Cele mai frumoase jocuri ale copilăriei. „Pituluşul“ şi „Lapte gros“ aveau cel mai mare succes

Jocurile copilăriei sunt purtate în sufletul fiecărui adult. Toţi cei care au trecut de etapa tinereţii îşi amintesc cu nostalgie de jucăriile confecţionate chiar de către fiecare copil - praştii, „pişcărice“ sau avioane din hârtie, dar şi de jocurile renumite, cum ar fi ţurca sau laptele gros.

Atunci când nu exista internet, telefonie mobile sau programe prelungite la televizor, părinţii îi învăţau pe copii să-şi confecţioneze singuri jucării, în funcţie de vreme sau de locul în care se aflau şi de posibilităţile pe care le aveau la îndemână. 
 

„Dacă era vară îl instruiau în a-şi face din pământ sau din nisip cuptoare, cai din lut, trăsuri din lut, scaune şi alte figuri; dacă era iarnă, făcea fântâni din ştiuleţi, cai şi animale din hârtie tăiată, «diplă», un fel de vioară şi arcuş din cocean de porumb; de asemenea păpuşi, mai ales fetele, din cârpe fixate pe un băţ; mingi de cârpe sau păr de vacă; confecţionau «Moară de apă“, făcută din o roată cu spiţe, construită din cocean (tulean), pusă pe o osie (axă) suspendată pe două beţe bifurcate, înfipte de o parte şi de cealaltă a apei. Apa bătea în spiţele ei şi-o rotea. Era străbuna morilor de apă şi a complicatelor turbine moderne.

La vârstă mai mare copiii făceau «hoarca». Se practica câte o gaură la fiecare capăt al unei nuci cu vârful unui briceag. Se străpungea cu un cui care trebuia să se învârtă liber. Capătul de jos al cuiului se înfigea într-o frântură de ştiulete de porumb, cu boabele pe ei. Printr-o gaură făcută în „burta” nucii (laterală) se introducea o aţă ţeapănă (tare) şi se înfăşură după cuiul din interiorul nucii. Apoi, se trăgea de aţă. Se angaja o forţă care desfăşura firul şi-l înfăşura pe cui. Făcea un zgomot uruitor, care i-a dat şi denumirea de „hoarcă”. Din hârtie copiii-şi făceau avioane, broască, vaport în miniatură, zburătoare. Zburătoarea era foarte periculoasă. Confecţionată în aşa fel că avea patru aripi, iar în cap se fixa din partea opusă sensului de zburat (vârfului) un ac cu gămălie. Se arunca şi putea înţepa pe cel vizat, chiar în ochi. O deosebită plăcere o forma vuva (vâjâietoarea). Se lua o bucată de şindrilă lungă 30 - 40 cm, se făcea o gaură cu un cui, la un capăt. Se lega o aţă şi se învârtea cu mâna. Făcea un zgomot care i-a dat şi denumirea. Un fel de vâjâitoare, imitând furtuna. Când prindeau câte un elastic sau o bucată de cameră de bicicletă şi un petec de piele, copiii îşi făceau praştie, cu care încercau să vâneze păsări, prin aruncarea unor pietre mici. (...)

Pentru un «şiuerici» se tăia o bucată de circa 12 – 15 cm lungime şi de circa 1 cm. grosime în diametru, dintr-o nuia de salcie. O altă jucărie era «arcul cu săgeată». Dintr-un băţ verde, de obicei de sânger fiind şi mai elastic şi mai tare, de lungime convenabilă, se făcea un arc de cerc, adică se curba şi se lega la capete cu sfoară. Din beţe uşoare de lemn se făcea săgeata, crestată la un cap ca să se adapteze aţei şi cu o bucăţică de sârmă în cap, ca să se înfigă în pământ după ce s-a epuizat traiectoria. Din soc se făcea „puşcăviţa”, fie cu dopuri din câlţi, fie cu apă. Se tăia o bucată dintr-o ramură tânără de soc, de circa 15 cm. lungime. Se netezeau capetele cu briceagul. Cu un băţ mai tare se forţa scoaterea măduvei. După aceea se făcea un piston puţin mai scurt decât cilindrul puşcaviţei şi cu mâner. Se făceau ghemotoace de câlţi şi se introduceau în puşcaviţa propriu-zisă. Jocul era cu două dopuri. Cu pistonul se împingea primul dop la capătul opus al puşcaviţei. Se adapta al doilea dop şi împins cu forţă, îl scotea pe primul, prin aerul comprimat, însoţit fiind de o pocnitură.

«Titirezul» era o altă delectare. Se tăia capătul de jos al unui fus cu circa 3 – 4 cm din coadă. Se subţia bine coada, aproape de grosimea unui chibrit. Printr-o mişcare scurtă de rotaţie, prins fiind ca fusul, între degetul mare şi degetul arătător, după ce i se imprimă o rotaţie, se învârtea, cu viteză, în funcţie de forţa imprimată. O «masăc» se făcea din dovleac. Se lua un dovleac şi se meştereau orbitele, nasul şi gura prin decuparea cojii. Seara masca da o imagine înfricoşătoare, dacă se aprindea o lumânare în interior. Măştile acestea, la care se anexa un costum bizar, formau „brezaia” de la „claca” la curăţatul porumbului de foile care-l acopereau, sau la focul de la şezătorile de seară, făcut în diferite locuri ale satului, mai ales de băieţi“, arată etnologul gorjean Alexandru Doru Şerban, în volumul „Cultura ţărănească gorjeană“.

„Ţurca“

Ţurca era jocul atractiv care-i ispitea zilnic pe copii, chiar în timpul muncii lor sau atunci când erau cu vitele la păscut. Se juca în doi sau pe echipe. Erau două părţi: la bătaie şi la purcideală. „La bătaie trecea acela care câştiga locul de la goci. Pentru aceasta se proceda astfel: şefii de echipă sau numai cei doi amici, se postau faţă în faţă şi proprietarul ţurcii prezenta bâta de ţurcă: «O vezi?!” şi începeau să-şi arunce bâta de ţurcă de la unul la altul cu mâna dreaptă, zicând în acelaşi timp în silabe, odată cu aruncătura: «Henichi, benichi, ţurca za, prinde musca n-o lăsa, de-o fi vie, dă-mi-o mie, de-o fi moartă, mânc-o coaptă». Şi din locul unde era sprijinită bâta, se puneau mâinile fiecăruia pe rând, una peste alta, până la capăt, când putea să fie prinsă numai puţin (doar cu două degete). În acea poziţie era ţinută cu putere să nu-i scape, în timp ce amicul său, cu ţurca avea interes să i-o arunce jos. Dacă nu reuşea, acesta trecea la bătaie şi celălalt la purcideală.

Cel de la bătaie punea ţurca (o bucată de lemn de 12 cm. lungime şi cu diametrul de 20 - 30 mm, ascuţită la ambele capete), peste goci (un mic şanţ - gropiţă de 5 - 8 cm lung şi lat de 2 cm), iar sub ţurcă băga partea ascuţită a bâtei, cam la 2 cm adâncime, care era şi adâncimea gociului, de unde, cu zmucitură arunca ţurca la 15-20 metri distanţă, spre cei de la purcideală. Apoi punea bâta peste goci. Cel de la purcideală arunca ţurca, cu scopul de a lovi bâta din goci. Dacă o lovea, trecea el la bătaie şi cel de aci la purcideală. Dacă nu o lovea, atunci cel de la bătaie, lua ţurca şi avea dreptul să o pună odată cu un colţ ridicat pe o piatră. Când aceasta se ridica în sus, el o lovea cu bâta spre a depărta-o cât mai mult în faţă. Se repeta încă de două ori această operaţie. Din locul unde a ajuns, venea înapoi numărând paşii. Se ţinea evidenţa sumei. La fel procedau şi ceilalţi când veneau la bătaie, unde puteau veni în cazul când loveau bâta, cu ţurca sau în cazul în care cei de la purcideală reuşeau să o prindă din zbor (fără a atinge solul)“, explică Alexandru Doru Şerban. 

„Clincea“

Clincea era o bâtă care se băga în pământ circa 20 cm, rămânând fixă. Rămânea la suprafaţa pământului cam 70-80 cm. Pe această bâtă se aşeza clincea, în echilibru, iar cel care era la bătaie şi se afla într-un cerc cu raza de 2 metri, după ce o lovea, o aruncă spre cei la purcideală. În cazul că nu o putea respinge şi cădea în acel cerc, se schimbau rolurile. În cazul că o respingea, se numărau paşii de la locul unde fusese respinsă, până în mijlocul cercului. Învingători erau aceia care aveau suma de paşi mai mare. 

„Ogoiul“

Se marca un teren cu laturile drepte de circa 20 metri, iar la capete se închidea cu un semicerc, prin zgârierea solului cu un băţ. În interiorul acestui spaţiu intră perechi, băieţi şi fete. Doi, tot pereche,, stau la capetele terenului şi pe deasupra celor din teren aruncă o minge de păr cât pumnul, confecţionată simplu din părul ţesălat de la vaci şi boi şi modelată cu apă rece, sau o minge de zdrenţe. La un moment dat caută a lovi pe unul din cei ce se apără agitându-se în teren. „Odată lovit, aceasta trece la margine. Lovitura este valabilă pe tot corpul, şi nu se ia în considerare dacă este parată cu palmele“, se precizează în lucrarea „Cultura ţărănească gorjeană“.

„Hoina “

Hoina se joacă la fel ca ogoiul, dar fără teren marcat şi fără perechi, ci individual şi fără să te deplasezi din centru ca la ogoi. Apărarea se face doar cu palmele.

„Căpriţa“

Se pune unul voluntar, căpriţă. Aceasta se propteşte cu mâinile bine pe genunchi şi se apleacă la orizontală, ţinând capul aplecat în jos, să nu fie lovit. Ceilalţi vin în fugă, proptesc palmele pe spatele lui şi cu viteză îl sar, deschizând picioarele larg, în lături. Unii îl mai ating cu piciorul peste dos.

Căpriţa în lung. Procedeul este acelaşi, numai că se aşează unul în spatele celuilalt şi fiecare la rândul său după ce sare, se depărtează puţin şi se aşează şi el căpriţă. în felul acestuia ultimul sare peste toţi la rând. De obicei se repetă, ca să poată face acea trecere absolut toţi, măcar odată. E distractiv şi creează o atmosferă prietenească“,

menţiona Alexandru Doru Şerban.

„Purica“

La acest joc participau mai mult de cinci persoane, care se aşezau într-un cerc cu raza de 5-6 metri, distanţaţi între ei, cu câte o bâtă în mână, pe mărime, ca să ajungă până la o mică groapă făcută alături, în partea dreaptă. Aci îşi ţine fiecare bâta sa. În mijlocul cercului exista o altă mică groapă în care se află o minge de păr sau de zdreanţă, care se cheamă purcică. „Porcarul este cel care se află acolo la mijloc şi cu bâta sa mişcă «purcica», spunând că o mână la vânzare. În fond este viclean şi caută să o bage în gociul pe care l-ar găsi gol, deci fără bâta unuia vârâtă în el. Cei de pe cerc, au tot interesul de a nu-l lăsa să-şi «vândă» purcica, şi la momente potrivite i-o lovesc şi-l obligă să fugă după ea. Dar şi acesta este atent şi când prinde un goci gol îşi introduce bâta acolo, făcând pe cel neatent să preia purcica s-o vândă. Jocul continuă cu mult haz pe seama purcarului“, se specifică în cartea „Cultura ţărănească gorjeană“.

„Pituluşul“

Pituluşul este cel mai comun joc şi cu cea mai mare răspindire. Se adună un grup de bieţi şi fete. De obicei, se rosteşte o formulă , iar cel la care a căzut ultima rimă iese alături, bun pentru a se ascunde. Ultimul care nu are parte de acea rimă, este cel ce „se face”. Adică este cel ce îşi ascunde ochii sub palme şi se propteşte de un pom sau de un grad, şi numărând cum s-a convenit, timp în care toţi ceilalţi se ascund pe unde pot. Când el a spus „gata”, „cine nu e gata, îl iau cu lopata”, ia mâinile de la ochi şi se uită să-i găsească. Pe care îl vede, fuge repede la locul unde „s-a făcut”, scuipă pe gard sau pom şi-i strigă tare numele. 

Dacă însă unul mai dibaci reuşeşte să vină pe la spate şi nu-l observă atingându-l cu mâna undeva pe corp, din locul acela îl va duce în spinare la locul unde „se face”. Cel care „se face” are grijă ca să nu-l prindă nimeni şi să-i strige pe aceia pe care i-a văzut. Cei care s-au ascuns trebuie să vină la acel loc să scuipe, căci dacă nu reuşesc să o facă, primul dintre cei strigaţi e obligat „să se facă”.

„Lapte gros“

Este un joc numai de băieţi. Se joacă de două echipe din câte patru persoane. „Se convenea între şefii de grup care să fie „saltea” prima dată. Urma apoi a se rândui. Cei care constituiau „salteaua”, patru la număr, se aplecau la 90 grade, faţă în faţă câte doi, în cruce. Se apucau strâns de picioare unul de celălalt, pe sub genunchi, 

să aibă stabilitate. Se băga capul strâns în jos şi se începea jocul. Adică ceilalţi patru, veneau pe rând se propteau de spatele primului, îşi dădea peste cap în aer şi aterizau pe spatele celuilalt (perechea din „saltea”), de unde sărea automat jos. Cel pe care se ateriza, striga: «lapte gros»“, scria Alexandru Doru Şerban 

„Bâza“

Se juca numai de băieţi. Unul, se punea voluntar „bâză”. Acesta îşi punea mâna dreaptă la subţioara manei stângi, cu palma deschisă în afară. Mâna strângă era ridicată în faţă lângă ochi spre a nu vedea ce se întâmplă. Se închideau ochii şi doi îl ţineau contra, în timp ce unul lovea puternic cu palma sa, peste a lui. El fiindcă nu vedea, trebuia să ghicească cine a fost, în timp ce amicii lui, toţi, cu două degete pe lângă faţa acestuia, îl derutau. Dacă nu ghicea cine a dat, mai stătea, iar dacă ghicea era înlocuit de cel ghicit.

„Hoţii şi vardiştii“

Grupul de jucători se împarte în două: hoţi şi jandarmi. Hoţii se ascund şi jandarmii îi caută. Jandarmii au puşti şi pistoale. Când îi văd, îi somează să stea. Pe cel care nu stă, îl „împuşcă” ţipând cât îl ţine gura: „poc, poc!”. Cei care răspund la somaţie ridică mâinile şi se lasă arestaţi. Sunt legaţi cu mâinile la spate şi duşi la închisoare. Uneori, unii hoţi mai şi „evadează”, dar sunt prinşi şi băgaţi în închisoare, până isprăvesc pedeapsa. Legarea cu mâinile la spate se face cu o sforicică cu două beţişoare legate la capete.

„Iepurii şi vânătorii“

Acest joc este asemănător cu „Hoţii şi jandarmii”, numai că aici vânătorii au şi câte un copoi, care este un amic bun de fugă. Acesta aleargă după „iepuri” schelălăind sau lătrând ca un copoi şi aceştia fug în bătaia puştii vânătorului, care îi împuşcă cu zgomot, întinzând un băţ înainte şi strigând „poc, poc!”, cât îl ţine gura.