Descoperire uimitoare a lumii literare: Tudor Arghezi, copilul din flori al bonei unguroaice, Ergézi Rozália. Rezultatul unei cercetări extrem de controversate

Descoperire uimitoare a lumii literare: Tudor Arghezi, copilul din flori al bonei unguroaice, Ergézi Rozália. Rezultatul unei cercetări extrem de controversate

Mama lui Tudor Arghezi  a fost, potrivit lui Ferenczes István, Ergézi Rozália, de la care a preluat şi numele

Oficial, se cunoaşte că marele poet Tudor Arghezi este fiul lui Nae Theodorescu şi al Mariei Theodorescu. Totuşi, o umbră de îndoială plutea cu privire descendenţa pe linie maternă. Scriitorul secui Ferenczes István a realizat o cercetare prin care demonstrează că mama lui Tudor Arghezi este chiar slujnica din casa poetului, o femeie de etnie maghiară.

Ştiri pe aceeaşi temă

Poetul Vladimir Udrescu a prezentat în revista de cultură „Portal Măiastra“, care apare la Târgu Jiu, descoperirea făcută, în urma unei cercetări laborioase şi de durată, a scriitorul secui Ferenczes István, care pare că a elucidat misterul care plutea în biografia marelui poet. Cercetarea a pornit de la o vizită pe care poetul Kányádi Sándor i-a făcut-o lui Arghezi, în urma căreia acesta constată că marele poet român nu era străin de limba maghiară. 
 
„În numărul pe ianuarie anul curent al revistei de limbă maghiară „Szekélyföld“, care apare la Miercurea Ciuc, Ferenczes István publică un amplu şi incitant studiu, intitulat Arghezi-Ergézi. La prima ochire, preocuparea unui autor de factura lui pentru biografia argheziană poate părea bizară. Dar Ferenczes, autor de limbă maghiară din România, a intrat în contact, în chip firesc, cu literatura română. Nu este, aşadar, străin de existenţa literelor autohtone, mai cu seamă că vieţuieşte printre confraţi majoritari, într-un mediu multicultural. Ce l-a îndemnat să purceadă, însă, la o asemenea investigaţie? Din câte susţine, l-a incitat vizita poetului Kányádi Sándor, în anul 1962, făcută lui Tudor Arghezi, la Mărţişor. Acesta dorea să-i arate patriarhului liricii naţionale un grupaj de poezii traduse de el şi apărute pentru întâia oară în ungureşte. Primit cordial, junele autor maghiar a avut surpriza să afle, chiar din gura celui ce poseda „geniu lingvistic” (Vladimir Streinu), că «Én is tudok kicsit magyarul. Emberek vagyunk, megértjük egymást». 
Adică: «Şi eu ştiu puţin limba maghiară. Suntem oameni cu toţii, trebuie să ne înţelegem». Numai la o atare surpriză nu se aştepta Kányádi! E drept, prin lumea literelor româneşti se mai strecurase ştirea că Arghezi ar pricepe şi ceva ungureşte. Dar ca, la cei 82 de ani ai săi, Arghezi să-i mai şi înşire cu precizie, în maghiară, numele mai multor sate secuieşti din Valea Homorodului era prea de tot. E vorba de localităţi cu ape minerale, din care «îşi potolise setea în timpul copilăriei», după cum îi preciza vizitatorului.
 
Uimit, Kányádi socoate că „trebuie să fie ceva la mijoc” cu acest om care, la senectute, rosteşte exact cuvinte, toponime şi propoziţii „atât de curat” în maghiară. Şi se întreabă de unde o fi învăţat scriitorul român «puţină limbă maghiară?». Nu cumva de la «slujnica secuiancă a familiei Arghezi?». Aceea care l-ar fi adus, vara, în vacanţele şcolare, pe aceste meleaguri, amintite de poet? Locuri din care chiar ea se trăgea? De la acest insolit, dar relevant episod, demarează Ferenczes meticuloasele lui investigaţii. Cu ochi rutinat, panoramează întregul dosar al ascendenţei argheziene: bunici, tată, mamă – autentici şi vitregi, fraţi – vitregi, «de lapte» şi rubedenii. Revizitează toate studiile de gen existente. Se preumblă prin aşezări transilvane care-i furnizează informaţii noi şi semnificative în privinţa subiectului abordat. Răscoleşte arhive, cercetează registre, matricole bisericeşti de pe Valea Homorodului.
 
Precum „un detectiv”, cum se autodefineşte, iscodeşte istoria măruntă, dar grăitoare a faptelor. Descoperă înscrisuri ispititoare, extrage date lămuritoare din mitricele unor parohii sau din actele unor primării. Pune cap la cap toate informaţiile, întocmeşte hărţi sentimentale şi de rudenie, schiţează profiluri plauzibile ale celor implicaţi în această veritabilă poveste cu suspans, analizează, compară, interoghează documentele, înlătură confuzii şi plăsmuiri, destupă aşa-zicând izvoare neştiute, tinde – altfel spus – a dezghioca adevărul de sub pojghiţa uneori protectoare a mistificărilor.
 
În acest chip, istoricul literar reface biografia aurorală neschimonosită a lui Tudor Arghezi. Recuperează, prin contribuţii proprii pertinente, o istorie literară tabuizată nu doar prin clişee, ci şi prin manipulări. Metamorfoza existenţei dintru început a cântăreţului «boabei şi fărâmei» se dovedeşte a fi încâlcită, cu o arhitectură incongruentă. In căutarea adevărului, Ferenczes porneşte – exploatând întreaga documentaţie la îndemână – din amonte spre aval. De la izvoare, de la origini, spre finişul vieţii acestei femei. O mamă cu o existenţă atât de contondentă, de traumatizantă“, arată Vladimir Udrescu.
 

Rozália a lucrat la prăvălia de lângă cofetăria lui Nae Theodorescu

Ferenczes István descoperă locul de naştere al mamei lui Arghezi, şi anume în localitatea Vlăhiţa, aflată între Miercurea Ciuc şi Odorheiul Secuiesc. Bunicii paterni erau de origine germană şi de la aceştia a deprins, într-o oarecare măsură, limba germană. Tatăl, miner de meserie, a murit atunci când Rozália avea doar 13 ani. Şase ani mai târziu, ia drumul Bucureştiului şi se angajează la o prăvălie, chiar lângă cofetăria la care lucra Nae Theodorescu. 
 
„În urma unor demersuri stăruitoare, cercetătorul harghitean descoperă, în registrul matricol al parohiei romano-catolice din Vlăhiţa/Szentkeresztbánya, datele de naştere de fetiţei Ergézi Rozália. Odată cu această dezvăluire, se spulberă alegaţiile unor cercetători, de altfel bine intenţionaţi, care s-au arătat sceptici în privinţa originii ardeleneşti a mamei lui Arghezi, darmite la obârşia ei ungurească sau secuiască! Săsoaică de la Braşov, conform unor surse aproximative, ar mai merge. Nemţoaică, da, s-ar mai potrivi, întrucât chiar poetul a afirmat, în unele împrejurări, că „bona” copiilor Mitzura şi Baruţu (mama lui, Rozália, de fapt) ar fi de sorginte germană. La rându-i, chiar Rozália a declarat, cu diferite ocazii, că ar avea o asemenea provenienţă. Mai cu seamă că se identifica oficial ca cetăţeancă austro-ungară de naţionalitate germană şi religie romano-catolică. Las’că, spre sfârşitul vieţii se declara româno-ortodoxă. Imprejurările i-au dictat suveran atitudinea aceasta fluctuantă. Aşadar, registrul parohiei din Vlăhiţa precizează că Rozália s-a născut la 26 septembrie 1859, drept copil legitim al lui Ergézi János şi Ágoston Zsuzsánna. Era a doua născută într-o familie cu cinci prunci. Originea părinţilor: secui; religia – romano-catolică. Tatăl – miner, născut în Bucovina.
 
Mama venise pe lume în satul secuiesc Racu-Ciuc. Bunicii din partea tatălui Rozáliei (familia Ergézi János şi Ballaschin Mária) au fost colonizaţi la Vlăhiţa, ajungând din Bucovina, când aici s-a construit o fabrică metalurgică şi se căuta mână de lucru adecvată: mineri şi metalurgişti. Bunicii dinspre tată erau de origine germană, dar limba vorbită în familia Rozáliei era maghiara (după mamă), Vlăhiţa fiind, însă, o colonie minieră şi industrială secuiască. Rozália învaţă, deci, limba maghiară de la mama ei, Ágoston Zsuzsánna, iar limba germană de la bunici. Urmează patru clase la şcoala elementară din localitate. Copilărie grea, munci istovitoare în gospodărie. La 13 ani îi moare părintele. Rămâne orfană, mama având de întreţinut cinci copii. Ce viitor avea Rozália în aceste condiţii? Existau câteva posibilităţi, între care – după cum notează cercetătorul – şi aceea de «a se angaja ca slujnică într-un mare oraş». Mobilul primordial: „câştigul”. Dar mai existau şi alte motivaţii: «posibilitatea învăţării, dobândirii unei experienţe şi formarea de maniere, încât să devină gospodine mai pricepute, să vadă lumea». Nu era exclus «şi un dram de sete de aventură». Toate acestea «erau codificate în modelul de viaţă al slujnicelor».
 
Şi, astfel, Ergézi Rozália alege Bucureştiul, călătorind cu o căruţă prin Valea Homorodului până la Rupea. De aici, prin Braşov, ajunge cu trenul în Gara de Nord. Avea în jur de 19-20 de ani. Chiar de o vârstă cu cofetarul de la patiseria din vecinătatea prăvăliei unde se angajase. Cine era acel cofetar? Nimeni altul decât tatăl viitorului poet ilustru, cel mai mare de la Eminescu încoace, şi doar cu acesta comparabil. Ca şi în cazul mamei lui Arghezi (Ergézi Rozália), şi în situaţia tatălui său (Nae Theodorescu), a curs multă cerneală, s-au întreprins multe investigaţii, s-au iscat destule controverse până să se ajungă la identificarea lui reală. Se admite astăzi, mai ales în urma precizărilor lui Constantin Popescu-Cadem, că acest Nae Theodorescu, „comersant”, tatăl real al copilului Ion N.Theodorescu, s-a născut în anul 1859, la Craiova, din părinţii Tudor, de meserie cojocar, din Târgu Cărbuneşti (de unde şi patronimicele Cojocaru şi Cărbunaru), şi Bălaşa. După decesul soţului, Bălaşa, împreună cu fiul Nae, se mută la Bucureşti, unde Nae se angajează ca ucenic cofetar. Mai târziu, în 1878, devine proprietar, deschizându-şi o cofetărie pe Şoseaua Kiseleff. Este momentul – susţine eseistul Ferenczes István – când «intră în imagine» o slujnică secuiancă, «adevărata mamă a viitorului poet», Ergézi Rozália“, notează Vladimir Udrescu.

Povestea de iubire

Între Rozália şi Nae se înfiripă o poveste de iubire, mai ales că lucrau la o distanţă micul unul de celălalt. Rodul iubirii lor, susţine scriitorul secui, este chiar poetul Tudor Arghezi. Nae nu se căsătoreşte, totuşi, cu Rozália şi o preferă Anastasia Petrescu, care provenea dintr-o familie bogată. Este posibil ca Arghezi să fi trăit mo perioadă la Vlăhiţa, la bunici, şi chiar să fi urmat şcolile cu predare în limba maghiară. 
 
„Se angajase la negustorul de mărfuri coloniale, Manole Pârvulescu, la „băcănia” acestuia, numită „Steaua României” de pe Calea Victoriei. Intre cele două unităţi comerciale – una a lui Nae Theodorescu, cealaltă a lui Manole Pârvulescu – era o distanţă de circa 100 metri. Nu este de mirare că, între cei doi, Rozália şi Nae, se încropeşte, astfel, o relaţie de dragoste. Consecinţa? Slujnica rămâne însărcinată cu cofetarul, pe atunci rentier. La 24 mai 1880, Rozália va da naştere unui prunc, înregistrat sub numele Ion N.Theodorescu, poetul Tudor Arghezi de mai târziu. Tatăl, Nae Theodorescu, nu se va căsători, însă, cu Rozália, ci o va lua de soţie, în 1883, pe numita Anastasia Petrescu, pe a cărei avere se sprijină, pentru a deveni independent. Se mută la Piteşti, ia în arendă moşii, devine acţionar la bancă, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă funcţionar de bancă. (...) 
Ce se întâmplă, însă, cu Rozália în acest răstimp? În situaţia dată – mai târziu având şi un alt fiu, Alexandru, născut nelegitim, dar recunoscut apoi oficial de tatăl real, Manole Pârvulescu, comerciantul în băcănia căruia lucra – Rozália trebuia, totuşi, să-şi poarte corabia printre meandrele potrivnice ale vieţii. În plus, mai are şi obligaţia de a alăpta un alt prunc, viitorul pictor Jean Al.Steriadi, devenit astfel „frate de lapte” al lui Arghezi. De voie-de nevoie, era obligată să lucreze şi la magazin, în afara celor două alăptări. Actele descoperite până în prezent stabilesc că, până la trei ani, Arghezi a stat cu mama în Bucureşti. Studiind împrejurările, Ferenczes nu exclude posibilitatea ca micul Arghezi să fi fost dus şi acasă, la bunica, în perioade mai mari sau mai mici, la Vlăhiţa, sub Munţii Harghitei. Era vremea anevoioasă când Rozália pierduse orice speranţă de a mai fi luată în căsătorie de Nae Theodorescu. Arghezi însuşi îl informează pe Kányádi că „a petrecut trei veri fericite” în zona Băilor Homorod. E posibil – conchide Ferenczes – ca, în aceste intervale, Arghezi să fi învăţat ungureşte. Nu este exclus să fi frecventat şcoala din Vlăhiţa: la început de an, câteva săptămâni sau o lună... Mai cu seamă că, în Transilvania, anul şcolar începea la 1 septembrie, iar în Regat – la 15 septembrie ori la 1 octombrie. Şi, până să-l aducă pe băiat la Bucureşti, l-a înscris la şcoala locală. E semnificativ că, la şcoală, în Bucureşti, la apelul învăţătorului, copilul Arghezi răspunde, în loc de „Prezent!”, „Itt vagyok!”, adică „Aici sunt!”. Este de presupus că, din pricina agitatei şi tristei lui copilării şi adolescenţe, Arghezi a rămas marcat sufleteşte toată viaţa“,
mai remarcă poetul Vladimir Udrescu.
 

Relaţia cu tatăl 

Nae Theodorescu nu şi-a neglijat copilul, dar, la un moment dat, între aceştia survine o ruptură. „Din documentaţia existentă, se deduce că Nae nu şi-a neglijat, totuşi, copilul nelegitim. L-a sprijinit material, cumpărându-i, între altele, chiar şi o motocicletă, pentru a parcurge mai lesne drumul din Capitală la Piteşti. Ceva mai târziu, relaţiile părinte-fiu se deteriorează. Adolescentul începe a frecventa cafenelele literare, ceea ce tatălui nu-i convine. Junele intră în cenaclul poetului Alexandru Macedonski, debutând în revista Liga ortodoxă, la 16 ani, cu poezia Tatălui meu, semnată Ion Theo, la sugestia mentorului revistei Literatorul, recte Macedonski. Poezia e o primă atestare scrisă a ruperii legăturii cu părintele său natural“, mai notează Vladimir Udrescu în lucrarea publicată în revista Portal Măiastra.
 
 
Anii copilăriei şi-au pus amprenta asupra scriitorului pentru tot restul vieţii. „Perioada aceea îl apăsa; devenise irascibil, insensibil cu ai săi, chiar ostil. Un răzvrătit. Viaţa de familie nu-i oferea suficientă siguranţă şi afecţiune. Erau situaţii care l-au obligat de mic să presteze diferite munci: meditator, cioplitor în piatră ca ucenic. Oricum, comportamentul ireverenţios de mai târziu faţă de mama lui naturală îşi are obârşia în acest anotimp al vârstei. De reţinut, totuşi, că Arghezi – conform mărturisirilor fratelui său vitreg, Alexandru – învăţase de mic trei limbi: româna, maghiara (şi nu „puţin”) şi germana. Ca, de altfel, şi fratele lui, Alexandru, avocatul de mai târziu. Din acest punct de vedere, al însuşirii limbii maghiare şi al convieţuirii în mediu unguresc, observaţia unui cercetător al existenţei argheziene, Mirel Anghel, pare plauzibilă“, spune Vladimir Udrescu. 
 

„Bona“ lui Mitzura şi Baruţu

 
Rozália a avut o viaţă foarte grea s-a ocupat de creşterea nepoţilor. A stat o perioadă în casa lui Alexandru, fiul ei care devenise avocat, după care se mută în casa lui Arghezi, care o prezenta drept boma copiilor.
În privinţa nefericitei Rozália: niciunul dintre bărbaţii cu care avea copii n-a dus-o la altar. A rămas suspendată între două familii. Pe copilul Ion N.Theodorescu l-a
crescut şi l-a dat la şcoală, locuind o vreme în casele negustorului Manole Pârvulescu, angajată la prăvălia lui. Celălalt băiat al ei, Alexandru – născut la 11 ani după fratele vitreg Ion, din relaţia cu „patronul” Manole Pârvulescu – îşi aminteşte că viitorul Tudor Arghezi îi spunea „tată” lui Nae Theodorescu şi „mamă” Rozáliei. După ce-i moare tatăl Manole, fiul Alexandru, devenit avocat, căsătorit şi cu copii, o reţine pe mamă în aceeaşi locuinţă. Astfel că acum Rozália, ajunsă şi bunică, are şi grija nepoţilor. Cinci cu toţii. Doi de la Alexandru şi trei de la Ion. Unul se numea Eliazar şi provenea din prima căsătorie a poetului (1912) cu o profesoară, Constanţa Zissu, de care s-a despărţit curând. Fiul, născut la Paris, rămâne în custodia tătâne-său, care-l aduce în ţară. Îl creşte, bineînţeles, bunica Rozália, până la 20 de ani,
când el se întoarce definitiv în Franţa, unde se realizează ca fotograf şi regizor de film, sub numele Eli Lothar. Arghezi se recăsătoreşte cu Paraschiva Burdea (1916), originară din Bucovina şi fără şcoală. Cei doi copii rezultaţi din acest mariaj, Mitzura şi Baruţu, rămân tot în seama Rozáliei. A se mai adăuga la această corvoadă casnică şi prezenţa părinţilor copiilor, de la caz la caz. Poate deduce oricine situaţia complicată, precară şi, deci, apăsătoare a acestei femei trudite, dar împăcate cu soarta. Fără a mai socoti povara a cinci naşteri (cu două pierderi de făt şi un deces al unui nou-născut). Este limpede că a avut o viaţă zbuciumată, trebuind să robotească toată ziua în gospodărie. Să mai pomenim şi că – după ce i-a crescut, îngrijindu-i ca o adevărată „bonă”, pe Mitzura şi Baruţu la Mărţişor, unde a fost adusă chiar de poet
– Paraschiva Burdea a alungat-o câineşte într-o locuinţă cu chirie. Oare a câta prin care s-a perindat? Singurul cuvânt potrivit pentru a defini tulburata existenţă a Rozáliei nu poate fi decât: terifiantă.  O viaţă traumatiza(n)tă, cu minime satisfacţii. Cum se va fi simţit oare această femeie în casa primului ei fiu născut, Ion (devenit Tudor, după bunicul patern), când acesta o prezenta cunoscuţilor drept „bona germană” a copiilor săi?“, arată Vladimir Udrescu. 
 

Mama lui Arghezi a murit într-un un spital de psihiatrie 

 
Rozália are un sfârşit tragic, la fel cum i-a fost şi viaţă. Aceasta more într-un spital de psihiatrie, fiind îngropată, iniţial, în curtea unităţii, după care într-o groapă comună. „Spre sfârşitul vieţii – când Rozália începe a purta povara multor boli – ambii fii o internează la un spital de psihiatrie de lângă Bucureşti. Este încă lucidă şi, cu cele patru clase ale ei, încă „citeşte şi scrie frumos”. Răspunde pe loc şi comod la întrebări şi are privirea trează pentru tot ceea ce o înconjoară. Emoţional, însă, e indiferentă – constată cercetătorii care au studiat arhiva stabilimentului. Dar devenise o epavă, sfârşitul i se apropia, fiind total neglijată şi părăsită de copii. Moare la 31 iulie 1944. Înmormântată iniţial în curtea spitalului, în absenţa fiilor ei, şi apoi, prin desfiinţarea cimitirului, osemintele-i deshumate fiind puse într-o groapă comună, într-un ţintirim din apropiere“, mai arată Vladimir Udrescu.
 

Cercetare de valoare

 
Poetul Vladimir Udrescu consideră că scriitorul secui Ferenczes István a reuşit să facă o cercetare remarcabilă, din care rezultă, fără niciun dubiu, că mama lui Arghezi este Ergézi Rozália, de la care şi-a preluat şi numele: „Prin atari nepreţuite precizări se pune capăt bâjbâielilor, presupunerilor, mistificărilor în privinţa unui segment esenţial din biografia autorului Florilor de mucigai.  Aşadar, mama reală a lui Tudor Arghezi este Ergézi Rozália, născută la 26 septembrie 1859, în localitatea Vlăhiţa/Szentkeresztbánya din actualul judeţ Harghita, trecută la cele veşnice la 3 iulie 1944 în Bucureşti. Şi, totuşi, după cum au constatat unii istorici literari, Tudor Arghezi „nu şi-a renegat întru totul mama”. Să se fi ascuns cumva în atitudinea lui sfidătoare o secretă ocrotire a fiinţei care i-a dat viaţă? Tot ce se poate. Fiindcă, nu o dată, el a fost în stare şi de gesturi afectuoase, de tandreţe filială. Să fi dorit poetul s-o protejeze astfel de curiozităţile şi bârfele crude ale celor din preajmă? Greu de ştiut. Să-l fi apăsat atât de grav faptul că este copil din flori? Foarte plauzibil. Poate doar opera să mai dea un răspuns cât de cât înţelegător. Iar creaţia lui (inclusiv aceea postumă) chiar îl oferă, deşi nu întotdeauna cu convingere. Din tot ceea ce a scris autorul, portretul complex al mamei trebuie căutat cu migală, aşadar, în desenul din covor, în caligrafia mozaicală a scrisului său. Chipul unei femei care a luat singură viaţa în piept, fiind când melancolică sau aspră, când vulnerabilă ori pătimaşă, când, cum se spune, terorizată de istorie. Cum a fost-cum n-a fost, Ergézi Rozália a devenit mama („mamă bună, mamă mică”) celui mai însemnat poet român al veacului XX. Adică fiinţa pe care a nemurit-o indirect, la urma urmei, întâiul ei născut, prin adoptarea numelui ei de familie, uşor modificat prin pronunţie românească: Arghezi. (Nu stă în picioare afirmaţia poetului, conform căreia pseudonimul şi l-a luat de la numele râului Argeş). Nu este semnificativ faptul că scriitorul nu şi-a păstrat, până la urmă, numele tatălui (Theodorescu) şi nici nu şi l-a luat pe cel al bunicului Tudor (Cojocaru sau Cărbunescu)? Pe frontispiciul monumentului literar, ridicat de el din „cuvinte potrivite”, a înscris, astfel, cu ageră intuiţie numele Arghezi. Psihanalitic, asta mărturiseşte totul despre relaţia specială cu mama sa. În mod explicit, el i-a adus un sensibil omagiu. Rozália trăieşte prin opera fiului, atâta vreme cât aceasta va dăinui. Dar, ca să fim drepţi, adevărul gol-goluţ despre ecuaţia mamă-fiu nu va fi cunoscut niciodată pe de-a-ntregul. Taina aceasta a fost luată pentru totdeauna în mormânt de către acest cuplu, situat pe o traiectorie cu intensităţi afective variabile“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: