţa să fie purtată prin ţinuturile Neamţ, Vaslui, Fălciu şi Tutova începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, autorităţile au încercat să coordoneze lupta împotriva lăcustelor, mai ales în perioada de primăvară. (...) De obicei s-a procedat la distrugerea lăcustelor prin aratul şi săpatul suprafeţelor infestate. (...) Campania de distrugere a lăcustelor din primăvara anului 1848. În ciuda faptului că această acţiune a fost coordonată de Grigorie Sturdza, că numărul boierilor însărcinaţi cu supravegherea acţiunii a fost sporit, s-a ajuns la o «capitulare» a oamenilor în faţa calamităţii, marcată de altfel prin propunerea unui boier de a se la ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciuni colective şi stropirea cu agheazmă a suprafeţelor contaminate“,
se mai precizează în lucrarea „Calamităţi naturale pe teritoriul Ţării Moldovei din secolul al XV-lea şi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Invazii ale lăcustelor“.
Se încarcă comentariile...
