INTERVIU „Îngerul“ din America al copiilor români care suferă de boli grave. „Mi se pare că România este în război cu ea însăşi“

Adriana Henderson a ajutat sute de copii din România

Adriana Henderson este un adevărat înger pentru sute de copii români care suferă de boli grave. Ea trăieşte în Statele Unite ale Americii şi, de aproximativ 20 de ani, conduce o organizaţie care a ajutat sute de copii din România. Adriana are 65 de ani şi s-a născut în Bucureşti, dar a emigrat, în tinereţe, în SUA împreună cu părinţii.

Adriana a reuşit să schimbe viaţa a sute de copii din România, iar pe unii dintre ei chiar i-a salvat de la un sfârşit  previzibil. 

Adevărul: Ce vă mai amintiţi despre viaţa din România dinainte de a pleca în SUA?

Adriana Henderson: Îmi amintesc de viaţa din Bucureşti, unde am crescut. Îmi amintesc că erau două categorii de oameni, cei care erau membrii de partid şi cei care nu erau. Unii o duceau bine, alţii nu. După părerea părinţilor mei cei care au acceptat să devină membri de partid erau oameni compromişi. Părinţii mei nu au acceptat niciodată acest lucru. În consecinţă au avut de suferit pe plan profesional şi, indirect, pe plan economic. 

Cum era viaţa dumneavoastră în România în acele timpuri?
 

Grea. Ştiu că părinţii mei ar fi vrut să ne ofere mai multe, ştiu că eu mi-aş fi dorit mai mult decât mi-au putut ei oferi. Ştiu că moşteneam hainele surorii mele, că atunci când pantofii îmi erau prea mici, tata tăia vârful ca să poată să-mi iasă degetele afară, sau că iarna îmi înveleam picioarele în pungi de plastic, pentru că îmi intra apa în ghete. Ştiu că am avut aceeaşi haină de iarnă de la vârsta de 7 ani şi până la vârsta de 17 ani. A fost enormă când am primit-o şi mică şi strâmtă când a trebuit să o înlocuiesc. Ştiu că părinţii cumpărau unt de două ori pe lună, atunci când luau salariu. Era un lux! Ştiu că nu aveam jucării, că nu aveam Crăciun sau zile onomastice. Ştiu că pentru mulţi ani am stat cinci persoane într-o cameră pentru că bunicii, în casa cărora locuiam, erau „proprietari” şi nu ne calificam pentru un apartament. Ştiu că nu am avut niciodata televizor, aspirator sau telefon. Ştiu că îmi era frică să vorbesc, că nu aveam încredere în nimeni. „Unui om îi trebuie cinci ani să înveţe să vorbească şi câteodată îi trebuie o viaţă întreagă să înveţe să «tacă», m-a învăţat tata, de frică să nu spun ceva ce se vorbea în casă. 

Cum şi de ce a a emigrat familia d-voastră?
 

Părinţii mei au vrut să ofere copiilor lor o viaţă mai bună, o viaţă în care să nu se lupte numai pentru a exista, ci şi una în care să poată gândi liber şi fără frică. Voiau să ne ofere o lume unde puteam deveni ce vrem, umbla unde dorim, credem în ce voiam să credem. Un loc unde poţi trăi fără frică.

În ce an aţi emigrat?
 

La începutul anilor `70 când în urma vizitei preşedintelui American Richard Nixon s-a dat „libertatea” de a emigra. A fost o înţelegere între statul român şi cel american în care America oferea României statutul de ţară favorizată în schimbul liberei emigrări. Bineînţeles că România nu s-a ţinut de cuvânt şi cererea părinţilor mei de a emigra a fost respinsă. Au urmat repercusiuni pentru toată familia, dar, din fericire, cazul tatălui meu a fost auzit în afară şi ca o consecinţă am primit paşaport să plecăm cât mai repede. 

De ce a făcut închisoare tatăl dumneavoastră în România?
 

Tatăl meu a fost acuzat de „propagandă” împotriva statului român.

„Plângeam şi munceam“

Ce aţi făcut atunci când aţi ajuns în SUA?

Am intrat imediat toţi la lucru. Am luat-o de jos, cât se poate de jos: lucram în fabrică la banda rulantă, spălam pe jos, spălam closete. Nu ne-am dat la o parte de la nimic şi nu ne-a fost ruşine să muncim greu, dar cinstit. Plângeam şi munceam. Primii doi ani ne-a fost foarte greu. Nu avem nimic, plecasem fiecare cu un geamantan în care aveam două schimburi de haine. Autorităţile române ne-au dat o listă cu lucrurile pe care aveam voie să le luam. Am fost controlaţi şi în urechi, nu cumva să scoatem ceva în plus din ce ne-au „recomandat” ei. 

Cum vi se părea lumea în care ajunseseţi?
 

Prima dată am aterizat în Chicago, un oraş imens. Totul era uriaş: maşini, case, autostrăzi. Cel mai mult m-au impresionat magazinele şi toate tipurile de produse pe care le puteai găsi. Mă ameţeau! Şi acum ameţesc în moluri şi magazine mari. Nu-mi vemea să cred că poţi găsi atâtea soiuri de roşii, de pâine, de brânză, de biscuiţi. La început mi-a fost frică să intru într-un magazin de haine de frică să nu mă pierd. Sute şi mii de modele! Nu am înţeles de ce aşa de mult, de ce atâta risipă. Oamenii mi s-au părut drăguţ,i dar nu speciali de calzi. Fiecare îşi vedea de treaba lui. Dar, dacă cereai ajutorul sau dacă cineva ştia că ai nevoie de el, lumea încerca să ajute. Fiecare are experienţele lui, şi vede lumea prin prisma lor, eu nu pot să spun că îmi displace sistemul acesta. Îmi place că lumea să nu se intereseze prea mult în viaţa mea personală. Îmi place să fim prieteni, dar nu să mă bag în intimităţile oamenilor şi să-i discut. 

Ce studii aţi urmat în SUA?
 

Am urmat limbi străine la UCLA (Universiy of California Los Angeles).

Ce au lucrat părinţii d-voastră?

Părinţii mei au intrat şi ei tot in fabrică. În România, tata a fost inginer/profesor, mama a fost contabila, dar au trebuit să lucreze aici orice ca să putem supravieţui. Nu s-au plâns niciodată, nu s-au dat la o parte, nu au spus niciodată că refuză să desfăşoare activităţi necalificate. Au fost întotdeauna recunoscători cerului ca trăiesc în libertate. 

Ce activitatea profesională aţi desfăşurat în SUA?

Visul meu a fost să devin stewardeză, de aceea am şi urmat limbi străine. Mi-am dorit întotdeauna, încă de când eram copil, să văd lumea, să mă plimb peste tot. M-am gândit că cea mai uşoară modalitate de a călători ar fi fost să lucrez pentru o companie aeriană. Nu a fost să fie.  Când m-am căsătorit, am intrat în afacerea soţului meu unde am lucrat timp de 25 de ani. Soţul mea avea o companie de consultanţă pentru industria textilă. Deşi nu ştiam absolut nimic despre această industrie, am lucrat cot la cot cu el, am învăţat de la el şi împreună am crescut această companie la un nivel internaţional.

Cu ce vă ocupaţi în momentul de faţă?

De 20 de ani, şi sper că încă pe atât de acum înainte, m-am ocupat cu organizaţia pe care am înfiinţat-o,  S.T.A.R. Children Relief / Camp Ray of Hope (tabăra „O Rază de Sperantă“). Această tabără îmi ocupă aproape tot timpul. Consider ca taberele sunt extrem de benifice mai ales pentru copiii cu boli grave sau copiii cu dezabilităţi. Aceste tabere sunt special concepute pentru astfel de copii. Noi am fost şi suntem anual instruiţi în Statele Unite în organizarea acestor tabere speciale în care copiii învaţă prin diferite activităţi să se integreze, să aibă încredere în ei şi în potenţialul lor. Suntem primii care am introdus astfel de tabere în România.

„Această experienţă nu am să o uit nici în ultima zi din viaţa mea“

Rep.: Ce fel de acţiuni aţi desfăşurat ? 

A.H.: Începutul a fost prin a ajuta copiii şi adulţii cu hemofilie cu medicamentele necesare pentru a stopa sângerările, ei având o deficienţă a unuia din proteinele care ajută la coagularea sângelui. Auzisem de un copil cu hemofilie care aveau nevoie de un astfel de medicament special. Necesită o operaţie să-i îndrepte piciorul ca să poata să meargă. Am avut posibilitatea să-i găsesc aceste medicament ca donaţie. După acea au urmat şi alţi pacienţi, sute de copii şi adulţi. Am trimis containere cu haine, jucării, materiale pentru spital, paturi de spital, cărucioare, medicamente. Apoi am reconstruit şcoala de la Scărişoara, din judeţul Alba. A fost o acţiune destul de amplă întrucât am schimbat toate geamurile, am introdus încălzire centrală şi am construit băi interioare. 

Rep.: Câţi copii au fost ajutaţi?

A.H.: Nu am un număr exact, dar sunt sute de copii şi adulţi a căror viaţă a fost schimbată şi uneori chiar salvată. Ştiu două cazuri în care am intervenit la ultima sută de metri pentru a salva viaţa cuiva. 

Rep.: Cum îi ajutaţi ?

A.H.: Activitatea noastră principală este tabăra „O Rază de Speranţă“ pentru copiii cu boli cronice: hemofilie, cancer, talasemie, etc. Avem aproximativ 60 de copii pe care îi susţinem financiar. Dintre ei îi selectez pe cei care merg la facultate sau la şcoli profesionale. Pe aceştia îi ajutăm nu numai cu sponsorizarea anuală, ci şi cu o bursă fie pentru facultate, fie pentru a face o şcoala profesională sau pentru a deschide o afacere. 

Rep.: Ce fel afaceri şi-au deschis cu sprijinul d-voastră?

A.H.  De exemplu, am ajutat pe cineva să deschidă o afacere de croitorie, pe altcineva să deschidă o mică fermă de animale. Am ajutat un tânăr să facă şcoala de şoferi, pe altul să facă o şcoală de operator pe maşini industriale. Avem câţiva care merg la facultate, un tânăr la facultatea de istorie, altul la medicină, avem şi un tânăr care a intrat la şcoala de arte din Londra.

Rep.: Care este cea mai impresionantă povestea a unui copil pe care l-aţi ajutat?

A.H.: Nu am să-l uit niciodată pe Alex. L-am cunoscut când avea 12 ani. Când am intrat în camera unde stătea împreună cu fraţii şi surorile lui şi bunica lor, am văzut un copil care stătea în pat fără a se putea mişca. Deşi avea 12 ani, nu fusese deloc la şcoală. Era un copil trist şi îndurerat, cu vizibile semne de durere fizică. Hemofilia este o boală în care durerile sunt extreme. Pe lângă durerea fizică era şi durerea emoţională.  Ambii părinţii erau alcoolici. Lipseau de acasă cu săptămânile şi când veneau înapoi se băteau unul pe altul. Sărăcia era lucie. L-am ajutat pe Alex să primească factorul de coagulare ca să-l pun pe picioare, apoi l-am aranjat să mergă la o şcoală specială. Trebuia să o ia de la început, din clasa intâi. Nu i-a fost uşor la 12 ani să fie în clasă cu copii de 7 ani, dar Alex a avut un spirit tare şi o dorinţă mare de a ieşi din situaţia în care era. A terminat liceul, a facut şcoala de şoferi cu ajutorul sponsorizării şi acum lucrează la o firmă de transport international. Mă bucura până la lacrimi să-i vad pozele pe Facebook din toate locuri din Europa unde ajunge. Ma gândesc deseori ce s-ar fi întâmplat cu el dacă nu-l descopeream.  

Rep.: Care este cea mai frumoasă experienţă trăită de d-voastră?

A.H.: Sunt multe experienţe frumoase pe care le-am trăit de-a lungul acestor ani. În toate am văzut mâna lui Dumnezeu şi răspunsurile Lui la rugăciuni. Sunt experienţe în care îl simt aproape de mine. Dar cea mai frumoasă şi deosebită a fost când am vizitat un copil cu hemofilie la Spitalul Louis Turcanu din Timişoara. Era la a doua amputare, bandajat la picoarele care i-au fost tăiate de la genunchi. Era în dureri îngrozitoare pentru că operaţia nu i-a reuşit şi trebuia să-i amputeze din nou picioarele până sus. Îi trebuia acel medicament de coagulare numit Factor. Dar copilul căpătase şi inhibitori la factorul obişnuit şi deci îi trebuia factor cu inhibitori. Mai precis, avea nevoie de 100.000 de unităţi de factor cu inhibitori (valoare $100.000). Mă durea numai să mă uit la el şi m-am rugat repede în gând să-l salveze Dumnezeu, sau măcar să-i ia durerea. În acel moment am primit un telefon de la soţul meu care era în State şi mi-a spus că tocmai sunase cineva să ne ofere 100.000 de unităţi de factor cu inhibitori. Această experienţă nu am să o uit nici în ultima zi din viaţa mea. Acel copil este acum un tânăr de 28 de ani.

„Suntem toţi diferiţi, dar toţi suntem oameni“

Rep.: Cum se asigură finanţarea acţiunilor umanitare?

A.H.: Finanţarea se face în cea mai mare parte din fondurile pe care le strâng aici, fonduri personale, dar şi cele de la prietenii şi rudele mele. Am înfiinţat o organizaţie şi în România acum doi ani în aşa fel încât, dacă sunt români, doritori să ni se alăture o pot face.

Rep.: Cum se face selecţia cazurilor?

A.H.: Invitaţiile în tabără se fac de către medici, dar alegem şi dintre copiii care au mai fost în tabără. Ni s-a întâmplat să fim contactaţi de copii care au auzit de tabăra noastră şi şi-au dorit să vină. Taberele sunt gratuite, singura condiţie este să nu depăşească vârsta de 18 ani şi să aibă o boală gravă.

Rep: Ce trebuie să se schimbe în societatea românească pentru ca aceste persoane să se integreze şi să aibă un rol activ?

A.H.: Vreau să spun că aceşti copii sunt extrem de deştepţi, că sunt dotaţi intelectual şi că pot să fie membri productivi ai societăţii. Totul este să li se dea o şansă, să fie ajutaţi, şi să nu fie marginalizaţi. Există o impresie greşită în România, poate chiar o superstiţie, că un om trebuie să fie perfect fizic. Dacă are o diformitate, atunci este ceva rău în el. Este o superstiţie, o gândire greşită. Deci sugerez să se schimbe mentalitatea, felul de a gândi. Şi aş mai sugera ca oamenii să fie acceptaţi aşa cum sunt. Suntem toţi diferiţi, dar toţi suntem oameni.

 „Cea mai mare problema este corupţia“

Rep.: Cum vedeţi România de peste Ocean?

A.H.: O văd ca pe un mister, ca pe o enigmă. Nu-mi pot imagina, nu pot înţelege cum nu se apreciază şi nu se valorifică atâta frumuseţe şi bogăţie. Este trist să văd cum oamenii se intereseaza în a se îmbogăţi până la exces fără a ţine seama de consecinţe.

Rep.: România este pe locul doi în lume la emigrare după Siria. Ce vă spune această situaţie şi cât de gravă este?

A.H.: Situaţia emigrării în masă este destul de gravă. Mi se pare că România este în război cu ea însăşi. Când pleacă toţi tinerii şi rămân numai bătrânii şi copiii nu mai există o clasă de oameni care produc. Mai grav este că aceşti copii sunt lăsaţi fără părinţi. Nu-i învinovăţesc, nu-i judec, dar este un fel de abandon. Un copil are nevoie de părinţi care trebuie să le ofere copiilor lor o stabilitate. Bunicii nu înlocuiesc părinţii, pot fi doar un ajutor. 

Rep.: Care sunt cele mai mari probleme ale României în momentul faţă?

A.H.: Aş spune că cea mai mare problema este corupţia, care are rădăcini adânci şi multe şi se observă în toate aspectele vieţii: corupţie politică, trafic de influenţă, nepotism, mituire, favoritism, pile, relaţii. Cu toate acestea aş vrea să subliniez că sunt mulţi oameni de valoare în România, oameni cu care lucrez şi care se dedică în mod voluntar în ajutorarea semenilor lor. Văd din ce în ce mai mult cât accent se pune pe voluntariat mai ales printre tineri şi acesta este un aspect îmbucurător.

Rep.: Vă gândiţi să vă întoarceţi vreodată în ţară?

A.H.: În vizită, da, oricând. Definitiv, niciodată.