Cum năşteau oltencele acum 100 de ani. Femeile se temeau să stea în pat în momentul aducerii pe lume a copiilor şi alegeau poziţii ieşite din comun

Cum năşteau oltencele acum 100 de ani. Femeile se temeau să stea în pat în momentul aducerii pe lume a copiilor şi alegeau poziţii ieşite din comun

Femeile năşteau cu ajutorul unor femei mai bătrâne, pe rol de moaşe

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, naşterea avea loc după metode empirice. Femeile, mai ales cele din mediul rural, năşteau fără asistenţă din partea unui personal de specialitate. Poziţia cea mai întâlnită în care femeile îşi aducea pe lume urmaşii nu era cea orizontală.

Ştiri pe aceeaşi temă

În Oltenia, în perioada de până la Primul Război Mondial, un cuplu avea, în medie, între şase şi zece copii. Numărului mare de urmaşi este explicat de către istoricul gorjean Mihaela Ioniţă-Niculescu prin faptul că o parte dintre copii decedau la naştere sau pe parcursul vieţii din cauza diferitelor boli:
 
„Preponderent rurală, societatea românească din Vechiul Regat până la Primul Război Mondial este puternic ancorată în vechiul regim demografic prin familia tradiţională cu mulţi copii, din care mai puţin de jumătate ajung la maturitate. Teoretic, numărul copiilor este limitat doar de capacitatea biologică a cuplului de a procrea. Conform moralei creştine şi perpetuând regulile nescrise ale comunităţii, cei doi soţi zămislesc în medie de la 6 până la 10 copii şi din nevoia de a compensa afectiv şi social pierderea prematură a unui număr considerabil dintre ei.
 
Naşterea însăşi este dominată de pericole, deopotrivă în mediul rural şi urban, ca urmare a muncii istovitoare pentru viitoarea lăuză, a complicaţiilor medicale provocate de sarcină indiferent de vârstă şi a condiţiilor de multe ori precare din punct de vedere igienic în care au loc durerile facerii. Dacă în spitalul urban moaşele reprezintă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea femeia instruită medical să ajute la naştere, în comunitatea rurală noţiunea este circumscrisă femeilor în vârstă fără calificare medicală, cu experienţă de viaţă confirmată de membrii colectivităţii“. 
 

Femeile năşteau în genunchi

În mediul rural, femeile obişnuiau să nască dintr-o poziţie verticală, fără să fie asistate de moaşe cu o pregătire de specialitate. De obicei, acest rol îl aveau femeile mai bătrâne, cu experienţă mai mare.

„Cea mai agreată poziţie la naştere era în genunchi, pe jos – direct pe pământul locuinţei, naşterea în pat, aşa cum a fost ea practicată în spital, fiind extrem de rar întâlnită în familiile de ţărani. Pentru Constantin Bărbulescu, naşterea şi viaţa au fost asociate în veacul al XIX-lea cu poziţia verticală a corpului uman, în timp ce orizontalitatea a fost asociată cu moartea, de aici izvorând oroarea femeii pentru naşterea în pat. Despre poziţiile la naştere în judeţul Dolj, dr. Ch. Laugier scria la începutul secolului XX: «Femeile nu nasc niciodată în pat, ci jos cele mai multe pe un aşternut de fân, căci astfel a născut şi Maica Domnului, pe vatra casei ori pe pământul gol. Unele nasc în picioare, ţinându-se cu mâinile de gâtul bărbatului, altele în genunchi ţinându-se de braţele a două femei. Altele şezând pe un scaun mic şi scund. În fine, altele nasc pe vatra focului ţinându-se cu mâinile de lanţurile după coş, după care se spânzură căldarea când fac mămăligă». De multe ori naşterea rapidă era provocată de diferite metode utilizate de asistenţa feminină patronată de moaşe, precum afumarea casei cu ardei pisat pentru provocarea de contracţii în urma unor strănuturi violente, zgomote puternice în apropierea gravidei sau supunerea acesteia la băi de aburi. Astfel de metode au fost considerate barbare de către medici şi au contribuit în mod cert la creionarea unui portret negativ moaşei empirice. Dacă exista riscul decesului pentru femeie şi făt, toate eforturile erau îndreptate pentru salvarea femeii“, spune profesorul de istorie Mihaela Ioniţă-Niculescu.
 

Primele şcoli de moaşe

Autorităţile au luat decizia înfiinţării şcolilor de moaşte pentru instruirea cât mai multor femeie, ca urmare a cazurilor tot mai multe de decese la naştere atât în rândul nou-născuţilor, cât şi al mamelor. „Numărul mare de copii născuţi morţi, decesul mamei provocat de epuizarea corpului, de boli necunoscute sau de practici blamate de către medici au făcut necesară creşterea numărului de moaşe prin instruirea în reşedinţele de judeţ a unor femei respectate de fiecare comună în parte. Primele şcoli de moaşe au apărut în Principate târziu, la Bucureşti în 1839 şi la Iaşi în 1852.
 
În adresa din 25 iunie 1896 a Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar, se menţionează lipsa de moaşe specializate să asiste la naştere în toate localităţile ţării, femeile fiind asistate de «moaşe empirice, femei lipsite de cunoştinţele necesare». Competenţa profesională şi comportamentul moral - veritabil cod deontologic în viziunea Consiliului Sanitar Superior au fost formulate în termeni cât se poate de concludenţi: «moaşele în funcţiuni publice să se poarte cu umanitate, modestie, cu dezenteresare pentru ca populaţiunea săracă să recurgă la ajutorul lor cu încredere, ca ele să nu se limiteze la simpla asistare la facere, să îngrijească de lăuză în timp de cel puţin 10 zile după facere, ca să se controleze necontenit activitatea moaşelor comunale, modul lor de procedare, şi să se pedepsească cu asprime orice neglijenţă în îndeplinirea datoriilor acestor moaşe plătite cu fonduri publice».
 
La rândul lor, medicii aflaţi în funcţiuni publice erau datori să îndemne populaţia să renunţe la asistenţa moaşelor necunoscute, femeile sărace urmând să primească gratis vată aseptică şi soluţii dezinfectante pentru primele spălături. Pentru prevenirea febrei puerperale, Direcţia Generală a Serviciului Sanitar recomanda includerea în proiectul de lege pentru anul 1897 – 1898 a unor fonduri necesare pentru acordarea de burse pentru şcolile de moşit“, arată istoricul gorjean. 
 

„Naşterea unui băiat, motiv de bucurie“

În familiile din Oltenia, naşterea unui băiat era un mai mare motiv de bucurie decât a unei fete. „Valori fundamentele ca numele, proprietatea, meseria nu pot fi perpetuate decât prin asigurarea succesorilor pe linie masculină. Dacă prin căsătorie averea familiei sporeşte prin includerea zestrei tinerei neveste, în schimb logodna şi căsătoria femeii diminuează avutul casei. Alături de motivaţia economică, nu trebuie omise considerentele morale, conform cărora responsabilitatea şi vigilenţa părinţilor în ceea ce priveşte cuminţenia fetei nu încetează decât prin încredinţarea sa celui hărăzit să-i fie soţ. Este ştiut faptul că, mai ales în comunităţile rurale de dimensiuni restrânse, «dezonoarea» tinerei înainte de căsătorie, amplificată de naşterea unui copil din flori, face aproape imposibilă «urnirea» sa din casă“, arată Mihaela Ioniţă-Niculescu.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările