Poveşti de viaţă dintr-un azil de noapte: „Dacă am fi avut casa noastră, altfel se simţea iarna“

Viscolul care a pus stăpânire pe Bărăgan s-a domolit, dar a lăsat în urma sa un ger năprasnic. În Centrul Persoanelor Fără Adăpost din Slobozia zeci de oameni încearcă să scape de frig în fiecare noapte. Poveştile de viaţă rostite în camerele dormitoarelor seamănă ca două picături de apă.

Sunt trei ani de când la Slobozia există Centrul Persoanelor Fără Adăpost. Iniţiativa a aparţinut Primăriei Slobozia şi a fost demarată la solicitarea Serviciului Public de Asistenţă Socială. Administraţia locală a cheltuit puţin peste 250.000 de lei pentru a-i ajuta pe oamenii care-şi făceau veacul pe străzile municipiului. 

Porţile centrului se deschid în fiecare seară, de la ora 20.00, când, răpuşi de ger, oamenii îşi iau cu ei amintirile şi poveştile de viaţă, încercând să facă faţă temperaturilor foarte scăzute. Pe timp de vară, lucrurile stau cu totul diferit. Mulţi dintre ei reuşesc să se adăpostească prin clădiri abandonate, subsoluri insalubre sau să doarmă sub cerul liber. Iarna însă îşi găsesc refugiul aici. 

Autorităţile le pun la dispoziţie toate condiţiile de care au nevoie. Centrul este dotat cu camere spaţioase, încălzite şi aerisite, în care încap 20 de persoane, copii, adulţi sau bătrâni. „Este o alternativă care ne ajută să-i sprijinim. S-au făcut eforturi considerabile de către cei care l-au realizat. Beneficiarii sunt mulţumiţi”, susţine Luminiţa Munteanu, director al SPAS din cadrul Primăriei Slobozia. 

Poveşti de viaţă, la marginea oraşului

Centrul Persoanelor Fără Adăpost se află situat la marginea Sloboziei, în cartierul Bora. Afară este întuneric, iar vântul rece brăzdează obrazul. În poarta centrului îşi fac apariţia şi primii beneficiari. Sunt aceiaşi cu care oraşul ne-a obişnuit de 27 de ani. „Gagariţă”, cu chipul lui de copil bătrân, Victoriţa care cerşeşte lângă maşinile bogaţilor parcate în apropierea luxosului hotel Select, Cornelia, care bate covoarele prin cartierele de case pentru 10 lei chinuiţi, Mia sau Cezar.

Client fidel al azilului de noapte, Viorel Mescovschi (32 de ani) îl cunoaşte tot oraşul. Munceşte cu ziua, face comisioane şi trăieşte pe străzi de la 12 ani. S-a obişnuit cu acest stil de viaţă şi consideră centrul adevărata sa casă. „M-am obişnuit aici, cu oraşul. Şi muncesc, să ştiţi. Iar cine e mulţumit, mă recomandă”. La cei 37 de ani, Victoriţa, cunoscută de toţi oamenii de pe stradă, are patru copii pe care i-a abandonat în spital.

Îşi doreşte însă ca într-o zi să-i aibă alături, în casa la care visează de când era mică. Considerată „nebuna oraşului”, după cum se autointitulează, Victoriţa speră ca din banii obţinuţi din cerşit să-şi poată cumpăra o locuinţă. „Eu am familie, să ştiţi. Familie bogată, cu pământ. Eu strâng acum bani ca să fac succesiunea şi să am şi eu pământul meu şi casa mea. Dacă am fi avut casa noastră, altfel se simţea iarna”, spune Victoriţa.