FOTO Cetatea geto-dacică de la Păişani-Stoina a fost distrusă parţial de lucrările agricole mecanizate

FOTO Cetatea geto-dacică de la Păişani-Stoina a fost distrusă parţial de lucrările agricole mecanizate

Cercetările arheologice se vor încheia peste câteva zile

Cetatea geto-dacică de la Păişani-Stoina a fost distrusă parţial de lucrările agricole mecanizate efectuate în perioada de început a regimului comunist. La această concluzie au ajuns arheologii care efectuează în prezent o serie de cercetări.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
O parte dintre vestigiile istorice existente în cadrul sitului s-au pierdut iremediabil în urma lucrărilor agricole făcute.
„În special arătura care s-a făcut a deranjat depunerea arheologică rezultată în urma unei locuiri. O răvăşeşte şi o împrăştie şi structurile care se asociază cu materialul cam dispar. Este vorba de resturi de construcţii şi de edificii care sunt deranjate şi iremediabil pierdute. S-a întâmplat după cel de-Al Doilea Război Mondial când s-a introdus agricultura mecanizată. La vremea aceea, oamenii nu îşi puneau problemele în felul acesta. «Situl este sit, dar patria este mai mult grâu şi cărbune». Este o situaţie de percepţie a valorii unor măsurii mai vechi şi la vremea respectivă partidul a considerat că e mai important să cultive pământul“, a spus Vlad Vintilă Zirra, de la Institutul de Arheologie Bucureşti, responsabilul ştiinţific al şantierului.
 
Cetatea geto-dacică este datată în secolul al IV-lea î.Ch.
 
Lucrările arheologice sunt efectuate în parteneriat cu Muzeul Judeţean «Alexandru Ştefulescu». Situl se află pe o colină din satul Păişani. Lucrările arheologice au început pe  1 iulie şi se vor fi finaliz peste câteva zile.
„Am reluat cercetările anul trecut, în parteneriat cu Muzeul Gorjului. Am făcut un plan multianual. Vrem să scoatem toată esenţa din aşezarea aceasta cu două fortificaţii în care vieţuirea a fost de scurtă durată. Ea se datează, probabil, în secolul IV – î.Chr., cu ceva elemente anterioare. Vrem să surpindem structurile de locuire, care, din păcate, au fost deranjate puternic de agricultura locală mecanizată,  mai cu seamă, şi ne interesează sistemul constructiv al fortificaţiilor şi relaţiile dintre ele. În acelaşi timp facem un studiu de arheologia peisajului care se referă în special la mediu. Cum îl ocupau oamenii mediul şi cum transformau mediul pe care îl foloseau şi, în acelaşi timp, cum se puteau zării între ele diferite comunităţi“,
ne explică, Vlad Vintilă Zirra. 
 
O nouă tehnică de realizare a cărămizilor 
 
În urma cercetărilor efectuate la cetatea geto-dacică de la Păişani s-a descoperit în premieră un mod nou de realizare a cărămizilor folosite la construcţia fortificaţiilor. „Lucrurile noi sunt legate de sistemul de construcţie în special al uneia dintre fortificaţii, pentru că foloseşte materiale arse pre preparate, adică întâi preparau materialele de construcţii şi după aceea le puneau în opera obstacolului defensiv. Este o noutate de natură cronologică şi tehnologică. Pe la mijlocul secolului al IV-lea în lumea greco-elenistică începe să fie folosită ca material de construcţie cărămida de chirpici arsă. Nu sunt cărămizi ca în ziua de azi, ci chiripici, pietricele şi resturi vegetale de genul paie sau pleavă. Se făceau în tipare şi se ardeau în mod preliminar în nişte cuptoare pe care nu le-am găsit la Păişani şi, de asemenea, în aceeaşi zonă, se prepară şi un pământ ars, care, de obicei, este o argilă netratată, scoasă şi băgate în focare şi care se arde la temperaturi mai mari decât cărămida şi este folosit la erijarea fortificaţiilor. De obicei, către faţa de apărare se pun cărmizile, iar în spate masa asta de argilă arsă şi apoi se bătătoreşte cu pământ. Cărămizile sunt susţinute cu trunchiuri cu butuci, pentru că nu foloseau mortar şi nu ştiau să lege cărămizile. Nu am găsit nici aici şi nici în alte locuri similare mai din sud ideea de a întreţese cărmizile, de a le imbrica. Pur şi simplu le stivuiau pe înalt şi încercau să le susţină cu lemne şi cu pământ bătut, care înseamnă o gândire mai puţin eficientă în ceea ce priveşte rezistenţa unor clădiri de genul acesta“, ne precizează Vlad Vintilă Zirra. 
 
Ofrande aduse zeilor
 
La baza fortificaţiei au fost găsite mai multe vase ceramice, dar şi oase de animale, ceea ce îi duce pe arheologi cu gândul la organizarea de ritualuri în cadrul cărora se aduceau ofrande zeilor. „În fortificaţie şi sub ea sunt diferite resturi de vase ceramice. În partea de sus a fortificaţiei ceramica este puţin, dar la bază este considerabil mai mult. Ne gândim dacă nu am întâlnit destul de discret un ritual de fondare al fortificaţiei. Am găsit oase de animal în conexiune. La vremea când au fost abandonate, aveau ţesut moale şi au putrezit în pământ. Îmi e greu să cred că cineva a abandonat pur şi simplu părţi de animal domestic pentru că aveau un prisos, ci că mai degrabă este o vorba de un ritual de ofrandă, de fondare, de a-şi atrage bunăvoinţa zeilor“, a mai precizat Vlad Vintilă Zirra. 
 
Istoria sitului
 
Cetatea geto-dacica se află într-un loc, care este cunoscut sub numele de „La Cetate“ sau „Viile lui Negricea“. „Se ştie că este un sit arheologic încă de la un chestionar pe care l-a formulat Alexandru Odobescu în secolul al XIX-lea, în jurul anului 1870, care a primit răspunsuri de la notanbilităţile locale. Ulterior, în 1918, un arheolog german a venit aici ca să cerceteze zona. A venit cu o trupă de soldaţi şi angajaţi locali, realizând prima schiţă a sitului în care a sesizat cele două fortificaţii. În anul 1986, aici a săpat profesorul de arheologie şi istorie Petre Gherhe. A intrat în circulaţia literaturii ştiinţifice de specialitate, dar nu a mai progresat cercetarea la faţa locului“, a mai precizat Vlad Vintilă Zirra. 
citeste totul despre: