Ce a fost mişcarea stahanovistă, prin care comuniştii au impus modelul economic de tip nou
0
Mişcarea comunistă prin care se încuraja competiţia între muncitori şi, la o scară mai mare, între unităţile economice a fost denumită „stahanovism“, după numele unui muncitor sovietic care a reuşit să depăşească planul de extracţie a cărbunelui de 14 ori.
Muncitorul sovietic Alexei Stahanov reuşea să scoată dintr-o mină de cărbune peste 100 de tone, au scris cei care se ocupau de propagandă în regimul totalitar din URSS.
Acesta este cel care a dat numele mişcării comuniste, prin care clasa muncitoare şi unităţile participau la întrecerile socialiste. „Această mişcare stahanovistă a cuprins mase largi ale poporului sovietic în lupta pentru o productivitate înaltă a muncii, pentru o cât mai bună folosire a tehnicii. Iniţiatorul acestei mişcări a fost Alexei Stahanov, care la 30 august 1935, a realizat într-un singur schimb, în mina de cărbuni «Ţentralnaia Irmin» nu mai puţin de 102 tone, în loc de 7 tone cât cerea norma. Astfel, norma obişnuită de extragere a fost depăşită de peste 14 ori. În scurt timp, mişcarea stahanovistă s-a răspândit în toate ramurile economiei sovietice. În noiembrie 1935, la prima consfătuire a stahanoviştilor, tov. I.V. Stalin a subliniat conţinutul adânc revoluţionar al mişcării stahanoviste, arătând că însemnătatea ei consta în pregătirea condiţiilor necesare pentru trecerea de la socialism la comunism, în realizarea unei productivităţi superioare, cum numai socialismul putea realiza. Esenţa stahanovismului era raţionalizarea conştientă a efortului în muncă, bazată pe cunoaşterea profundă a maşinii şi a muncii eficiente“, arată istoricul Mihai Teodor Nicoară.
Stahanovismul, cea mai înaltă a întrecerii socialiste
Stahanovismul a fost încurajat prin diferitele metode, pentru că însemna progresu economiei socialiste. Subotnicele, orele de muncă voluntară, au fost considerate primele manifestări ale Stahanovismulului.
„Stahanovistul a fost modelul sacrificial al întrecerii socialiste de tip sovietic, muncitorul care se istovea conştient, pe altarul muncii socialiste. Scopul măreţ al întrecerii socialiste a fost ridicarea pe înalte culmi de productivitate şi progres a economiei socialiste, iar stahanovistul era o dovadă a „superiorităţii” sistemului economic comunist. Modelul muncitoresc stahanovist a fost «importat» de comuniştii de la noi, cu mult înainte de perioada instaurării comunismului. Germenii întrecerii socialiste s-au ivit încă de la începutul existenţei statului sovietic, în anii grei ai războiului civil şi ai ruinei economice, sub forma subotnicelor comuniste. Aceste subotnice erau acele ore de muncă voluntară, pe care le prestau comuniştii în fiecare sâmbătă (pe ruseşte „subota”), pentru a ajuta la refacerea ţării de pe urma primul război mondial. Primele subotnice comuniste au apărut în 1919, ele cunoscând o răspândire impresionantă în ţara sovietelor. (...) În aprilie 1929 la Conferinţa a XVI-a a P.C.U.S., s-a adoptat primul Plan Cincinal sovietic, care a vizat construirea cu avânt a socialismului. Această Conferinţă a P.C.U.S. a adresat un apel către toţi oamenii muncii sovietici, în vederea desfăşurării întrecerii socialiste.De atunci, întrecerea socialistă a parcurs în Uniunea Sovietică un drum glorios, a devenit una dintre forţele cu ajutorul căreia această ţară a pretins ca lichidat înapoierea tehnică şi economică. Creşterea economică socialistă s-a bazat pe eficientizarea muncii, pe depăşirea, până la cote înalte, a normelor de muncă. De aceea, treapta cea mai înaltă a întrecerii socialiste a fost considerată mişcarea stahanovistă“, prezintă istoricul Mihai Teodor Nicoară.
Cine erau stahanoviştii
Stahanostul era omul de timp nou, „construit“ după tiparele comuniste.
„Stahanoviştii erau mai ales muncitori tineri, care absolviseră şcoli tehnice sau profesionale, oameni cu foarte multe cunoştiinţe în domeniul tehnicii. Stahanoviştii erau acei oameni noi, care nu admiteau să se bată pasul pe loc în tehnică, oameni care luptau pentru o productivitate a muncii mereu mai înaltă. Aceştia reuneau măiestria şi disciplina în muncă cu o adâncă conştiinţă socialistă. (...) Încă din anul 1935, I.V.Stalin a dezvăluit, la prima consfătuire a stahanoviştilor, care erau rădăcinile sau izvoarele mişcării stahanoviste şi anume: îmbunătăţirea radicală a stării materiale a muncitorilor, inexistenţa exploatării, noua tehnică creată de Planul Cincinal şi cadrele care şi-au însuşit tehnica nouă, oamenii care au fost în stare să se pună în fruntea tehnicii şi s-o împingă înainte“,
menţionează istoricul de la Cluj.
Hotărârea care dus la înfiinţarea stahanovismului în România
Modelul stahanovist a fost preluat de Partidul Muncitoresc Român.
„Stahanovistul a constituit modelul ideal al muncitorului, care aplică cu zel metoda comunistă de construire a socialismului. Întrecerea socialistă a fost concepută şi la noi ca o mişcare de masă, iniţiată de oamenii eliberaţi de exploatare, care munceau pentru ei şi pentru familiile lor, dar şi pentru Partid şi Stat. (...) În acţiunea de impunere a stahanovismului în R.P.R. un rol major l-a avut Hotărârea Comitetului Central al P.M.R. şi al Consiliului de Miniştri ai R.P.R. din noiembrie 1951 cu privire la stahanoviştii şi fruntaşii în producţie şi stimularea lor morală şi materială. Partidul şi Statul lua atunci o decizie importantă pentru construirea elementului muncitoresc nou, cel care trebuia să împingă întrecerea socialistă spre forma ei superioară: mişcarea stahanovistă. Comitetul Central al P.M.R. şi Consiliul de Miniştri ai R.P.R., a apreciat marea însemnătate a întrecerii socialiste, a extinderii glorioasei experienţe a mişcării stahanoviste din U.R.S.S. precum şi a mişcării fruntaşilor şi inovatorilor în producţie. Acestea erau necesare în lupta pentru realizarea şi depăşirea Planului Cincinal, care a stabilit condiţiile cele mai bune, pentru dezvoltarea întrecerii socialiste pe treapta ei superioară. Fruntaşii în întrecerea socialistă Partidul şi Statul a înţeles că, pentru a stimula, recompensa şi populariza pe fruntaşi şi stahanovişti, pentru a extinde aplicarea metodelor înaintate de muncă, trebuia să stabilească nişte reguli precise, în acest sens. Prin amintita Hotărâre a C.C.-ului (noiembrie 1951) câştigătorii întrecerii socialiste puteau fi: muncitorii, tehnicienii, inginerii, funcţionarii, echipele, brigăzile, turele de serviciu, secţiile, şantierele şi întreprinderile, care obţineau cele mai bune rezultate în îndeplinirea Planului de Stat“, arată istoricul.
Titlurile de onoare oferite câştigătorilor întrecerilor socialiste
Toate stucturile din unităţile economice participau la întrecerea stahanovistă.
„Colectivele întreprinderilor care obţineau cele mai bune rezultate în îndeplinirea Planului de Stat urmau să fie distinse cu următoarele titluri de onoare: întreprindere fruntaşă pe ramura de producţie sau întreprindere fruntaşă pe ţară. Pentru stimularea morală şi materială a fruntaşilor în producţie, a echipelor, brigăzilor sau turelor de serviciu, a secţilor, şantierelor, întreprinderilor fruntaşe şi a stahanoviştilor, se acordau următoarele distincţiuni: Steaua fruntaşului în producţie: Fanionul echipei sau brigăzii fruntaşă în producţie; Steagul Roşu de producţie al conducerii întreprinderii şi al Comitetului de întreprindere; Steagul Roşu al Ministerului şi Uniunii Sindicale respective; Drapelul de producţie al Consiliului de Miniştri şi Steagul Roşu de producţie pe ţară al Confederaţiei Generale a muncii; Flamura stahanovistului, Diploma de onoare a întreprinderii; Înscrierea în cartea de onoare a Ministerului şi Insigna Ministerului şi calitatea de Evidenţiat în întrecerea socialistă pe ramură“, menţionează Mihai Teodor Nicoară.
Premii pentru stahanovişti
Stahanoviştii erau răsplătiţi pentru efortul lor cu premii în bani, concedii sau chiar locuinţe. „Se promitea celor merituoşi acordarea unor premii şi avantaje materiale, precum premii în bani şi abonamente gratuite sau cu preţ redus la cărţi, broşuri şi reviste de specialitate, ideologice şi literare, trimiterea (în mod gratuit sau cu reducere între 25-75%) la casele de odihnă şi sanatorii ale Confederaţiei Generale a Muncii, întâietate la acordarea locuinţelor muncitoreşti, întâietate la acordarea de credite la construirea de locuinţe individuale, întâietate la burse şi reduceri de taxe şcolare la şcoli medii şi institute de învăţământ superior pentru copii lor, bilete de intrare gratuite sau cu preţ redus la spectacolele de teatru, cinematograf sau la manifestaţii culturale şi sportive, la locuri de onoare special rezervate de Comitetul pentru Artă şi de Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport. Cheltuielile necesare pentru acoperirea costului abonamentelor şi a biletelor gratuite sau cu preţ redus – acordate stahanoviştilor sau fruntaşilor în producţie – trebuiau făcute din fondul directorului întreprinderii“, mai arată istoricul Mihai Teodor Nicoară.
Distincţii pentru stahanovişti
Regulamentul de aplicare a Hotărârii Comitetului Central al P.R.M. şi a Consiliului de Miniştri al R.P.R. prevedea că fruntaş în producţie era considerat doar muncitorul care, timp de o lună, a obţinut realizări importante precum: depăşirea normele de producţie; fabricarea unor produse de bună calitate, conform normativelor stabilite; realizarea unor economii, prin folosirea raţională a materiilor prime, materialelor. De asemenea, era considerat fruntaş în producţie muncitorul care folosea la maximum cele 480 minute de lucru pe zi, eliminând timpii morţi din producţie, cel care folosea şi îngrijea -în cele mai bune condiţiuni- utilajul, maşinile, sculele şi uneltele, cel care ajuta pe cei rămaşi în urmă, pentru a-şi realiza normele.
Stahanovistul era considera fruntaşul fruntaşilor. „Condiţia de fruntaş a fost fundamentală, pentru calitatea de stahanovist. Conform Hotărârii din noiembrie 1951 era considerat stahanovist acel muncitor, tehnician sau inginer care, pe baza unei inovaţii înfăptuie de el şi care era aplicată în procesul de producţie, contribuia la perfecţionarea tehnicii sau a procesului tehnologic, la mecanizarea muncii, îmbunătăţirea simţitoare a tehnicii securităţii muncii sau a condiţiilor de muncă. (...)
Stahanovistul trebuia să realizeze produse de bună calitate şi să ajute pe cei rămaşi în urmă, prin răspândirea largă a experienţei lui profesionale. Meritul şi calitatea de stahanovistă o puteau avea echipa, brigada sau tura de serviciu, care lucra, pe bază de norme colective, dacă toţi muncitorii îndeplineau condiţiile necesare. Muncitorii, tehnicienii, inginerii, echipele brigăzile sau turele de serviciu stahanoviste primeau „Flamura Stahanovistului”.
Stahanoviştii care îşi menţineau realizările în producţie, timp de 3 luni consecutiv, primeau „Diploma de Onoare a Întreprinderii”. Tot aceştia erau răsplătiţi cu cărţi, broşuri, reviste de specialitate, ideologice şi literare, prin abonamente cu preţ redus, pe timp de 3 luni, cu întâietate la acordarea de locuinţe muncitoreşti, precum şi cu acordarea de credite, pentru construirea de locuinţe individuale. Copiii stahanoviştilor aveau prioritate la burse, dacă urmau o şcoală medie sau un institut de învăţământ superior în anul şcolar respectiv.
Tot ca recompense erau asigurate bilete pentru intrarea gratuită la 9 spectacole de teatru sau cinematograf sau la manifestaţiuni sportive, în cursul trimestrului următor obţinerii titlului de stahanovist. Ca fruntaş al fruntaşilor stahanovistul era răsplătit cu trimiterea la odihnă în mod gratuit, la casele de odihnă sau sanatoriile Confederaţiei Generale a Muncii. Stahanoviştii, echipele sau brigăzile stahanoviste, care timp de 6 luni consecutiv obţineau cele mai bune realizări pe întreprindere erau înscrise în „Cartea de Onoare a Întreprinderii”, menţionează Mihai Teodor Nicoară.
Stahanovismul folosit pentru propagandă
Stahanovismul era folosit ca propagandă comunistă. „Modelul stahanovist avea valenţe pedagogice, dovedind clasei muncitoare că munca, dintr-o povară grea şi ruşinoasă, aşa cum era văzută pe vremea regimului burghezo-moşieresc a devenit în socialism, o chestiune de onoare şi de glorie. În R.P.R. întrecerea socialistă şi forma ei superioară-mişcarea stahanovistă- a cuprins după 1951 mii şi mii de oameni ai muncii, se lăudau propagandiştii Partidului. (...) Propaganda de partid a susţinut consecvent că focul întrecerii socialiste a căpătat un larg caracter de masă,cuprinzând 60% din salariaţi ţării, că s-au ridicat în anii ’50 mii de fruntaşi în producţie la nivel de ţară. Acest avânt era legat de lupta pentru îndeplinirea primului Plan Cincinal şi a Planului de electrificare a ţării. (...) Din rândul muncitorimii din R.P.R., cei remarcaţi, pentru folosirea tot mai largă a metodelor de lucru ale stahanoviştilor sovietici, au fost minerii, furnaliştii, strungarii şi tractoriştii“, precizează istoricul clujean.
Cei mai cunoscuţi stahanovişti
Mihai Teodor Nicoară prezintă o serie de metode folosite de stahanovişti: „La creşterea numărului fruntaşilor şi stahanoviştilor o contribuţie importantă au adus-o stahanoviştii sovietici, care ne-au vizitat ţara, prilej cu care au făcut numeroase demonstraţii practice în fabricile noastre, în faţa muncitorilor, pentru a le împărtăşi metodele lor de muncă. Exemplele stahanoviştilor sovietici erau mai ales metodele rapide de muncă: tăierea rapidă a metalelor, forajul rapid, zidăria rapidă etc., iar dintre stahanoviştii şi fruntaşii sovietici cei mai cunoscuţi şi apreciaţi erau Cuzneţov, Voroşin şi Cotlear. Printre metodele stahanoviste folosite de către muncitorii din ţară s-au remarcat: metoda de înaintare rapidă a lui Ivan Golovin, metoda şarjelor rapide ale lui Matulineţ, metodele Bâcov-BortcheviciColesov, metoda de tăiere a metalelor, metoda Cotlear, metodele de calificare la locul de muncă şi altele“.
Stahanovişii erau daţi ca exemplu oentru ceilalţi muncitori. „Din rândurile stahanoviştilor şi ale fruntaşilor s-au remarcat muncitorii Dumitru Arjan şi Nicolae Vasu, declaraţi „Eroi ai muncii socialiste”.
Stahanovistul Nicolae Vasu de la Uzinele „Mátyás Rákosi” din Bucureşti, decorat şi el „Erou al muncii socialiste”, a iniţiat acţiunea pentru deplina folosire a tehnicii. Această iniţiativă era valoroasă în dezvoltarea mişcării stahanoviste şi se completa cu cea a stahanovistului Ion Flatz de la Uzinele „Oţelul Roşu”, care a organizat o brigadă complexă pentru descoperirea şi valorificarea „lucrurilor mărunte”.
În industria minieră s-a extins metoda minerului Golovin, în siderurgie oţelarii au micşorat timpul de elaborare a şarjelor după metoda Matulineţ, iar în industria construcţiilor de maşini a cunoscut o largă dezvoltare aplicarea metodei Bâcov-Bortchevici şi a stahanovistului V. Colesov. S-au extins metodele de muncă ale stahanovistului Nicolae Militaru de la fabrica „N. Bălcescu” din Bucureşti, care a iniţiat mişcarea de depăşire a planului de producţie cu materialele economisite, precum şi metodele de muncă ale cunoscutei stahanoviste din industria textilă Elena Chişu, care lupta, pentru a da cât mai multe fire de bună calitate“, a explicat istoricul clujean.
Se încarcă comentariile...
