Istoria fotbalului, la Târgovişte. De la primul meci oficial în timpul Primului Război Mondial, la „Micul Ajax“
0
În 1932, un grup de 32 membri ai Societăţii Sportive Mihai Bravu din Târgovişte, nemulţumiţi de preşedintele societăţii, o părăsesc şi înfiinţează Societatea Sportivă Tennis Club Târgovişte al cărei statut prevedea construirea unui stadion în spatele Sălii de Arme, actualmente Casa Armatei.
Primul preşedinte al acestei societăţi sportive a fost lt. col. Bălăcescu, comandantul Liceului Militar de la Mânăstirea Dealu, iar vicepresedinţi au fost C. Grama şi M. Bendic.
În acelaşi an 1932, în luna august, această nouă societate înfiinţează echipa de fotbal "Tennis Club Târgovişte", cunoscută târgoviştenilor sub denumirea prescurtată "TCT", iar în octombrie organizează prima competiţie de fotbal, cupa "Fulgerul".
Fotbal sub Turnul Chindiei, de Gabriel Degeratu
Ce se mai întâmpla la Târgovişte la început de secol XX? Aflăm de la reputatul ziarist sportiv al urbei, Mihai Avanu, cronicarul acestui sport în Vechea Cetate de Scaun a Ţării Româneşti de la începuturi şi până la ultima promovare în ,,A” a echipei, cea din 1996, an în care a trecut în nefiinţă şi din documentele puse la dispoziţie cu multă generozitate de Ştefan Avanu, băiatul celebrului jurnalist de lângă Turnul Chindiei.
Nea Mişu, aşa cum i-au zis microbiştii, spunea că în 1912 apare Societatea Sportivă a Liceului „Mănăstirea Dealu” (S.S.M.D.), dar fotbalul nu apăruse în localitate şi educaţia fizică nici măcar nu figura în programa şcolară. Patru ani mai târziu, echipa acestei unităţi de învăţământ ajunge în finala Campionatului Naţional Interşcolar, unde pierde în faţa celor de la Liceul Sfântul Sava din Bucureşti. La Liceul Ienachiţă Văcărescu se practicau gimnastica ritmică, cu profesorul Anghel Nicolescu, şi cea acrobatică în gruparea Năluca, o formaţiune care lua multe premii la nivel naţional, iar cel mai bun sportiv, o confirma Mihai Avanu, era Udrescu, cel care a decedat după un dublu salt mortal.
Un alt pasionat al fenomenului sportiv târgoviştean, Alexandru Boriga, susţine cu argumente că primul meci oficial de fotbal în Târgovişte a fost în 1915, dar prima cronică a unei partide lângă Turnul Chindiei datează din 13 noiembrie 1924 şi apare în Gazeta Sporturilor.
În 1925 apare formaţia Discobolum, denumită şi Discobolul, formată din studenţi şi elevi şi se înmulţesc partidele între echipele din liceele târgoviştene, cele de la „Ienăchiţă Văcărescu”, „Comercial” şi Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu sau cele ,,internaţionale”, ca să le denumim astfel cu umor, jucate pe la Ochiuri, Şotânga, Brăneşti, Pucioasa şi chiar la Titu, ehei, la 40 de km depărtare.
Tot Sandu Boriga ne confirmă că se înfiinţează şi Sportul Studenţesc Târgovişte, o subunitate a echipei de la Bucureşti în care se remarcau Barabaş şi Athanasiu, care joacă un meci frumos în 13 septembrie 1925 cu Regimentul de Tancuri, dar apare şi formaţia Minerul Târgovişte.
În 1926, Sportul Studenţesc Târgovişte se uneşte cu Minerul, dar este practic absorbită, deoarece numele noului club condus de proprietarul uneia dintre minele de la Şotânga, Mihai Bendic, este Minerul, o formaţie formată din elevi, studenţi şi muncitori. Consemnăm apoi meciul de juniori dintre formaţiile Minerul şi Fantoma II şi tradiţionalele întâlniri între Comercial şi Ienăchiţă, pentru ca în 1927 cei de la Liceul Militar „Mănăstirea Dealu” să joace finala interşcolară a campionatului Munteniei pe care o pierd cu 13-0 în faţa Şcolii Superioare de Comerţ Bucureşti. La echipa din capitală jucau Corneliu Robe şi Ilie Subăşeanu, doi fotbalişti selectionaţi trei ani mai târziu în echipa naţională a României prezentă la primul Campionat Mondial, cel din Uruguay, din 1930.
Reputatul cronicar sportiv Mişu Avanu, martor ocular şi practicant al începuturilor fotbalistice din localitate, consemnează şi prima dramă a fotbalului din capitala Dâmboviţei, un mare talent al vremii, Mişu Buculescu, nepotul patronului Bendic şi elev la Şcoala Comercială, decedând într-un tragic accident de motocicletă. Iar fiindcă veni vorba de Comercială, trebuie spus că această unitate şcolară avea o echipă foarte bună cu Dincă Fănescu, Gheorghe Şerbu, Ion Bădău, Gică Scărlătescu, Nicolae Ţuţuianu, Nicolae Ionescu, zis Rapar şi fraţii Gogu şi Mircea Săileanu. În 1933, formaţia Liceului Nicolae Filipescu de la Mănăstirea Dealu ia denumirea de Şoimii, fiind antrenată de profesorul Ion Coja, şi continuă lupta cu Liceul Ienăchiţă Văcărescu, unde apăruse între timp o echipă promiţătoare şi cu Şcoala Comercială, cele mai bune rezultate din oraş avându-le mult timp „comercianţii”.
Dumitru Crăciunescu, nea Mitică după cum i-au spus cunoscuţii, tatăl fraţilor Ilie şi Dan, primul viitor preşedinte al Clubului Oţelul, al doilea fotbalist la Metalul şi Petrolul Târgovişte, povestea că prin 1930 apare Asociaţia Sportivă Târgovişte, iar A.S.T.-ul, înfiinţat la chioşcul grădinii publice din oraş, a efectuat şi prima deplasare, la Pucioasa, jucătorii utilizând trenul, plătindu-şi hrana şi biletul (nu era moda cu naşul!). Meciul s-a desfăşurat pe terenul de lângă gară, iar gazdele au avut ideea ca echipele să defileze prin centrul staţiunii balneare pentru ca localnicii şi cei aflaţi la tratament să fie anunţaţi să vină la meci, dar târgoviştenii noştri au refuzat propunerea, invocând echipamentul... de nouă culori pe care îl aveau - sau neuniform, ca să ne exprimăm academic. Era sărăcie mare, erau lipsuri materiale evidente, dar mult entuziasm. Cheta era la modă, din ea se strângeau bani pentru mingi, tricouri şi încălţări şi erau multe meciurile în care sportivii jucau chiar şi desculţi, cu echipament pestriţ, iar balonul lua la un moment dat forma celui de rugby, devenind oval de la atâtea lovituri.
Remarcăm apariţia în 21 mai 1932 a grupării intelectualităţii oraşului, Tennis Club Târgovişte, care avea un alt sport în titulatură şi nu fotbalul pentru a marca primul teren de tenis de câmp al urbei, realizat pe banii lui de către preşedintele judecătoriei, George Simionescu. Gogu era unul dintre cei patru contestatari ai lui Lazăr Petrescu, un şef cam nestatutar al Societăţii Sportive „Mihai Bravu”, ceilalţi trei fiind economistul Constantin Titi Grama, căpitanul de armată Gheorghe Pascal şi Constantin Crăciun.
Ei sunt cei care părăsesc asociaţia care purta numele domnitorului Mihai Viteazul şi au ideea creării unei societăţi pentru practicarea tuturor sporturilor, precum tenis de câmp şi ping-pong, fotbal, rugbi, atletism, hipism, schi, bob, patinaj, hochei, tir, înot, gimnastică educativă şi medicală, dar şi turism şi „jocuri mari şi jocuri mici”.
Preşedintele primului comitet al T.C.T. a fost comandantul Liceului Militar, locotenent-colonel Barbu Bălăceanu. La fotbal, Tennis Club Târgovişte va fi formaţia de frunte a urbei, la care vor juca de-a lungul anilor: Tache şi Mişu Daffu, V. Teodorescu, Zibensutz, I. Grunfeld, Nae Ionescu-Vapor, G. Murineanu, Hantz, Şerbu, Voican, Moni Nicolescu, Opran, Ardeleanu, Sandi Georgescu, Ştefan Hittner, Mişu Dumitrescu-Cioc, Lulu Mihăilescu, Covaci, Chivulescu, Mircea şi Gogu Săileanu, Alexandru şi Nae Georgescu, Genu Pavelescu şi Genu Pârvulescu, Titi Trifu, Mache Sardinis-Gardani, Cârlig, Mişu Duduleanu, Vică Manea, Nicu Aerichides, Jean şi Gheorghe Pavel, Dumitru Mitică Crăciunescu, Hroni Baronide, celebrul avocat de mai târziu, Polihronie pe prenumele din buletin, Petrică Constantinescu, Gaţi Mihăilescu, Nelu Popescu, Gino Vasilescu, Nelu Faur, Ionel Boţoagă, portarii Ion Anton şi Traian Marinescu-Geagu, fraţii Tache şi Costică-Cociu Cristodorescu, Puiu Florian, Enache, Paul Oltei, Anton Rădulescu, Gigi Mustaţă, Mircea Creţu, Nelu Briceag, Costel Oprescu, Costică Barbaiani şi promiţătorul portar junior Traian Ionescu.
O echipă a T.C.T. FOTO: Fotbal sub Turnul Chindiei / Gabriel Degeratu
În imagine: Mişu Daffu, Mişu Dumitrescu-Cioc, Mache Sardinis, Moni Nicolescu, Lulu Mihăilescu, Vică Manea, Tache Daffu, Sandi Georgescu, Nae Ionescu-Vapor, Genu Pârvulescu şi Hroni Baronide
„Tennis Club Târgovişte era o echipă de fotbal, animatorul ei fiind Vergi Diaconescu. Erau mulţi greci stabiliţi în Târgovişte, Mache, fraţii Tache şi Mişu Daffu, copiii celebrului morar, fraţii Tache şi Constantin Hristodorescu, portarul Hroni Baronide şi fraţii Nicu, Iani şi Mite Aerichides, vedete erau Cuştică Barbaiani venit de la divizionara A Juventus Bucureşti, Mişu Ionescu, devenit ulterior antrenor şi arbitru, Puiu Florian, Ionel Boţoagă, cunoscut apoi ca priceput ceasornicar.
Barbaiani nu intra niciodată împreună cu ceilalţi 10 jucători, asta ca să dea emoţii spectatorilor, Tache Daffu era specialist în pase de 50 de metri, paralel cu linia de tuşă. Se juca pe terenul şcolii de cavalerie, acolo unde e acum cartierul Aleea Trandafirilor, adversarii erau Astra Română Moreni, Astra Română Ochiuri, A.M.T. şi Venus, dar şi campioana naţională C.C.A. Bucureşti care a venit o dată la invitaţia stahanovistului Vasilache, un cunoscut strungar fruntaş de la Arsenalul Armatei, devenit apoi UPET, care a învins clar T.C.T. în faţa a mii de spectatori. Se juca altfel de fotbal.
Sistemul era WM, cu un portar, doi fundaşi în scară, trei mijlocaşi numiţi halfi, din care unul era half centru şi doi pe benzi şi cinci înaintaşi, două extreme, doi interi şi un centru înaintaş. Spectacolul fotbalistic era şi mai atrăgător, se şuta de 20-30 de ori pe poartă şi se înscriau 3-5 goluri la fiecare meci.” rememora venerabilul jurnalist sportiv Ion Tomescu care a văzut meciurile acestei echipe.
Cronicarii vremii consemnează că în 1932 se inaugurează noul teren al grupării Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, dar şi premiera: T.C.T., patronat ,,părinteşte” de Titi Grama, directorul filialei Târgovişte a Băncii Naţionale Române, se afiliază la Federaţia Română de Fotbal Amator. Meciurile amicale disputate pe terenul de la Şcoala de Cavalerie de lângă gară se înmulţesc, au loc întâlniri şi în deplasare cu echipe din Bucureşti, Prahova, Buzău, Argeş, Vâlcea, Muscel, inclusiv cu cluburi celebre din Divizia Naţională, precum Venus, Sportul Studenţesc şi Juventus, unde băieţii erau însoţiţi de un public înfocat. Ulterior, Mişu Bendic preia T.C.T.- ul de la finanţistul Constantin Grama, apar alţi jucători, iar donaţiile de bani pentru echipament de joc, plase pentru porţi şi mingi se înmulţesc.
Deşi sportivii îşi spălau singuri echipamentul, nu existau îngrijitoare la club, ei îşi reparau pe cheltuială proprie şi ghetele de joc, era un entuziasm greu de descris, jucătorii erau cuceriţi de fotbal în egală măsură cu suporterii. Se mergea la meci pe jos sau în camioane, uneori cu trenul sau în autobuze vechi, dar, repet, exista o dorinţă sinceră de a fi în fenomen, fără pretenţii financiare, dimpotrivă, cei aflaţi în slujba fotbalului dădeau din puţinul pe care îl aveau pentru promovarea acestui sport.
Conducătorul echipei, avocatul Virgil Diaconescu, cel fără de care Tennis Club Târgovişte nu s-ar fi dezvoltat, superviza antrenamentele echipei şi se îngrijea de deplasări şi de meciurile de acasă ale unor sportivi mândri că evoluează la T.C.T. Unul dintre fotbalişti venea de la 300 de km de urbe pentru a evolua în formaţie, iar ulterior, în mare grabă, se întorcea în localitatea de baştină pentru a fi prezent la muncă, deoarece nu apăruse moda scoaterii din producţie la fotbalişti.
Entuziasmul era mare şi depăşea en fanfare lipsurile materiale ale jucătorilor şi infrastructura precară, cu terenuri fără tribune, cabine pentru arbitri şi jucători, garduri împrejmuitoare şi chiar fără iarbă.
Erau mai multe astfel de dreptunghiuri, cel mai bun fiind cel de la Şcoala de Cavalerie, de la hipodrom, situat lângă gara oraşului, altul era cel de la „Carele de Luptă”, aflat la Teiş, în zona Regimentului de Tancuri, era terenul de la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi cel dinspre cartierul Matei Voievod, la ,,sârbi”, lângă un loc de întâlnire drag târgoviştenilor din acele timpuri, cârciuma lui Greceanu.
Se făceau şi încasări de la cele câteva sute de oameni care veneau să vadă spectacolul, iar jucătorii aveau şi rolul de ,,fată în casă” având la ei tot ceea ce trebuia pentru ca meciul să aibă loc, respectiv apă pentru a uda terenul, ace, aţă, sfoară pentru a coase plasele şi mingea şi... bani, pentru cheltuieli neprevăzute!
Fotbal pe terenul Şcolii de Cavalerie. FOTO: Fotbal sub Turnul Chindiei / Gabriel Degeratu
Fotbal pe terenul Şcolii de Cavalerie. FOTO: Fotbal sub Turnul Chindiei / Gabriel Degeratu
Anul 1949 este unul fără competiţii fotbalistice divizionare oficiale în Târgovişte, dar pe data de 7 noiembrie consemnăm două evenimente notabile: apare primul număr al ziarului local „Uzina şi Ogorul” şi se inaugurează stadionul urbei, după ce construcţia arenei sportive a început în primăvara anului 1943, atunci când a fost ales locul noului stadion, lângă Sala de Arme, Turnul Chindiei şi Curtea Domnească, peste drum de Biserica Sfânta Vineri. Proiectul iniţial a aparţinut arhitectului Filip Teodorescu, iar terenul a fost sfinţit de către preoţii Popescu Hăbeni şi Emil Popescu în prezenţa primarului Lazăr Petrescu şi a altor oficialităţi locale, a cadrelor didactice şi elevilor de la liceele din oraş, a iubitorilor de sport şi a... multor copii, ceremonia fiind surprinsă pe peliculă cinematografică, o altă premieră a vremii!
Slujba de sfinţire oficiată în prezenţa a sute de târgovişteni voluntari la construcţia stadionului. FOTO: Fotbal sub Turnul Chindiei / Gabriel Degeratu
Slujba de sfinţire oficiată în prezenţa a sute de târgovişteni voluntari la construcţia stadionului. FOTO: Fotbal sub Turnul Chindiei / Gabriel Degeratu
Slujba de sfinţire oficiată în prezenţa a sute de târgovişteni voluntari la construcţia stadionului. FOTO: Fotbal sub Turnul Chindiei / Gabriel Degeratu
Lucrările au fost începute de tinerii premilitari conduşi de profesorul Constantin Dinu, şeful Detaşamentului Târgovişte, dar după un timp au fost abandonate, iar apoi a debutat cea de a doua conflagraţie mondială.
După încheierea războiului mai există o încercare de a construi stadionul iniţiată de prefectul judeţului Gheorghe Popescu, dar banii strânşi prin subscripţie nu ajung decât pentru o scurtă perioadă, astfel că investiţia este abandonată pentru a doua oară şi, treptat, în acel loc se depozitează resturile menajere din zonă.
Abia în primăvara anului 1948, după dispariţia zăpezii, începe curăţenia zonei devenită groapa de gunoi a urbei şi se reia construcţia după un proiect al arhitectului Ştefan Boriga, inginerul Ştefan Levinski fiind cel care a gândit structura de rezistenţă a arenei sportive.
După mai bine de un an şi jumătate de muncă patriotică a muncitorilor de la Arsenal şi alte unităţi industriale din zonă, susţinuţi puternic de militarii unităţilor din oraş, la început de noiembrie 1949 lucrările au fost finalizate.
Stadionul avea în dotare teren de fotbal, tribune cu o capacitate de a primi între trei şi patru mii de spectatori, pistă de atletism circulară, vestiare pentru jucători şi arbitri cu duşuri şi grupuri sanitare, sectoare pentru aruncări şi sărituri, teren de volei, birouri şi case de bilete. Era la vremea aceea una dintre cele mai frumoase arene ale ţării unde se putea juca fotbal, dar se puteau practica atletism şi orice sport ţi-ai fi dorit, o bijuterie de stadion.
A fost denumit iniţial „Tudor Vladimirescu”, apoi „7 Noiembrie” după data inaugurării care coincidea cu sărbătorirea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, după care s-a numit „Energia”, „Metalul”, „Clubul Sportiv” şi în final „Eugen Popescu”.
La inaugurare au fost peste 5000 de oameni, dintre care doar jumătate au stat pe locurile din tribuna betonată, ceilalţi asistând în picioare la spectacolul oferit de echipele de fotbal, atletism, volei şi handbal ale oraşului, este vorba de Sănătatea şi Petrolul care s-au întrecut în virtuozitate şi tehnică. Meciul vedetă al sărbătorii urbei a fost cel dintre fotbaliştii divizionarei „A” Clubul Sportiv Central al Armatei din Bucureşti, viitoarea C.C.A. şi ulterior Steaua şi petroliştii noştri. În poartă, la bucureşteni era dâmboviţeanul Traian Ionescu, iar jucători de câmp erau Alexandru Apolzan, Adalbert Androvici, Ştefan Rodeanu, Ştefan Balint, Ştefan Onisie, Anton Fernbach Ferenczi, Gavril Serfözö, Andrei Frentz, Nicolae Drăgan şi Petre-Peniţă Moldoveanu, antrenor fiind Francisc Ronnay. A fost 4-0 pentru C.S.C.A. în aplauzele miilor de spectatori fericiţi că văd o echipă de marcă a fotbalului românesc, iar din partea ziarului Gazeta Sporturilor, cotidianul central al vremii, redactor la faţa locului a fost târgovişteanul nostru Radu Urziceanu.
La Târgovişte aveam în sfârşit un stadion cu 3000 de locuri. FOTO: Fotbal sub Turnul Chindiei / Gabriel Degeratu
La Târgovişte aveam în sfârşit un stadion cu 3000 de locuri. FOTO: Fotbal sub Turnul Chindiei / Gabriel Degeratu
La Petrolul Târgovişte, evoluau în acea perioadă jucătorii de câmp Eugen Popescu, Ionel
Boţoagă, Mircea Cruţiu, Gigi Meşină, Moise Puiu Gruia, Gică Sterescu, Moise Popa, Constantin
Enache, fraţii Lămbică, adică Haralambie şi Dumitru Mircea Mihăescu, Puiu Florian şi portarii
Costel Cristodorescu, Alexandru Badea şi Gavrilă Kalman, antrenor fiind Gheorghe Scăeşteanu.
După o lună, C.S.C.A. câştiga primul trofeu din istorie, Cupa României, învingând cu 2-1 pe U
Cluj, la care evoluau printre alţii Vasile Cristea, Mircea Luca, Ilie Copil, Mircea Biolan, Silviu
Avram şi Ştefan Kovacs, nimeni altul decât viitorul mare antrenor. Cât priveşte Târgoviştea, aveam şi noi echipă, iar de acum aveam şi stadion! Era sfârşitul anului 1949...
Stadionul din Târgovişte, anii 70. FOTO: Fotbal sub Turnul Chindiei / Gabriel Degeratu
Stadionul din Târgovişte, anii 70. FOTO: Fotbal sub Turnul Chindiei / Gabriel Degeratu
MICUL AJAX - Afcchindiatargoviste.ro
Vara anului 1996 aduce promovarea Oţelului Târgovişte, "Micul Ajax", iar formaţia îşi schimba denumirea în prima ligă în Chindia. Antrenori erau Silviu Dumitrescu, principal, Vasile Silaghi, preparator fizic şi Gheorghe Păsărică, antrenor cu portarii. Lotul a fost următorul: Cristian Igescu, Cosmin Lunescu, George Răceanu, Marian Ioana - portari, Laurenţiu Reghecampf, Cristian Ţermure, Remus Gâlmencea, Dan Mieluşică, Cosmin Becheanu, Irinel Constantin Voicu, Ion Voicu, Marius Pietraru - fundaşi, Cristian Bălaşa, Bogdan Liţă, Vasile Bârdeş, Cătălin Hâldan, Cezar Dinu, Daniel Procorodie, Mihail Ristea, Cristian Duţă, Mihai Iosif - mijlocaşi, Adrian Bogoi, Răzvan Toboşaru, Marian Ioniţă, Sorin Rădoi-Tule, Remus Zamfir - atacanţi şi juniorii Iovu, Răzvan Chiriţă, Andreşel şi Ionuţ Dumitrescu.
În prima divizie, echipa se clasează pe poziţia a 16 a în campionatul 1996-1997, iar în următoarea ediţie are o clasare pe loc retrogradabil.
Urmează o perioadă tulbure pentru echipa-fanion a Târgoviştei, cu sezoane petrecute în Ligile a II-a şi a III-a, cu o nouă schimbare de denumire, în FCM Târgovişte, formaţie care avea să se mute în 2009 la Şotânga, fief-ul finanţatorului de atunci. În 2010 este reînfiinţată Chindia Târgovişte, care reuşeşte imediat, în vara lui 2011, promovarea în Liga a II-a. Doi ani mai târziu, echipa retrogradează în Liga a III-a, pentru ca în 2014 să piardă primul loc în serie şi implicit promovarea în faţa Fortunei Poiana Câmpina.
Din 2014, asistăm la revirimentul roş-albaştrilor, care reuşesc două promovări în cinci ani, revenind pe prima scenă a fotbalului românesc în iunie 2019, după o pauză de mai bine de două decenii. Cu fostul internaţional Viorel Moldovan pe bancă, Marcel Ghergu - preşedinte şi Ciprian Iugulescu - director sportiv şi cu un lot omogen de jucători, Chindia a câştigat campionatul Ligii a II-a, asigurându-şi promovarea înaintea ultimei etape de campionat.
Vă mai recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
