Cum a salvat generalul Magheru Oltenia de ocupaţia turcilor. A înfruntat câteva mii de soldaţi cu ajutorul a 300 de panduri

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În bătălia de la Şişeşti, de lângă Târgu Jiu, generalul Gheorghe Magheru a reuşit să se opună invaziei şi ocupării Olteniei de către trupele otomane cu doar 300 de panduri.

La începutul toamnei lui 1828, Gheorghe Magheru se afla într-o situaţie dificilă ca urmare a contraofensivei otomane în Oltenia. În calitate de comandant de panduri al unei importante zone din Oltenia, mai exact tot nordul acestei provincii, Gheorghe Magheru s-a trezit în faţă cu câteva mii de turci pe care trebuia să îi înfrunte cu 300 de panduri. De asemenea, de partea pandurilor se afla şi o mică oştire sârbească.

„Va fi ajutat de căpitanii Ion Solomon şi Panaiot Fochiano, totalul trupelor române fiind de până în 1000 de soldaţi. Eroismul lui Gheorghe Magheru a fost determinant, după cum o să vedem. A fost o întreagă dispută pentru identificarea locului bătăliei, deoarece mai există un sat Şişeşti şi în judeţul Mehedinţi. 
 

Desfăşurată la începutul lunii septembrie 1828, bătălia de la Şişeşti va marca începutul unei înfruntări de mai mulţi ani între Ion Solomon, căpitan de panduri căruia i se va încredinţa comanda «ca unuia mai bâtrân», şi Gheorghe Magheru, cel care se va remarca şi cu acest prilej. Ion Solomon a declanşat un atac frontal care nu avea nici o şansă ca urmare a inegalităţii efectivelor dintre cele două armate. Mai mult, planul lui Gheorghe Magheru de a da un atac prin surprindere era anulat. Fuga lui Ion Solomon de pe câmpul de luptă l-a pus într-o serioasă dificultate pe căpitanul sârb care probabil ar fi fost răpus cu toată trupa sa dacă nu ar fi intervenit Gheorghe Magheru şi pandurii săi. Atacul prin surprindere al lui Gheorghe Magheru i-a despresurat pe sârbi şi ei s-au putut retrage. Căpitanul sârb i-a mulţumit lui Magheru pentru că i-a salvat viaţa şi a avut o înfruntare cu Ion Solomon, pe care a vrut să îl omoare“, spune istoricul Cornel Şomâcu. 

Importanţa luptei de la Şişeşti 

Respingerea trupelor otomane în lupta de la Şişeşti a avut o mare importanţă în războiul ruso-turc. Cea mai mare parte a luptelor s-au purtat în Oltenia pentru că armata otomană care se afla în sudul Dunării a trecut fluviul şi a pornit ofensiva. În aceste condiţii, singura rezistenţă era formată din panduri care luptau în armata rusă, alături de alte detaşamente de români, sârbi şi bulgari. Bătălia de la Şişeşti le-a permis ruşilor să pornească o contraofensivă şi să câştige războiul. În cazul în care lupta era pierdută, riscau ca să fie alungaţi din Oltenia şi din Ţara Românească şi să piardă, astfel, războiul. 

„Prin bătălia de la Şişeşti ca şi cele ulterioare, Gheorghe Magheru a reuşit să se remarce ca un ofiţer destoinic dar a salvat şi  oraşele Târgu-Jiu şi Craiova de posibila ocupaţie otomană cu toate problemele pe care le-ar fi putut ridica.  Fără victoria lui Magheru  de la Şişeşti, armata rusă, de partea căreia au luptat în mod tradiţional pandurii gorjeni, ar fi putut pierde  războiul din 1828-1829 cu Imperiul Otoman. Ar trebui să reţinem şi eroismul românilor, faptul că victoriile lor erau obţinute cu efective şi resurse reduse, animaţi de dorinţa de a-şi apăra ţara şi propriile cămine pe care le aveau în zonă”, a precizat istoricul Cornel Şomâcu.

Conflictul dintre Magheru şi Solomon

Între Gheorghe Magheru şi Ion Solomon a izbucnit un conflict care nu s-a terminat decât prin moartea combatanţilor. Solomon a murit în anul 1865.

„Deşi eroismul lui Magheru a fost răsplătit de ruşi cu Ordinul „Sf. Ana”, clasa a IV-a, în grad de cavaler şi cu o sabie de onoare, felicitat de autorităţile române, va părăsi rândurile primei armate naţionale din epoca modernă ce număra trei regimente de infanterie şi 6 escadroane de cavalerie. Gheorghe Magheru ar fi trebuit să facă parte din regimentul cu sediul la Craiova condus de Ion Solomon. Magheru a considerat total inacceptabilă situaţia de fi subordonat lui Ion Solomon şi va părăsi armata până la momentul Revoluţiei paşoptiste“,

mai arată Cornel Şomâcu. 

Conflictul va reizbucni pe timpul Revoluţiei de la 1848. Dacă Gheorghe Magheru va fi unul dintre stâlpii taberei revoluţionare, Ion Solomon-comandant al polcului III, regimentul, cu sediul în Bucureşti, va fi unul din capii contrarevoluţiei. „Va fi chiar un moment în care cei doi se vor confrunta faţă în faţă. „Complotul contrarevoluţionar din 19 iunie 1848 va fi dejucat atât de intervenţia populaţiei Bucureştilor, dar şi de eroismul lui Gheorghe Magheru. În momentul arestării guvernului revoluţionar, cei prezenţi povestesc că Solomon a acordat o atenţie specială lui Gheorghe Magheru. Nu doar că acesta nu s-a predat, dar s-a baricadat într-o încăpere cu doi dintre soldaţii săi aşteptând atacul. Paul Cernovodeanu aminteşte acest episod în „Pe urmele Magherilor”, citând aici amintirile maiorului Lăcusteanu, unul dintre complotişti, care spune că Solomon „se smucea să spargă uşa, să omoare pe Magheru, căruia îi păstra o veche rancună”. Complotul a fost dejucat, iar Solomon s-a retras în cazarmă cu soldaţii săi. Solomon a riscat la un moment să fie linşat de populaţia revoltată dar a scăpat cu exilul“, mai scrie istoricul Cornel Şomâcu.

Cine a fost Gheorghe Magheru 

Gheorghe Magheru s-a născut în anul 1803, în satul Bârzeiu de Gilort, din comuna Albeni, judeţul Gorj. A fost unul dintre cei opt copii ai preotului Ion Magheru. A deprins meşteşugul armelor şi se înrolează de la o vârstă fragedă în oastea lui Tudor Vladimirescu. A ajuns, apoi, căpitan de panduri şi a luptat contra bandelor otomane care prădau ţara. Pentru meritele în războiul ruso-turc din 1828-1829 a fost decorat de ţarul Rusiei cu Ordinul Sf. Ana în grad de cavaler şi a primit în dar o sabie de onoare. În anul 1831, atunci când s-a format armata, a refuzat să se înroleze pentru că a fost nemulţumit cu gradul de căpitan pe care l-ar fi primit, în comparaţie cu fii boierilor care primeau grade mai mari, în ciuda lipsei de experienţă. A intrat în magistratură şi a primit funcţia de judecător de pace şi apoi de preşedinte al tribunalului. În anul 1846 a fost numit prefect al judeţului Romanaţi de către domnul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu. Doi ani mai tâziu, acelaşi domnitor l-a numit comandant-şef al tuturor dorobanţilor şi plăieşilor de peste Olt. A fost unul dintre principalii lideri ai Revoluţiei de la 1848. A fost membru al societăţii secrete Frăţia, iar Adunarea de la Islaz, din iunie 1848, care a însemnat începutul Revoluţiei, s-a ţinut în judeţul Romanaţi, care se afla sub conducerea sa. A refuzat să pună în aplicare ordinele represive ale domnului şi a făcut parte din al doilea guvern provizoriu ca ministru de Finanţe. În plus a primit comanda generală a trupelor neregulate şi funcţia de inspector al gărzilor naţionale. Astfel, a organizat rezistenţa armată şi a organizat tabăra la Râureni. A refuzat să se predea turcilor şi, la sfatul consulului englez de la Bucureşti, a dizolvat tabăra şi s-a refugiat la Viena la începutul anului 1849. S-a întors în ţară în vara anului 1857 şi a devenit membru în Adunarea ad-hoc din Ţara Românească, după care a făcut parte din Adunarea Electivă care l-a ales ca domn pe A.I. Cuza, la 24 ianuarie 1859. 

A continuat activitatea politică după abducarea lui Cuza şi a devenit membru al PNL, deputat în mai multe rânduri şi preşedinte al Adunării Deputaţilor în anul 1876. 

Târgu-Jiu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite