Cum a fost construit primul sistem de alimentare cu apă potabilă şi canalizare din Bucureşti

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureştiul a început să se confrunte cu o problemă majoră, şi anume alimentarea cu apă potabilă. Bucureştenii erau aprovizionaţi cu apă de către sacagii din Dâmboviţa şi lacurile Herăstrău, Filaret, Fântâna Mavrogheni sau diferite puţuri.

Din anul 1871, în perioada primarului Scarlat Creţulescu, se pune problema realizării unui sistem de alimentare cu apă. În toamna anului 1872, se organizează o licitaţie, la care participă patru concurenţi. „Pentru că nu exista niciun plan sau caiet de sarcini cu ce urma să se execute, se decide ca lucrările de alimentare să se facă o dată cu adâncirea Dâmboviţei, canalizarea străzilor, pavarea lor, astfel că, în anii 1873-1874 lucrările au fost abandonate“, arată istoricul Mirela Târnă în studiul „Alimentarea cu apă potabilă şi amenajarea sistemului de canalizare“.

Începerea lucrărilor

În anul 1874 Primăria face apeluri repetate către Ministerul de Interne pentru realizarea reţelei de alimentare cu apă, motivând că de aceasta depindea şi curăţenia în oraş.

În vara anului 1875, primarul George Manu anunţă că lucrările început în urmă cu mai mulţi ani vor continua, iar studiile necesare vor fi realizate de Societatea Căilor Ferate Române. A fost încheiată o convenţie cu Guilloux, inginer francez, care era, în perioada respectivă, director al Căilor Ferate Române. Studiul cuprindea complet al canalizării oraşului, pentru construirea a 50 de kilometri de canale.

„O problemă mult discutată a fost aceea a surselor de alimentare cu apă a oraşului. O primă constatare a inginerului Guilloux a fost aceea că în apropierea Bucureştiului nu se găseau izvoare de apă potabilă, iar aducerea acesteia de la munte era prea costisitoare. El ajunge la concluzia că cea mai avantajoasă sursă rămâne Dâmboviţa - aducerea apei de la punctul Lunguleţ - făcându-se mai întâi sondaje în privinţa suficienţei apei filtrate şi în caz contrar prin derivaţie mai sus de moara Cosoba şi această întreprindere să fie însoţită de construirea de canale colectoare pentru scurgerea apelor. El propune trecerea apelor printr-o galerie filtrată, paralelă cu râul, unde se putea curăţa de impurităţi lăsând-o în bazine de decantare“, se menţionează în lucrarea „Alimentarea cu apă potabilă şi amenajarea sistemului de canalizare“.

41 de fantani publice

Lucrările au fost întrerupte în anii 1877-1878 din cauza războiului. Cu toate acestea, prin legea din 10 iulie 1878 se acordă Capitalei dreptul de a realiza un împrumut de peste 15 milioane de lei, pentru canalizarea Dâmboviţei şi pavarea străzilor, cât şi pentru alimentarea oraşului cu apă şi construirea canalelor de scurgere. Sunt aduşi din Elveţia inginerii ulmann şi Biirkly-Ziegler, iar de la Paris inginerul Lalanne. Cel din urmă întocmeşte un raport în care arată că existau 10,5 kilometri de conducte, 41 fântâni publice, 188 instalaţii particulare şi 200 guri de apă pe străzi, consumul zilnic de apă fiind de 1.200 mc la o populaţie de 190.000-200.000 locuitori. În schimb, experţii, Culmann şi Biirkly-Ziegler ajung la concluzia că pentru Bucureşti era necesară o cantitate de apă de 40.000 metri cubi/zi.

„Cei doi experţi Culmann şi Biirkly-Ziegler au preluat conducerea lucrărilor de aducere a apei şi canalizare, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lucrărilor de rectificare a cursului Dâmboviţei, pentru că în viziunea celor doi «aducerea apei şi alimentarea, canalizarea oraşului, precum şi corecţiunea Dâmboviţei  formează un complex. Prin urmare un singur proiect...». Au avut întâietate lucrările de rectificare a Dâmboviţei pentru a uşura celelalte lucrări. În 1882, moare inginerul Culmann, iar Biirkly-Ziegler rămâne singur la conducerea lucrărilor, dar Municipalitatea îi desemnează pe inginerii români Matac, Simţion şi Giupescu pentru suprevegherea lucrărilor“, mai arată istoricul Mirela Târnă.

Apa din majoritatea fântânilor nu era potabilă

Societatea Română de Construcţii a câştigat licitaţia organizată în toamna anului 1882, pentru suma de 3,3 milioane de lei. Lucrările care urmau să fie execute constau în: captarea apelor pentru filtrarea lor acolo; executarea unui rezervor pentru regularizarea cantităţii apelor Dâmboviţei după necesitatea simţită de turbine şi lucrările necesare pe tot cursul Dâmboviţei între Brezoaiele şi Bucureşti pentru ai se face matca capabilă de cantitatea apei necesară turbinelor. Lucrările trebuiau terminate în 1884, dar ele se prelungesc până în anul 1889.

„În paralel cu marile lucrări de aducere a apei în oraş şi construcţiile adecvate acestora, se pune problema distribuirii apei la populaţie, preţul ei şi acceptarea sau nu din partea populaţiei. (…) Laboratorul de Chimie şi Microbiologie al Serviciului Sanitar al Armatei Române a analizat în această perioadă (1886-1888) apa de puţ; din izvoarele de la Herăstrău şi Filaret, dar şi apa Dâmboviţei. Se ajunge la concluzia că dintre puţurile Capitalei, numai o fracţiune mică de 2,2% conţine apă potabilă admisibilă, restul de 97,8% conţine o apă sălcie, încărcată cu substanţe organice şi chiar micro-patogene, astfel că, în caz de epidemie, era obligatoriu ca toate puţurile să fie închise. În ceea ce priveşte apa Dâmboviţei, din punct de vedere al compoziţiei chimice, ocupă un loc mijlociu între râurile Europei, „trecând prin capitală se încarcă cu substanţe organice, astfel încât cantitatea lor este mai mare la ieşirea decât la intrarea râului în oraş“, se arată în lucrarea „Alimentarea cu apă potabilă şi amenajarea sistemului de canalizare“.

Licitaţia pentru reţeaua de distribuţie a apei a fost câştigată de Compania generală de conducte de apă din Liege şi s-au ridicat la suma de peste 3,7 milioane de lei. Până în anul 1889 au fost introduse canale pe o lungime de peste 46 de kilometri, se introduseseră tuburi pentru apă pe 224 de străzi, din cele aproape 700 de străzi câte existau în Capitală.