Karatista de aur a Irlandei venită să facă performanţă în România: „Eu nu beau, nu fumez. Ca irlandeză, sunt o excepţie“

Annemarie Duncan, de 28 de ani, din Irlanda, a hotărât să se stabilească în România FOTO Ionuţ Dima

Annemarie Duncan a concurat pentru lotul naţional de gimnastică al Irlandei, ţara ei natală, dar nu a făcut performanţă. Totuşi, minusurile din gimnastică s-au dovedit calităţi în karate, sport care a adus-o în România. În 2008, a luat aurul mondial reprezentând ţara noastră, iar acum visează să ajungă o a doua Mariana Bitang.

Annemarie Duncan, de 28 de ani, din Irlanda, a călătorit prin multe părţi ale lumii, dar s-a hotărât să se stabilească în România. După ce a câştigat, în 2008, medalia de aur la Campionatele Mondiale de karate din Italia reprezentând România, a studiat Educaţie Fizică şi Sport la Universitatea Valahia din Târgovişte, iar în prezent urmează un master în acelaşi domeniu. Visează să devină o mare antrenoare de gimnastică şi, în paralel, este voluntar la Crucea Roşie Dâmboviţa.

DUPĂ EŞECUL ÎN GIMNASTICĂ, DU-TE-VINO ÎN ROMÂNIA

Făcea parte din lotul naţional de gimnastică al Irlandei, acum opt ani, atunci când l-a cunoscut pe antrenorul de karate Vasile Lupaşc, din Târgovişte. "Eram sportivă, dar şi lucram în acelaşi timp. Făceam gimnastică artistică şi taekwondo. Eram campioană naţională de taekwondo, iar Lupaşc se afla în Irlanda pentru a antrena lotul naţional de karate al Irlandei. A fost invitat să stea acolo un an şi să antreneze. Asta se întâmpla cam prin 2006. Povestea e lungă. El căuta un băiat, nu o fată, care ştia şi gimnastică acrobatică, şi arte marţiale şi m-a găsit pe mine. M-a văzut la o probă în care faci un fel de kata, dar cu salturi şi flic-flac-uri. I-a plăcut de mine şi a început să mă antreneze pentru karate. Am venit în România să mă antrenez, m-am întors acasă şi tot aşa", îşi aduce aminte irlandeza.

Întâlnirea cu antrenorul român a venit la momentul potrivit pentru Annemarie, care era dezamăgită cu nu poate face performanţă adevărată în gimnastică artistică. "Eu am făcut gimnastică artistică, dar am început cam târziu. Fizic, corpul meu nu mă lăsa să ating performanţă la gimnastică şi atunci mi-am dorit să fac şi arte marţiale. Când m-am apucat de karate eram foarte bună, având o bază de plecare de la gimnastică. Eram foarte bună în mobilitate, puţin mai robustă pentru gimnastică, dar perfectă pentru artele marţiale. Am zis că voi face performanţă dacă voi veni în România." 

Practic, gimnastica a făcut din ea o atletă desăvârşită la karate. În primii ani, a venit în România doar pentru antrenamente, iar rezultatele nu au întârziat să apară. După un bronz la mondialele de karate din 2007, a urmat, în 2008, aurul la mondialul din Italia, unde a reprezentat România, cu Vasile Lupaşc antrenor.

ŞPAGA DIN SPITALE A SPERIAT-O

Annemarie Duncan spune că nu a fost niciodată o persoană foarte lipită de casă. La 16 ani, a plecat singură în Olanda, la 18 ani – singură în Canada. A fost o fire mai „aventurieră“, mai plimbăreaţă. „Şi chestia cu România am privit-o ca pe o etapă trecătoare. Nu am venit să stau aici, ci să mă antrenez, să concurez, dar până la urmă am rămas“, spune tânăra.

De fapt, la început nu a fost deloc convinsă că România este ţara unde vrea să se stabilească. După doi ani şi jumătate de du-te-vino Irlanda-România, a plecat în Canada, şocată de sistemul de şpăgi din ţara noastră. 

"Sistemul de aici m-a speriat puţin la început. Are multe defecte, multe găuri. În sănătate, de exemplu, mi-am dat seama cum e cu mita, cu problemele sociale şi corupţia. Am văzut în faţa mea cum e cu mita în spitale şi am rămas şocată. Din fericire, nu am păţit-o pe pielea mea. Dacă nu le împingi ceva doctorilor, rişti să nu te faci bine. Eu nu am fost crescută cu aşa ceva în Irlanda."

În Canada s-a angajat ca antrenoare de gimnastică artistică. Dar după scurt timp, şi-a dat seama că nici acolo nu este un mediu propice pentru a se dezvolta. I s-a părut o ţară prea goală, prea rece, cu prea mulţi imigranţi. Atunci a luat decizia finală de a se întoarce şi a se stabili în România.

BURSIERĂ LA MASTER, ÎN BUCUREŞTI

Primul pas a fost să urmeze facultatea la Târgovişte. "M-am întors şi m-am înscris la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, la Universitatea Valahia. După ce am terminat, m-am înscris la master la Universitatea Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, la Bucureşti. Masterul pe care îl fac se numeşte «Performanţă în Sport», specializarea «Gimnastică artistică». Atunci când voi termina, o să am carnet de antrenor. Am de gând să îmi fac propriul club de gimnastică în Târgovişte. Mai am un an şi am terminat şi apoi mă apuc de cariera de antrenoare de gimnastică. Asta am făcut şi în Irlanda, şi în Canada. Aici îmi place pentru că am un viitor. Irlanda şi Canada nu sunt în topul mondial al gimnasticii, dar România este. Aş vrea să calc pe urmele Marianei Bitang."

În prezent, Annemarie trăieşte din bursa de la facultate, unde are numai 10, dar şi din meditaţiile la limba engleză. Pe timp de vară, organizează şcoli de vară pentru copii. Şcoala e bazată pe limba engleză, sport, o grămadă de activităţi care includ prim ajutor, dar şi înot. 

PERFORMANŢĂ ŞI LA CRUCEA ROŞIE

De mai puţin de un an, Annemarie Duncan este şi voluntar la Crucea Roşie Dâmboviţa. "Mereu mi-a plăcut să ajut, să fiu acolo unde este nevoie de mine. Asta am făcut şi în Irlanda şi aici mi-am pierdut oarecum din îndemânare, pentru că am fost ocupată cu studiile şi cu toate cele. Într-o zi m-am trezit şi mă gândeam speriată: oare ştiu ce să fac dacă în faţa mea are loc un accident? Ştiu cum trebuie să acord primul ajutor? Atunci mi-am spus că trebuie să vin la Crucea Roşie şi să dau o mână de ajutor, dar şi să-mi perfecţionez cunoştinţele." 

Dar nici aici nu s-a limitat la a fi un voluntar mediocru. Sub conducerea ei, în calitate de căpitan, echipa Crucii Roşii Dâmboviţa a câştigat Etapa Naţională a Concursului de Prim Ajutor, pentru a doua oară consecutiv.

Cu dor de ducă încă de mică

Mama irlandezei Annemarie Duncan trăieşte în Irlanda, într-un sătuc, iar sora sa mai mică lucrează ca asistentă medicală în Anglia. Tatăl le-a murit când erau copii. "Când a auzit mama că vreau să vin în România, nu a fost deloc şocată. Ştia, cum ştiam şi eu, că o să plec. Nu aveam să rămân în Irlanda. De când eram mică spuneam că o să plec, că nu o să rămân acasă. Nu ştiam unde o să plec, dar aveam o predispoziţie să plec", spune viitoarea antrenoare de gimnastică.

"Eu nu beau, nu fumez. Ca irlandeză, sunt deja o excepţie. În Irlanda, femeile beau cot la cot cu bărbaţii, cum e şi în România, în zona Moldovei".