Cum a devenit Bucureştiul capitala României. Vlad Ţepeş a emis primul act domnesc din oraşul ce avea să ajungă celebru

Bucureştiul văzut de pictorul oficial, Preziosi                                                          Sursă Foto: wikipedia.org

Bucureştiul, fosta capitală a principatului Ţării Româneşti, a devenit capitala României prin unirea de la 1859 şi, apoi, prin unirea cea mare, de la 1 decembrie 1918.

Concepţia unei capitale a existat din cele mai vechi timpuri, în hrisoavele domneşti fiind menţionat termenul „cetatea de scaun“. Cea mai veche capitală a Ţării Româneşti a fost la Curtea de Argeş. „Acolo a stat Basarab întemeietorul, într-acolo, spre „Castrum Argis”, zice cronica ungurească, l-a urmărit oastea regelui Carol Robert şi, desigur, şi înaintaşii lui Basarab, de pe la 1250 (Seneslav şi Tihomir), tot acolo au stat.

Era, la început, centrul unui mic voievodat, care nu cuprindea decât o parte a ţării, sub munţi (judeţele Argeş şi Muscel) şi care a devenit mai târziu capitala întregii ţări, de la Severin la Brăila, de la munte la Dunăre. Când regele ungur Carol Robert a ars Argeşul (n.r. - Curtea de Argeş), la 1330, deşi a fost apoi cumplit bătut de oştile româneşti, vechea capitală nu s-a mai putut ridica şi Basarab, învingătorul mândrului rege, a mutat scaunul domniei la Câmpulung, lângă pasul Branului, pe drumul negustorilor saşi din Braşov. La Câmpulung a murit Basarab şi fiul său, Alexandru, al cărui mormânt, acoperit cu o frumoasă piatră săpată cu litere slavone, se află acolo, în biserica zisă a lui Negru Vodă. Abia al treilea domn al Ţării Româneşti, Vladislav, se mută din nou la Argeş, în vechea capitală reclădită.

Tot la Argeş au stat şi urmaşii lui, până la Mircea cel Bătrân. Cele mai multe din actele marelui Mircea sunt date din Argeş, reşedinţa lui“, arată istoricul Petre Panaitescu în volumul „Interpretări româneşti“.

Mutarea capitalei la Târgovişte 

Curtea de Argeş nu se afla situată pe una dintre căile de comerţ principale. Comerţul cu Braşovul şi la Dunăre erau cele mai importante rute, aşezată la Târgovişte, un târg mare şi bogat, cu mulţi negustori, aflat pe drumul de negoţ de la pasul Branului la apele Dunării bogate în peşte. „Cel dintâi act dat de un domn muntean în scaunul de la Târgovişte este din 22 iunie 1418, de la Mihai vodă, fiul şi urmaşul lui Mircea cel Bătrân, care rezida în acest oraş şi în vremea când era coregent pe lângă tatăl său. Târgovişte înseamnă „loc de târg”, precum selişte înseamnă „loc de sat”. Acest nume îl mai poartă şi alte două oraşe ale slavilor de sud: Târgovişte, în Bulgaria, lângă Şumla, şi Târgovişte, în Iugoslavia, vechiul nume al lui Novi-Pazar“, se mai arată în lucrarea „Interpretări româneşti“.

Primul act domnesc dat din Bucureşti

Nu după mult timp, capitala s-a mutat la Bucureşti. Nu se ştie cu exactitate data la care s-a produs această schimbare. Istoricul Petre Panaitescu consideră că cel care este autorul acestei mutări a capitalei este domnitorul Vlad Ţepeş: „Istoricii socotesc că domnul care a mutat capitala ţării pe malurile fericite ale Dâmboviţei a fost Radu cel Frumos, supus al turcilor şi luptător împotriva Moldovei lui Ştefan cel Mare. Cercetând vechile hrisoave slavone ale domnilor munteni din aceste vremi, am aflat, însă, că pe nedrept i se atribuie frumosului Radu titlul de părinte al capitalei noastre, ci adevăratul părinte nu este altul decât cruntul făcător de dreptate, Vlad Ţepeş. Cel dintâi act domnesc cunoscut în istorie datat din scaunul ţării Bucureşti, este de la Vlad Ţepeş, din 20 septembrie 1459, după care urmează altul, din 10 februarie 1461, dat din acelaşi oraş“. 

Capitala a alternat între Bucureşti şi Târgovişte

O anumită perioadă, capitala a funcţionat când la Bucureşti, când la Târgovişte. „Reşedinţa domnească a oscilat între Bucureşti şi Târgovişte, după vremi şi împrejurări economice sau politice, unii domni întorcându-se din nou, pentru scurt timp, în vechea reşedinţă. Mihai Viteazul a stat, la începutul domniei sale, la Bucureşti (el a clădit pe Dâmboviţa podul care în veacul al XVII-lea îi poartă numele), dar după ce acest oraş a fost ars de turcii lui Sinan Paşa, s-a retras cu curtea şi oştenii lui din nou între vechile ziduri domneşti de la Târgovişte, unde era mai aproape de Ardeal şi mai departe de turci. Abia în veacul al XVII-lea, Bucureştii devin capitala statornică a ţării. La 1626, Alexandru vodă Coconul, vorbind într-un hrisov despre întoarcerea sa de la Târgovişte la Bucureşti, spune: «Când am venit domnia mea de la Târgovişte aici, în scaunul domniei mele la Bucureşti, unde au stat şi alţi domni răposaţi, străbunul domniei mele, Alexandru voievod şi răposatul bunic al domniei mele, Mihnea voievod şi răposatul părinte al domniei mele, Io Radul voievod...». Bucureştii erau acum scaunul consfinţit de tradiţie, Târgoviştea era socotită mai mult ca un fel de loc de exil“, mai scrie istoricul Petre Panaitescu.

Cauzele ridicării Bucureştilor

Petre Panaitescu consideră că locul pe care se află Bucureştiul este o veche aşezare omenească, pe malurile lacurilor fiind numeroase localităţi preistorice. De asemenea, aici au existat codrii uriaşi, care reprezenta, pe lângă munte, un loc de apărare împotriva barbarilor din Evul Mediu. Bucureştiul se află chiar la marginea pădurii şi începutul câmpiei, astfel încât se făceau schimburi de produse specifice celor două zone. Înfiinţarea mănăstirilor, cum ar fi Snagovul, a favorizat dezvoltarea comerţului. 

Bucureştiul, proprietate a domniei

Un târg sau un oraş se deosebea de un sat prin aceea că era o aşezare de negustori şi meseriaşi în jurul unui bâlci sau iarmaroc. Dreptul de a ţine târg de vite sau de alte produse era un privilegiu, pe care-l putea da numai domnitorul şi, de obicei, nu-l dădea decât aşezărilor care erau proprietatea domniei. Şi Bucureştiul a fost proprietate a domniei. Locuitorii puteau avea case şi parte la moşia târgului în schimbul unei dări speciale, pe care o plăteau domnului.

„Capitala, ca şi alte târguri ale ţării, era, deci, moşia domniei. Avea o organizare municipală autonomă, după chipul comunelor din Apus, cu un consiliu ales de târgoveţi, în frunte cu un judeţ şi cu 12 pârgari (Bürger), dar şi cu pârcălabul, reprezentantul domniei. Târgul avea şi drept de a lua vamă, care era a domnului: o vamă mică, pentru trecerea căruţelor cu marfă şi o vamă mare, pentru desfacerea produselor în târg. De altfel, conform privilegiilor domneşti din veacul al XV-lea, căruţelor încărcate ale mănăstirilor nu li se putea lua vamă nici de pârcălabii de oraşe, unde sunt târguri, nici de vornici. Aceste vămi la târguri s-au numit mai târziu accize, spre a le deosebi de vămile de la graniţă, şi erau mult mai importante decât cele de la marginea ţării, la păsurile munţilor sau la vadurile Dunării. Ele erau o adevărată bogăţie pentru vistieria domnească. Aşadar, pentru ca un oraş să fie înfloritor, trebuia să fie la mijlocul unui drum comercial, punct de trecere şi, în acelaşi timp, de desfacere a mărfurilor în iarmaroc. Un astfel de centru, dacă era proprietatea domniei, avea privilegiul de bâlci şi de organizare autonomă. Situaţia înfloritoare era condiţionată de aşezarea la mijloc, între centre de producţie diferită sau de drumuri de comerţ, ca să poată veni negustorii din ţinuturi deosebite, să cumpere şi să vândă“, arată istoricul Petre Panaitescu.