Centura de castitate, măsura de siguranţă luată de bărbaţii din Evul Mediu care plecau la luptă. Dispozitivul era prevăzut cu ţepi din oţel

Centura de castitate a mai fost denumită şi „cingătoarea purităţii“ şi a avut cea mai mare răspândire în timpul Evului Mediu, ca urmare a lipsei de încredere a unui bărbat în soţia sa.

Centurile erau produse de fierari. „Un soţ medieval ce se pregătea să plece într-o călătorie îndelungată îşi putea închide soţia într-o «centură parţială», a cărei placă metalică acoperea doar regiunea vaginală. Centura conţinea o fantă verticală îngustă prin care femeia putea urina fără prea multă precizie. Deschiderea era prevăzută, de obicei, cu zimţi metalici orientaţi către exterior (uneori acţionaţi cu arcuri), pentru a descuraja încercările unui pretendent de a explora zona chiar cu vârful unui deget“, arată Charles Panati în volumul „Cartea Sfârşiturilor“. 

Centura de castitate totală

„Un soţ ce bănuia că soţia sa s-ar putea deda la plăceri mai excentrice putea apela la o «centură totală». Aceasta acoperea atât regiunea anterioară, cât şi cea posterioară a anatomiei feminine şi îngreuna şi mai mult curăţarea zonelor intime. Pe lângă fanta frontală, centura totală avea şi o deschizătură posterioară mai mare ce permitea defecaţia, însă orificiul respectiv nu putea fi prea mare, de vreme ce trebuia să împiedice sexul anal, descurajat, de asemenea, de un alt set de zimţi metalici. Medicii vremii susţineau că femeile puteau purta centura parţială sau totală vreme de mai multe luni fără efecte nocive, atât timp cât se îmbăiau frecvent“,

mai arată Charles Panati.

Cum era şi normal, au apărut şi o serie de povestiri despre cum fierarul care confecţiona centura îşi păstra o cheie, iar multe soţii rămâneau însărcinate după ce bărbaţii plecau la luptă. 

Prima centură de castitate

În „Odiseea“ lui Homer se vorbeşte pentru prima dată de centura de castitate, cum Afrodita l-a trădat pe Hefaistos, iar pentru a preveni alte infidelităţi, el realizează o „cingătoare“. „Se crede că centura de castitate a fost descoperită de cavalerii cruciaţi din secolul al XII-lea în timpul călătoriilor lor în Răsărit, când aceştia au întâlnit şi practica infibulaţiei genitale feminine, ce presupune închiderea temporară a labiilor vaginului cu inele sau sârme“, se arată în „Cartea Sfârşiturilor“.

Cingătoarea florentină 

Primele modele de centuri de castitate au fost realizate în secolul al XII-lea în Italia, fiind numite cingători florentine. Cel mai vechi model aparţine despotului Novello Carrara, care a devenit în anul 1388 suveran al oraşului Padova. Acesta era renumit pentru cruzimea sa. El prefera ca soţia sa să poarte în absenţa lui o centură totală, care era căptuşită cu piele. „Castitatea frontală a femeii era protejată de 36 de ţepi din oţel ca de porc spinos, în vreme ce micul orificiu anala descuraja accesul prin intermediul a 15 dinţi ascuţiţi ca briciul“, menţiona Charles Panati.

Centura de castitate masculină împotriva masturbării

O versiune masculină a centurii de castitate a fost introdusă în timpul perioadei victoriene, pentru stoparea masturbării, considerat un mare viciu în perioada respectivă. „Prepuţul unui adolescent era tras deasupra capului penisului, strâns laolaltă şi găurit în patru locuri, apoi penetrat cu două inele perpendiculare închise cu lăcăţele. Dispozitivul victorian nu doar prevenea masturbarea, dar făcea ca erecţia să fie atât de agonizantă încât durerea ucidea în faţă orice gând erotic“, mai arată Charles Panati.