Cum era descrisă Moldova de către străini în urmă cu 200 de ani. „Întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf“

Străinii care au ajuns în Moldova au descris această zonă într-un mod contrastant. Frumuseţile naturii sunt evidenţiate într-un mod pozitiv, dar cârmuitorii sunt prezentaţi ca o tagmă de jefuitori.

 „Cetăţeanul Parrant”, primul viceconsul trimis în Moldova de către Republica Franceză, descrie într-un raport din data de 11 iunie 1798 relieful minunat al zonei:

„Aşezarea acestui Principat este cum nu se poate mai variată şi mai fericit alcătuită. În privinţa aceasta, se deosebeşte mult de Muntenia, care, adesea, nu este decât o nesfârşită câmpie, pe care ochiul, obosit, caută zadarnic, în depărtare, o movilă cât de mică, un copac la umbra căruia să te poţi odihni. Aici, natură n-a făcut toate lucrurile la fel, totul este făurit de ea, dar nimic nu seamănă cu altceva. Colo sunt munţi uriaşi, la poalele lor sunt vâlcele luminoase, într-o parte se afla stânci, prăpăstii, ape repezi: lângă pasuri, sunt pârâie, izvoare şi, pretutindeni, rodnicia pământului este nesecătuită, împodobeşte, după cum este timpul, cu vegetaţia ce i se potriveşte, încât, trecând prin aceste ţinuturi, ai crede că Moldova este o înfăţişare a tuturor muncilor firii, care ne desfată cu mulţimea şi felurimea lor“.

Viceconsulul francez constată, însă, că marea problemă a acestei regiuni o reprezintă conducătorii şi cârmuirea străină: „Trebuie însă să spunem că, aici, întâlnim două păcate mari, care, orice ai fi, se vor împotrivi mereu înfloririi la care ţinutul acesta frumos ar putea să ajungă, şi chiar şi negoţul care, cu vremea, s-ar putea întări prin aceste locuri nu-i va aduce decât prea puţine foloase. Cele două păcate sunt cârmuirea, care, prin natura ei, este o adevărată nenorocire, şi depopularea, urmărea nefericită a celei dintâi. Provincia aceasta are şi un stăpân, însă un stăpân străin, care o jefuieşte, care este silit s-o jefuiască şi să facă acest lucru cu o grabă necrezut de mare. Miniştrii de lângă el ştiu să facă întocmai ce face el. Toţi slujbaşii au grijă să le urmeze pilda, încât întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf; toţi membri ei sunt nişte lipitori dornice să sugă ultima picătură de sânge a unor mulţimi vlăguite. La Constantinopol, în fiece an, în fiece zi, în fiece ceas, se vor risipi, prin fel de fel de cai, bogăţiile Moldovei. Din doi în doi ani,  cel mult la trei ani, Poartă îi dă un nou domnitor acesta, secătuit de cheltuielile făcute ca să-şi ţină rangul şi de preţul dat pentru scaun, pe care nu-l poate avea decât plătindu-l, vine în această provincie nu doar ca să domnească, să-şi plătească datoriile şi să adune altă avere, ci şi ca să-şi îmbogăţească neamurile, prietenii şi pe toţi cei ce-l slujesc. Aşadar, din trei în trei ani, o nouă legiune de astfel de vampiri ajunge în Moldova, săraci cu toţii, amărâţi şi din trei în trei ani, pleacă de aici încărcaţi de aur şi de bunuri, lăsând după ei doar amintirea necazurilor şi gustul pentru o nepotolită lăcomie pe care vrednicii lor urmaşi o vor arăta negreşit”.

„Casele sunt săpate în pământ şi se cheamă bordeie“

Domenico Sestini, arheolog, numismatic, geograf născut la , constata, într-o vizită făcutpă la Iaşi, în anul 1788, că predominaui bordeiele: „Casele, care se pot numi mai degrabă vizuini, sunt săpate în pământ şi se cheamă bordeie. De departe nu se vede decât fumul care iese din hornuri, iar când te apropi, zăreşti acoperişul abia înălţat de la pământ, construit din prăjini acoperite cu pământ, astfel că iarba creşte deasupra. Nevoit să ocolească străzile principale, căutând o groapă sau un teren afundat pentru a nu fi văzut de trecători sau pentru a scăpa de jafuri şi neplăceri, iată în ce situaţie este adus omul de către tiranie şi opresiune”.

În schimb, câteva decenii mai târziu, consulul britanic, Wilkinons 

Pe lângă aceste case aflate în stare jalnică, există şi clădiri care captează atenţia. Astfel, consulul britanic Wilkinons menţiona măreţia palatuluii domnitorului: „Palatul domnitorului este clădirea cea mai mare din tot oraşul;de jur împrejur, sunt grădini şi curţi;este mobilat într-un stil pe jumătate oriental, pe jumătatea europeanşi este destul de mare ca să poată găzdui, fără nicio greutate, peste o mie de inşi”. 

„Unei femei îi şedea bine să aibă un amant, doamnele din Moldova şi-au luat câte doi“ 

O schimbare în stilul de viaţă apare în timpul ocupaţiei ruseşti din 1806-1812, dacă e să luăm în considerare menţiunile făcute de Langeron, emigrant francez intrat în slujba Rusiei. „Toate femeile din Moldova şi din Ţara Românească au luat portul european. De pretutindeni, au sosit, în cele două capitale, negustori de mode, croitorese, croitori, iar prăvăliile de la Viena şi de la Paris au scăpat de toate vechiturile care, la Iaşi, au părut nou-nouţe şi au fost plătite foarte scump. Curând, s-a văzut şi mobilă, ceva mai veche, adusă de la Viena cu mare cheltuială. Trăsurile care, mai înainte, arătau ca nişte birje vechi din Viena, au fost înlocuite cu trăsuri şi caleşti elegante. Casele s-au umplut de servitori străini, de bucătari francezi şi, prin saloane şi iatacuri, nu s-a mai vorbit decât franţuzeşte. Aflând că, în ţările civilizate, unei femei îi şedea bine să aibă un amant, doamnele din Moldova şi-au luat câte doi, ca să fie mai la modă”, menţiona acesta în jurnalul său.

„Au multă minte şi se pricep la afaceri“

În ciuda acestei schimbări, tendinţa celor aflaţi la putere de a acumula averi fabuloase se păstrează în continuare.

„Ticăloşia locuitorilor aş pune-o nu atât pe seama propriilor porniri, cât pe seama cârmuirii lacomne, asupritoare şi sălbatice (...). Poate ca boierii sunt mai curând de plâns decât de osândit. Sub o altă cârmuire decât acest nesăbuit şi crunt depostism turcesc, ei ar fi cu totul altfel decât ceea ce sunt acum. În general, au multă minte şi se pricep la afaceri; sunt de treabă, blânzi, chiar prea sfioşi, ceea ce trebuie pus tot pe seama spaimei stârnite de sabia turcească pe care o simt tot timpul atârnată deasupra capului lor”,

arăta contele de Langeron.

Iaşi, o localitate insalubră

Căpitanul din serviciul austriac  realizat o descriere a principalelor oraşe din Moldova: „Iaşii erau capitala deschisă a Moldovei, aşezată pe un pinten din malul Bahluiului; acolo era reşedinţa principelui Moldovei, a mitropolitului şi a înalţilor demnitari ai ţării. Numărul locuitorilor se ridică la 20.000 de suflete şi 6.000 de case, din care jumătate zidite. Oraşul se împărţea în târgul de sus şi de jos având 69 de biserici şi mănăstiri şi un spital public. Vechiul palat domnesc zăcea în ruine. Evaporţiile mefitice din mlaştinile Bahluiului precum şi din şanţurile murdare acoperite cu canduri făceau ca Iaşii să fie o localitate insalubră şi incearcată foarte des de diferite epidemii şi îndeosebi de friguri.

Galaţii erau un centru comercial destul de insemnat, aşezat pe malul Dunării, nu departe de gura Prutului, cu 6.000 de locuitori, cu dockuri fluviale şi cu un mare port fluvial chiar vase de război puteau pătrunde pe Dunăre în sus până la Galaţi, unde trăiau mulţi supuşi austrieci. Aşezarea oraşului între gurile Siretului şi Prutului, făcea din el un foarte nimerit antrepozit de mărfuri, care veneau din Bucovina, Moldova, Dacia transilvaneană, din Austria şi chiar din Marea Neagră şi din Istanbul. Negoţ se făcea cu ţările pontice şi îndeosebi cu Turcia.

Botoşanii erau după Iaşi, Galaţi şi Roman localitatea cea mai însemnată în Moldova. Acolo, armenii şi jidovii făceau comerţ până la Brody şi Lipsca. Comerţul consista în coloniale, manufacturi săseşti, blănuri ruseşti, ceară şi tutun.

„La Bucureşti şi la Iaşi se merge numai cu trăsura“

Saint-Marc Girardin, membru al Academiei Franceze, scriitor şi om politic francez, a constat că atât locuitorii din Iaşi, precum şi cei din Bucureşti, preferau să se deplaseze cu trăsurile decât pe jos: „Când vă vorbesc de parful sau noroiul până la glezne, asta presupune să mergi pe jos, fiindcă şi la Bucureşti şi la Iaşi se merge numai cu trăsura: picioarele sunt de prisos; trăsurile, dimpotrivă, o necesitate, nicidecum un moft sau o plăcere. Trăsura este singurul mijloc de a scăpa de norii de praf, vara, sau de mormanele de noroi, iarna. În plus, trăsura indică faptul că eşti un om normal. Să mergi pe jos e cam cum ar fi la noi să mergi desculţ. Numai oamenii de rând merg aşa”. 

„Cârciume în toate uliţele“

Andrew A. Bonar şi de Robert Mc. Cheyne, clerici scoţieni, care au ajuns şi în Moldova fac şi ei o descriere a oraşelor: „Galaţii-ascuns între salcâmi, copacul cel mai răspândit şi mai bine prosperând pe aici – oraşul are 10.000 locuitori. Multe străzi pavate cu scânduri, dar multe încă nepavate, pline de praf vara, de noroi iarna. Case mai ales de lemn, tencuite şi acoperite cu stuf. Chiar şi unele biserici sunt de lemn. Cârciume în toate uliţele. Focşanii-oraşul e plăcut aşezat printre pomi şi împodobit cu clopotniţe de tinichea strălucitoare. Are un han tolerabil şi cinstit – Hotel de Frace– ţinut de un spaniol mic, care e şi agent consular francez“. 

„Boierii se ocupau de obicei cu jocuri de noroc, cu femei“

Un ofiţer austriac, participant la războiul Crimeei a făcut şi el, după prima jumătate a secolului al XIX-lea, o descriere a Iaşiului: „Mândria oraşului era le Quartier Noble, Copoul, unde se văd palatele boiereşti. Strada Copoului era de altminteri singura stradă din oraş pe unde se putea umbla pe vreme de ploaie. Aproape toate bisericile din oraş erau înconjurate atunci cu cimitire. Locuinţele celor săraci din mahalale, adică casele ţărăneşti, erau totdeauna foarte curate pe din afară, însă mai puţin înăuntru. Ţiganii, dimpotrivă, locuiau în bordeie sau chiar în râpi, făcându-şi gropi în pământ. În casele cele mai frumoase găseşti însă anumite contraste neaşteptate. În afară de camerele stăpânilor nu se văd nicăieri paturi europene, numai divanuri umplute cu foi de ciocălăi; alte mobile aproape nu există. De un sistem de canalizare oarecare nici nu putea să fie vorba. Boieroaicele se îmbrăcau ca la Paris, unde trimiteau chiar albiturile lor spre a fi spălate. Dar, cu toată această „dovadă de cultură”, erau împresurare de slugi de-o murdărie respingătoare. Boierii se ocupau de obicei cu jocuri de noroc, cu femei şi cu fel de fel de sporturi. Se încurajau cu tot luxul posibil, maimuţărind modă franceză”.