Cum se postea în urmă cu sute de ani în teritoriile care compun actuala Românie. Alimentaţia, dictată integral de religie

Cum se postea în urmă cu sute de ani în teritoriile care compun actuala Românie. Alimentaţia, dictată integral de religie

Mănăstirile organizau praznice cu ocazia hramurilor                                       FOTO: imagoromaniae.ro

Comportamentul alimentar al locuitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti din secolele XVI – XVIII era dictat de conceptele religioase.

Ştiri pe aceeaşi temă

La multe mănăstiri se organizau praznice în ziua de hram, când se pomeneau sufletele ctitorilor şi erau cinstiţi şi sfinţii patroni ai aşezămintelor de cult. Astfel, în anul 1517, când s-au făcut unele lucrări la biserica cea veche de la mănăstirea Cozia, domnitorul Neagoe Basarab a  s-a făcut vecernie cu colivă din care au luat luară toţi oamenii. Când s-a finalizat Mănstirea Văcăreşti, domnitorul Nicolae vodă Mavrocordat  a organizat un praznic mare.
 
Nu numai domnii, ci şi oamenii simpli ştiau că în faţa lui Dumnezeu nu vor fi judecaţi decât după păcatele săvârşite în viaţă şi că sufletele lor îşi vor găsi odihna veşnică, doar dacă şi după moartea lor vorfi alţii care vor căuta de ele. (...) Dincolo de faptul că erau obligaţi material, urmaşii aveau deci, înainte de orice, obligaţia morală de a nu lăsa ca amintirea celui răposat să se piardă în uitare, prin organizarea, la intervale de timp bine stabilite, a praznicelor, ceremonii de comemorare, unde masa pentru pomenirea sufletului acestuia constituia lementul central.

Descrieri destul de detaliate ale unor astfel de evenimente ne-au parvenit prin intermediul relatărilor de călătorie lăsate de străinii ajunşi de-a lungul vremii pe meleagurile noastre. Paul de Alep, în peregrinările sale prin Ţara Românească alături de patriarhul Macarie al Antiohiei, a fost martor la două ceremonii de înhumare: cea a doamnei Bălaşa, soţia lui Constantin Şerban vodă şi o alta a unui mare boier. De la el aflăm că, după ce soţia domnului a fost îngropată, «s-a dat un mare praznic celor de faţă mari şi mici şi [...] s-au împărţit săracilor şi lucrătorilor care erau de faţă mai bine de zece pâini bune, tuturor săracilor pâine bună şi blide cu mâncare şi pahare cu vin», repetându-se aceeaşi rânduială şi după nouă zile. Lucrurile s-au desfăşurat în chip asemănător şi în cazul boierului. Rudele i-au „făcut un praznic strălucit, pentru care au tăiat patru boi şi cincizeci de oi [şi] s-au copt pâini nenumărate”, praznic la care s-a adunat «lumea din satele vecine», aşa cum era obiceiul locurilor, spune Paul de Alep.

«Pe mesele care ajungeau din mijlocul casei până afară în curte [...] au aşezat pâinea în jimble mari întregi şi pe fiecare jimblă au pus o bucată de carne» şi s-au mai dat fiecărui mesean «trei pahare cu vin». Înaintea ospăţului, patriarhul a rostit rugăciuni şi a tămâiat masa, binecuvântând-o, pomenindu-l pe răposat, iar la sfârşitul ei «s-au făcut din nou rugăciuni, potrivit datinei» şi nici unul dintre cei prezenţi nu a plecat înainte de a se ruga pentru iertarea celui mort“, se prezintă în lucrarea „Dimensiunea cultural-religioasă a alientaţiei în Moldova şi Ţara Românescu (secolele XVI-XVIII)“ a istoricului Olivia Senciuc - Borcea.
  
Pomenirile se repetau la intervale regulate de timp, în ziua a treia, a noua, a paisprezecea, apoi, în luna a treia, a şasea, a noua şi la un an după moarte. Cu aceste ocazii se obişnuia ca familia celui decedat să ducă la biserică un colac mare şi o farfurie mare cu grâu fiert în apă, din care fiecare lua câte o lingură şi spunea: „Dumnezeu să le ierte sufletul”.

„La praznice, în jurul mesei se reunea întreaga comunitate, bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci, «oameni de toate neamurile», fără nici o deosebire, alături de rudele şi cunoştinţele apropiate ale celui trecut în lumea umbrelor. Masa se desfăşura într-o atmosferă de solemnitate deplină, de sacralitate, prezenţa preotului care binecuvânta bucatele şi care se ruga, alături de ceilalţi meseni, pentru iertarea sufletului celui mort, fiind indispensabilă. Cei de faţă se ospătau pentru «a se mângâia unul pe altul». Era o formă de manifestare a solidarităţii, de compasiune faţă de rudele greu încercate şi de uşurare sufletească. Faptul că toţi mâncau împreună din alimentele puse pe masă ca să-l pomenească pe dispărut întărea legătura existentă între ei în calitatea lor de creştini şi tot astfel se încerca realizarea unei comunicări cu divinitatea şi cu lumea de dincolo.

«Închinate binelui şi hranei mortului», alimentele aveau mai mult decât valoare nutritivă, ele dobândind proprietăţile unei ofrande menite să facă mai uşoară călătoria pe celălalt tărâm a sufletului desprins de trup. De nelipsit erau pâinea, în formă de colac, coliva, din care era obligatoriu să ia toţi, invocând iertarea sufletelor morţilor, şi vinul, alimente cu o semnificaţie aparte în creştinism, ingerarea lor, mai ales în această circumstanţă, putând însemna că oamenii credeau în existenţa unei vieţi după moarte. După modelul Cinei cea de Taină, pâinea şi vinul sunt expresii ale păstrării intacte a amintirii celui răposat“, menţionează istoricul.
 

Semnificaţia colacilor şi a colivei

Potrivit istoricului, gestul oferirii colacilor la înmormântare avea la bază credinţa renaşterii prin moarte, a continuării existenţei sub o altă formă prin reintegrarea omului în natură, a triumfului vieţii asupra morţii. „Colacii pentru biserică şi cei de împărţit părtaşilor la eveniment nu mai erau simple alimente, ci dobândeau o puternică încărcătură simbolică, decurgând tocmai din această credinţă a existenţei unor legături între viaţă şi moarte, între om şi divinitate, între lumea „de aici” şi lumea „de dincolo”. La rândul ei, coliva – aliment a cărui absenţă este deneconceput în desfăşurarea ceremoniei funerare ori a celor de comemorare şi din care încă se spune că «e bine să mănânci măcar un pic» – concentrează aceeaşi idee a unei posibile continuări a vieţii dincolo de moarte, subliniind trainicele legături existente între cei vii şi, deopotrivă, între aceştia şi morţii lor, legături care au forţa de a transcende moartea.

Încă şi astăzi, în multe regiuni ale ţării, coliva înseamnă păcatele mortului, pe care le iau asupra lor cei care mănâncă din ea, fiind de datoria lor a se ruga pentru iertarea acestora şi un mare păcat încălcarea obiceiului. Să mai amintim că atât colacii, cât şi coliva sunt preparate din grâu, plantă ce simbolizează din vechime renaşterea şi nemurirea, cu care în Biblie este comparată viaţa şi moartea omului cu posibila lui reînviere“, se arată în lucrarea  „Dimensiunea cultural-religioasă a alientaţiei în Moldova şi Ţara Românescu (secolele XVI-XVIII)“.
 

Când s-a instituit postul

La începuturile epocii creştine, postul era mai curând un act de pietate personală, dar în secolele VIII-IX au fost stabilite o seamă de reguli, cum ar fi obiceiul creştinilor ortodocşi de a ţine pe an patru posturi mari, înainte de Paşti şi de Crăciun, precum şi înainte de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi de cea a Adormirii Maicii Domnului, la care se adaugă postul din zilele de miercuri şi de vineri, acestea fiind cele mai importante. „Cred că este mai mic păcatul să furi şi să ucizi un om, decât să mănânci carne în zilele oprite”, spunea Marco Bandini. Cu toate acestea, noţiunile de creştinism oerau străin oamenilor simpli. 
 
„În societatea românească din perioada secolelor XVI-XVIII, puterea tradiţiei populare se manifesta cu ceva mai multă intensitate, fiindcă este evident că oamenii posteau mai multe zile decât prevedea calendarul bisericesc. Posturile erau «lăsate din părinţi», iar cele care le păzeau cu rigurozitate erau tocmai femeile, cele care în toate societăţile şi în toate timpurile au fost păstrătoarele şi cele care au perpetuat valorile familiale impuse de tradiţie. Puternic era controlul moral al societăţii, mulţi simţindu-se probabil obligaţi, mai curând din diferite considerente lumeşti, să urmeze exemplul unor instanţe superioare. (...) Ne întrebăm în ce măsură oamenii de atunci înţelegeau că postul nu se reduce numai la a renunţa la anumite alimente, ci că această renunţare, din proprie voinţă, asociată cu rugăciunea şi cu un comportament social adecvat, le înlesnea apropierea de Dumnezeu şi salvarea sufletului. (...) În concluzie, oamenii erau îndemnaţi să practice postul – renunţarea voită la anumite alimente – el având menirea de a-i curăţa trupeşte şi sufleteşte, ca astfel să le facă mai uşoară comunicarea cu divinitatea, acesta fiind, în acelaşi timp, modul prin care ei îşi pregăteau sufletul cum se cuvine pentru Judecata de Apoi“, mai menţionează istoricul Olivia Senciuc - Borcea. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: