Cum s-au revoltat dacii împotriva stăpânirii romane. Atacurile date de cetele de lotrones şi uciderea unor reprezentanţi ai ocupanţilor

În perioada stăpânirii romane în Dacia, sistemul sclavagist de exploatare care consta în forme brutale de supunere dă naştere unor puternice nemulţumiri şi lupte de clasă.

Clasa şi păturile exploatate erau formate în cea mai mare parte din dacii autohtoni, supuşi, deposedaţi de aproape toate bunurile şi drepturile lor, înrobiţi sau rămaşi oameni liberi, iar stapănirea era alcătuită din colonişti, funcţionari imperiali şi trupele staţionate în provincie. „Lupta de clasă în Dacia romană se împleteşte, un timp cel puţin, cu lupta dusă de populaţia autohtonă împotriva stăpînirii romane. Pentru ea, stăpînirea romană a însemnat impilare şi exploatare, o viaţă mizeră de sclavi şi de oameni supuşi la tot felul de corvezi, impozite şi vexaţii. Dar coloniştii au adus şi dinafară un număr de sclavi. Cu timpul, rândurile clasei şi păturilor exploatate au fost îngroşate de unele elemente ale coloniştilor de la oraşe, sau de la sate , sărăciţi şi lipsiţi de mijloace proprii de existenţă. La aceştia s-au adăugat grupurile de populaţie barbară, în vremea războaielor marcomanice sau după aceea au fost aşezaţi pe solul provinciei“, prezintă istoricul Mihail Macrea în lucrarea „Viaţa în Dacia romană“. 

În aceste condiţii, în Dacia au apărut aprige lupte de clasă împotriva clasei stăpânitoare şi în general împotriva stăpânirii romane. Lupta împotriva claselor exploatatoare şi a stăpânirii romane a constat în trei tipuri: fuga peste graniţele provinciei, la triburile libere din afară, atacurile prin surprindere ale unor cete sau luptători izolaţi, care erau numiţi latrones, şi răscoalele pe faţă ale populaţiei oprimate.

Fuga peste graniţe

Fuga peste hotare era o metodă folosită în primul rând de sclavi, de cei condamnaţi la lucrul în mine sau în carierele de piatră, de datornici şi de toţi cei ameninţaţi să-şi piardă libertatea, Minele şi carierele erau supravegheate de detaşamente militare, iar graniţele erau păzite de trupe înşiruite pe toată lungimea lor, dar şi de către trimişi speciali ai legatului consular. Rolul lor era de a opri dezertările peste hotare şi pentru a răspunde unui eventual atac al triburilor libere dinafară. Cu toate că romanii încheiaseră tratate cu barbarii pentru predarea fugarilor, dezertările continuau. 

Lupta cetelor de latrones

Lupta cetelor de latrones apare într-o serie de inscripţii de-a lungul drumului dintre Drobeta la Sarmizegetusa. Astfel pe pietrele funerare se aminteşte de persoanele ucise de latrones. Cei vizaţi de aceşti luptători erau orăşenii bogaţi, cu demnităţi municipale sau care proveneau din familii de bogaţi proprietari funciari. „În ochii romanilor, aceşti latrones apăreau ca hoţi şi jefuitori, deşi termenul era aplicat şi rebelilor, răsculaţilor şi tuturor celor care luptau nedeclarat împotriva statului roman şi a reprezentanţilor săi. În realitate, ei sunt oameni care nemaiputând suporta exploatarea se ridică la luptă şi atacă izolat sau în cete pe cei mai tipici reprezentanţi ai asupritorilor, membri ai aristocraţiei municipale, latifundiari etc. Asemenea latrones sunt cunoscuţi şi din alte părţi ale imperiului (Moesia, Dalmaţia, Thracia) şi chiar la Roma. Este deci un fenomen social mai larg în vremea imperiului, expresie a antagonismelor de clasă şi a nemulţumirilor de tot felul, a înăspririi exploatării“, se menţionează în volumul „Viaţa în Dacia romană“. 

Latronii pot fi asemuiţi cu haiducii. Aceştia se manifestau cu preponderenţă în zonele muntoase şi împădurite din sudul provinciei.

Răscoalele care au măcinat stăpânirea romană

Răscoalele în masă ale populaţiei nemulţumite reprezentau o formă superioară de luptă comparativ cu lupta cetelor de letrones. Cel dintâi eveniment din istoria Daciei romane este atacul concomitent, la începutul domniei lui Hadrian , în anii 117 - 118, al iazigilor din vest şi al roxolanilor din răsărit. Populaţia răsculate din interiorul provinciei a participat la acest eveniment. Mai multe date arheologice indică faptul cpă legatul consular al Daciei de pe atunci a murit în luptele de pe atunci. Pentru înăbuşirea răzvrătiţilor, în Dacia este trimis Q. Marcius Turbo. Podul de la Drobeta a fost distrus, mai ales părţile superioare din lemn pentru a preveni o eventuală trecere a barbarilor peste fluviu. „Abandonarea de către romani cu acest prilej a teritoriului Munteniei şi retragerea trupelor romane din castrele pe care le ocupaseră până acum în acest ţinut nu pot fi explicate numai ca urmare a războiului cu roxolanii, care, după cum am văzut, cereau doar mărirea subsidiilor, şi care au fost repede potoliţi prin înţelegerea încheiată de Hadrian cu ei. Evacuarea teritoriului Munteniei poate fi mai uşor înţeleasă ca urmare a răscoalei împotriva stăpânirii romane a populaţiei dacice din acest teritoriu, într-un moment deosebit de favorabil pentru ea, când întreaga stăpânire romană instituită de Traian la nordul Dunării a fost pusă în cumpănă“, arată istoricul Mihail Macrea.

Alte răscoale au loc în vremea lui Antoninus Pius (138 - 161). Cele mai importante au fost provocate de dacii liberi, când au fost aduse noi trupe în Dacia. Guvernatorul provinciei, M. Statius Priscus, a închinat un altar Victoriei Augusta în apropierea ruinelor de la Grădiştea Muncelului, fostă reşedinţă a regilor daci. Istoricul Mihail Macrea menţionează că populaţia autohtonă a participat la aceste lupte. 

O alăt situaţie deosebit de gravă a fost înregistrată în Dacia în timpul războaielor marcomanice, în timpul domniei lui Marcus Aurelius. Barbarii care au pătruns în interiorul provinciei au produs mari devastări şi distrugeri. De asemenea, pe altă parte, populaţia nemulţumită s-a răsculat împotriva stăpânirii. „În istoria luptelor din Dacia romană, cu toată carenţa ştirilor literare sau de altă natură, credem că putem deosebi două etape: una în epoca Antoninilor şi in tot cursul secolului al II- lea , când ele sunt puternic sprijinite de populaţia autohtonă şi când stăpânirea romană din Dacia, fiind puternică, le face uşor faţă, înăbuşindu-le , a doua în secolul al III-lea, când, datorită crizei economice, a creşterii numărului celor săraci şi lipsiţi de mijloace de trai, a atenuării deosebiri lor dintre colonişti şi autohtoni , ele se înteţesc şi au un mai ascuţit caracter de clasă“, se prezintă în studiul citat.