Cum a ajuns Conacul Văcăreştilor depozit de cereale pe vreme colectivizării

Cum a ajuns Conacul Văcăreştilor depozit de cereale pe vreme colectivizării

Proprietăţile şi parcele de pământ au ajuns, în perioada 1949 – 1962 în “grija” statului, care, spre binele poporului vroia să adune toate suprafeţele agricole pentru a fi lucrate cu sârg şi voie bună. Alături pământ, în grija statului, a ajuns însă şi un monument istoric: Conacul Văcăreştilor. Ce s-a întâmplat este lesne de înţeles.


Clădirea a fost cedată de Elena Văcărescu Academiei Române şi imediat după aceea a ajuns o ruină. A fost chiar depozit de cereale.
 
“În cazul Văcăreşti s-a preluat întregul parc Văcăreşti care aparţinea, printr-o donaţie a Elenei Văcărescu către Academia Română, şi conacul, în care s-a făcut depozit de cereale.  Unii se gândesc acum să refacă acel Conac şi CAP. Din CAP nu a mai rămas nimic, nici din staţiunea de maşini agricole. Au fost distruse toate halele. Între timp s-a construit nişte facilităţi, care puteau fi folosite tot în bunul colectivităţii”, ne-a spus istoricul George Coandă.
 
Parcul Văcăreştilor, năpădit de bălării
 
Din conacul celebrei familii de cărturari şi oamenii de stat au mai rămas câteva ruine. Consiliul Judeţean Dâmboviţa vrea să preia domeniul de la Văcăreşti şi să-l introducă în circuitul turistic naţional şi internaţional, însă se loveşte de refuzul conducerii Academiei Române.
 
Parcul, care se întinde pe 5,9 hectare, a fost amenajat după planurile unor grădinari francezi. Arborii seculari de diferite specii au rămas neclintiţi, chiar dacă, nu de puţine ori, hoţii au vrut să îi culce cu securea la pământ. Parcul Văcăreştilor ar trebui să reprezintă o emblemă pentru localitatea care poartă numele celebrului neam de boieri cărturari ai ţării.
 
Curtea familiei Văcărescu, situată în localitatea Văcăreşti, judeţul Dâmboviţa, are o istorie destul de zbuciumată, datorată, în mare măsură, situaţiilor politice la care membrii familiei au fost martori. În urma săpăturilor arheologice, întreprinse în anii 1970, au fost surprinse cinci etape constructive: casa veche (cca. 1598), casa nouă (1698), biserica (1698-1699), capela (1868) şi casa din 1868.
 
Casa veche, unde fraţii Ianache şi Ivan Văcărescu s-au născut şi au copilărit, a fost ridi-cată de un înaintaş al lor, Pătraşco Văcărescu, postelnic al lui Mihai Viteazul, care-i întărise, în 1598, o moşie în Văcăreşti. Ruinele construcţiei, tipice pentru secolul al XVI-lea, se află în partea de sud a Curţii din Deal. Se păstrează intactă pivniţa compartimentată prin arce-dublou, sprijinite pe un stâlp central de secţiune cruciformă, acoperită cu bolţi semicilindrice. Pivniţa are două nişe cu arcuri în acoladă pe laturile scurte şi una centrală pe latura de nord, iar luminarea naturală era asigurată de patru ferestre înalte, arcuite, la partea superioară. Gârliciul de acces la beciuri este situat la sud, fiind prevăzut, pe laturile lungi, cu câte o nişă. Construcţia avea pivniţă şi parter înalt. Beciurile erau împărţite în şase compartimente. Camerele, erau acoperite cu bolţi mănăstireşti, la nivelul solului, câte două pe fiecare parte .
 
 
Prima colectivizare din Dâmboviţa
 
La Văcăreşti a fost prima şi cea mai mare colectivizare din judeţul Dâmboviţa. Ea a fost înfiinţată când încă România se afla sub ocuparea trupelor sovietice. Atunci s-a trecut la naţionalizarea principalelor mijloacele de producţie şi a unor propeităţi agricole mari, ceea ce se numea pe vremuri “moşii”, ale marilor proprietari de pământuri. În 1949, prima gospodărie agricolă sau CAP a fost la Văcăreşti. Prima colectivizare a fost la Văcăreşti.  
 
“Ţăranii trebuia să intre de bună voie în CAP, în colectivizare ca să se întrajutoreze. Asta era lozinca. În realitate însă, erau determinaţi să intre şi să îşi cedeze toate bunurile, pământurile, utilajele, ca să intre în aceste gospodării agricole. Pământurile erau, chipurile, reunite prin această colectivizare. Şi case şi imobilele ale unora au trecut pe seama statului”, spune Coandă.
 
Sute de dosare pe rolul instanţelor
 
Sute de dâmboviţeni au dat statul în judecată de-a lungul timpului pentru a-şi recupera pământurile şi proprietaţile. Unii au reuşit, alţii nu. Cert este că statul nu a fost în stare că conserve toate acele facilităţi create e Uniunea Sovietică şi s-a ales praful aproape de tot. “La Văcăreşti nu mai există nimic de pe urma colectivizării. La Nucet a dispărut întreaga baza agricolă, de la Gara Nucet, acolo unde se depozitau cerealele. În general, de pe urma CAP-urilor, pentru că nu s-a înţeles foarte bine ce trebuie făcut cu agricultura, aşa cum nu se înţelege nici astăzi, s-a trecut la o ruinare a unor facilităţi: clădiri de birouri, silozuri, depozite.  Nici acum nu este rezolvată problema cu reîmproprietărirea terenurilor, legea 18/91. Oamenii se luptă încă în instanţă pentru că comisiile de reîmproprietărire din comune nu au fost destul de corecte şi atunci sunt oameni care s-au trezit că nu au intrat în posesia pământurilor lor, din moşi-strămoşi şi lil s-a dat în altă parte, după interesele primarilor sau a altora. Şi au am fost în această situaţie de a-mi recâştiga pământul de la Nucet, pentru că primarii îl dăduseră altora. Am câştigat pământul dar l-am vândut pentru că nu avea cine să îl muncească”, a mărturisit istoricul George Coandă. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: