Moartea în chinuri a unui bolnav de COVID-19, uitat pe un pat de spital. Familia reclamă un tratament inuman

Moartea în chinuri a unui bolnav de COVID-19, uitat pe un pat de spital. Familia reclamă un tratament inuman

Laurenţiu Catrina era un pescar împătimit FOTO Facebook/Laurenţiu Catrina

Rudele unui bărbat, în vârstă de 52 de ani, din judeţul Ialomiţa, răpus de COVID-19, aduc acuzaţii grave la adresa cadrelor medicale. Familia îndurerată susţine că pacientul putea fi salvat, deşi era infectat cu noul coronavirus.

Ştiri pe aceeaşi temă

Laurenţiu Catrina, din satul Vlădeni, s-a stins la 52 ani după ce a fost plimbat prin spitalele din Slobozia şi Feteşti şi, conform familiei sale, nimeni nu şi-a dat interesul pentru a-l salva. Bărbatul a început să aibă primele simptome acum trei săptămâni. La câteva zile după, a fost internat şi diagnosticat cu COVID-19. Suferea de comorbidităţi. Acesta era un motiv suficient pentru care ar fi trebuit să necesite o atenţie specială din partea cadrelor medicale, însă nu s-a întâmplat aşa - povesteşte familia. 
 

„Să ziceţi mersi că nu vă închidem ca pe vite“

„La Feteşti, la spital, timp de 3 zile, nu l-a băgat nimeni în seamă, deşi aproape oricine ştie că pierderea bruscă a vederii înseamnă AVC. La Slobozia au fost intervenţii făcute, inclusiv eu am reuşit să intru in legătură cu un medic de acolo, care, deşi nu activează pe secţia de neurologie, se interesa mereu de starea lui. În acest fel mai aflam şi noi, familia, câte ceva despre starea lui. Pentru că la telefon era imposibil să comunicăm. 
 
Iniţial, Laurenţiu Catrina a fost internat la Spitalul Municipal Anghel Saligny Feteşti FOTO Adevărul
 
Familia a trimis pachet în prima zi de internare la Slobozia. La 9 dimineaţa au lăsat pachetul la spital, la ora 17 încă nu ajunsese nimic la el. La Feteşti la spital i s-a spus soţiei sale, internată şi ea cu covid, "să ziceţi mersi că nu vă închidem ca pe vite". Nu este posibil aşa ceva, după zeci de ani de contributivitate la sistemul sanitar. Şi cu toate intervenţiile făcute, tot nu s-a rezolvat nimic. Totul s-a petrecut repede, a fost ca un coşmar vestea morţii dânsului. Nu dorim nimănui să treacă prin aşa ceva. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească cu drepţii!, a povestit pentru Adevărul nepotul său, preotul Adrian Ştefan Catrina.
 

Soţia a scăpat cu viaţă

Şi soţia lui Laurenţiu Catrina, medic veterinar în satul Vlădeni, a fost internată la sputalul din Feteşti, după ce a fost confirmată pozitiv cu COVID-19. Femeia a depăşit momentele critice, iar miercuri a fost externată, fiind vindecată.
 
Laurenţiu Catrina locuia în satul Vlădeni, iar până în anul 2006 a lucrat în domeniul IT. În acel an a suferit un infarct şi nu a mai putut lucra de atunci. În următorii ani, până la moartea sa, a fost pescar, având toate actele şi documentele necesare desfăşurării acestei îndeletniciri, povesteşte nepotul său.
 
Familia lui Laurenţiu Catrina îşi strigă disperarea pe paginile de socializare, povestind în detaliu coşmarul prin care a trecut acesta, dar şi eforturile lor de a-i convinge pe medici că trebuie ajutat, salvat:
 
„Este vorba de spitalele din Feteşti şi Slobozia: ultimul în special. Astăzi e o zi tristă. Azi port doliu. Azi vreau să îmi plâng durerea.  
  
Azi a trecut în nefiinţă o persoană dragă sufletului meu. O persoană cum rar găseşti, care ajută pe oricine, de la mic la mare, de la familie la necunoscuţi. O persoană care s-a sacrificat întotdeauna pentru binele altora şi care a fost răsplătit cu indiferentă. Această indiferentă l-a costat viaţă. De aceea astăzi vreau să plâng durerea cauzată de un sistem medical deficitar, durerea nedreptăţii în care trăim. Noul virus a dat vieţile tuturor peste cap şi asta o ştim cu toţii prea bine. Ştim cât poate fi de periculos, ştim cât de rău ne afectează, ştim deja ce presupune. Însă nu mi-am imaginat că voi experimenta la prima mână lipsă de capacitate şi de empatie a celor care au ales drumul pe care l-au ales că să ne protejeze, a celor care ar fi trebuit să facă tot ce le stă în putinţă să scape un om nevinovat din ghearele morţii. Dar nu. M-am înşelat amarnic. Am greşit să cred în umanitate. Consider că latură umană din noi este una dintre principalele motivaţii ale meseriei de medic sau asistent.  
  
Persoană deosebită despre care va vorbesc şi care a lăsat în urmă mult prea mulţi oameni îndureraţi a început să aibă primele simptome acum trei săptămâni. La câteva zile după a fost internat şi diagnosticat cu COVID-19. Suferea de comorbiditati, numai acesta fiind un motiv suficient pentru care ar fi trebuit să necesite o atenţie specială din partea cadrelor medicale. Însă nu. A fost uitat pe un pat de spital. 3 zile la rând nu a intrat niciun doctor la el. Tratamentul era în continuare administrat de asistenţe, însă nimeni nu îi verifică starea. Se îmbunătăţeşte? Se înrăutăţeşte? Doctorul lui era prea preocupat să umble prin alte clinici. Nu răspundea nici la telefon.  
  
Laurenţiu Catrina s-a stins la doar 52 de ani la spitalul din Slobozia. Rudele sale aduc acuzaţii grave la adresa personalului medical FOTO Facebook/Spitalul Judetean Slobozia
 
După o săptămâna şi jumătate, a fost scos de pe aparate. Sistemul respirator şi starea generală erau bune. Apoi a început coşmarul. Primul semn, i-a căzut pleoapă. Având în familie persoane care au cunoştinţe solide în domeniul medical, s-a insistat enorm să i se facă investigaţii încă de atunci. Nimic. A început să nu mai vadă. Am cerut consult neurologic şi oftalmologic de urgenţă. Un om îşi pierdea vederea. Nu interesă pe nimeni. Aflăm după că nu se mai putea deplasa nici la baie. Doctorii rămâneau impasibili. Este un efort prea mare să pui combinezonul pe ţine de două ori într-o zi când e viaţă unui om în joc. Până la urmă, pentru unii, sunt alte mize la mijloc, mai presus decât viaţă.
 
Nimeni nu mişca un deget 
 
Într-un final, după ce starea i s-a înrăutăţit vizibil, a fost transferat într-un alt spital şi i s-a făcut CT. Târziu. Mult prea târziu. De acolo totul a fost doar o cursă nebună contra-cronometru pentru a încerca să îi convingem pe medici şi asistenţe că omul acesta nu e bine şi că are nevoie de investigaţii şi mai amănunţite. Avea nevoie să i se monitorizeze constant glicemia, IRN-ul, timpul de coagulare, dat fiind istoricul medical pe care îl avea şi, evident, situaţia actuală, care deja era foarte gravă. Nu conta. Nimeni nu mişcă un deget, deşi îi rugăm cu toţii prin telefoane repetate. Am apelat la toţi pe care îi ştiam. Inclusiv alţi medici de la alte spitale s-au implicat şi au insistat să se intervină rapid. Nimic. Tot ce primeam erau telefoane la care nu răspundea nimeni, lipsă de interes şi impasibilitate. Şi înţeleg că poate pentru ei omul acela nu era decât un alt pacient pe holurile unui spital, dar pentru noi?  
  
 Că să înţelegeţi complet de ce spun că nu interesă pe nimeni...absolut toate investigaţiile care i-au fost făcute au fost făcute cu una, două, x zile prea târziu. Totul se întâmplă în slow-motion. Pentru ei, a durat mai mult de 12 ore că să transporte un încărcător de la uşă spitalului la salonul pacientului, pentru că ei nu îl găseau. Atât de competenţe sunt anumite cadre medicale, în mâinile cărora noi ne punem speranţa şi viaţă. Omul nostru drag nu figură nicăieri. Nici măcar o cifră, un nume într-un colţ de registru. Aici nu mai e vorba că sunt depăşiţi. Aici e vorba de lipsă de interes cruntă şi de umanitate. Un om orb lăsat singur în salon zile întregi, care, când încă se mai mişcă, a ajuns să facă pe el fiindcă nu a găsit baia. Nici după nu au găsit de cuviinţă să îl pună cu cineva în salon, deşi există secţie de COVID. În cele patru zile de "mini-vacanţă", când tot spitalul era aproape gol, el nu a putut să comunice cu familia. De scris mesaje, exclus pentru un nevăzător. De sunat, nu putea suna. De raspuns la telefon, nu putea fiindcă nu îşi mai putea coordona mişcările. Şi nici măcar asta nu a mişcat pe nimeni.
Apoi, asistentele nu se interesau de starea lui nici după ce suna telefonul şi la capătul celălalt se afla o persoană îndurerată care cerea, implora cu cerul şi cu pământul, să meargă să îl verifice, fiindcă ştiam că nu e bine deloc. Ştiam.
 
„Poate nu vrea să vă răspundă la telefon”
 
Le spuneam că nu mai poate răspunde la telefon, că nu îşi mai poate coordona mişcările. Răspunsul nu întârzie să apăra din partea asistenţei: „poate nu vrea să va răspundă la telefon”. Poftim? Voi...citiţi şi voi ce tocmai am scris aici? Deci indiferentă cruntă şi aici. Apoi, în ultima zi în care i-am auzit vocea, a răspuns asistentă la telefonul lui, urlând şi ţipând că cine suntem şi ce vrem. Al nostru om drag deja nu mai putea răspunde singur. Nu vreau să reproduc aici exact ce s-a auzit la capătul celălalt al telefonului, însă nu am crezut vreodată că se poate că un om care s-a dedicat acestei meserii din empatie tot pentru om poate să ţipe aşa la el, să urle aşa la el, să trateze în asemenea hal un pacient în neputinţă. Ea urlă efectiv la el şi se comportă cu el de parcă ar fi fost o cârpă, când săracul om nu se mai putea mişcă. Nici atunci nu i-a interesat să facă mai multe. Am aflat târziu că a suferit multiple AVC-uri, ulterior a fost dus la reanimare şi intubat. Ba mai mult, în ultimele zile de viaţă, asistentele au găsit de cuviinţă să îi reproşeze demersurile făcute de familie pentru a ÎL SALVA. Orb, într-un salon, fără să poată transmite măcar gândurile familiei. 
  
 Astăzi la oră 9 am aflat vestea. O aşteptăm, cumva. O aşteptăm cu teamă, cu neputinţă, cu ură în suflet, ură pentru sistemul defectuos. Pentru oamenii care s-au dedicat acestei meserii din iubire pentru om. Tot din iubire pentru om au fost oare şi ignorarea strigătelor neputincioase unei cete întregi de oameni care se chinuiau să explice ceva ce ei ar fi trebuit deja să ştie: că omul se degrada? Singur, pe un pat de spital. Nebăgat în seamă. Nici pierderea vederii nu i-a mişcat suficient. Nici pierderea controlului asupra sistemului locomotor. Nici durerea unui suflet chinuit lăsat singur să moară nu a fost suficient pentru   de umanitate, nu  fost suficient încât   dea măcar telefonul când   poată auzi vocile celor dragi,   măcar cui spune ultimele cuvinte, un ultim mesaj. 
  
Pentru asta, nu vă iert 
 
Pentru asta, nu vă iert. N-am să vă iert. Tot ce am spus aici este o întâmplare 100% reală, petrecută într-unul din spitalele din România. Nu se adresează cadrelor medicale în general. Ştiu şi cunosc medici şi asistente deosebite. Însă norocul nenorocului face că el să nu fi nimerit la unul din ei. Îţi doresc odihnă veşnică şi aripi să poţi să zbori către o lume mai bună, suflet frumos. O lume în care nedreptăţea nu există. Nici neputinţă. O lume aşa cum meriţi tu. 
  
52 de ani. Atât avea. Şi o viaţă întreagă înainte. Om ca el rar există. Mă doare sufletul. Mă doare sufletul şi nu am ce face. Stau şi eu într-un colţ şi sufăr, în marea de neputinţă pe care o reprezintă sistemul medical românesc. Dacă consideraţi de cuviinţă, va rog distribuiţi că să facem cunoscută povestea unui inger“, a scris Anda Lucia, o apropiată a lui Laurenţiu Catrina. 
 
  

Managerul spitalului: Suntem deschişi oricărei anchete

De cealaltă parte, conducerea Spitalului Judeţean de Urgenţă Slobozia, locul unde s-a stins Laurenţiu Catrina, a venit cu o serie de precizări, nu pentru a se justifica - aşa cum a declarat pentru Adevărul - ec. Liviu Patrichi, managerul instituţiei medicale, ci pentru a prezenta, din păcate, o realitate crudă. 
 
"Este o situaţie dureroasă, pe care o înţelegem şi suntem aproape de familia îndoliată şi de toţi cunoscuţii acestui pacient. În acelaşi timp însă, trebuie să fim atenţi şi la realitatea crudă. Persoana respectivă, şi am în faţă acum raportul medicilor care l-au îngrijit, indica boli de inimă complexe, cu multiple incidente legate de această afecţiune. Datoria noastră este să facem orice pentru orice secundă în plus pe care putem s-o dăm pacientului. Am văzut postările cunoscuţilor şi m-a şocat virulenţa acuzaţiilor: lipsă de umanitate sau de profesionalism, legate de abordarea pacientului.
 
Vreau să vă precizez că pe 27 noiembrie, ora 08,18, pacientul a fost adus la noi. În aceeaşi zi, la ora 10.44, avea efectuat cu CT complet de craniu şi torace, investigaţii care au fost repetate pe 28, dar şi 1 decembrie. Dacă cumva există dubii, semne de întrebare, noi suntem deschişi oricărei anchete a autorităţilor. Vom pune la dispoziţie toate documentele medicale. Am în faţă o solicitare a familiei prin care ne-a solicitat renunţarea la autopsie. Nu ştiu pentru ce motive, dar mă gândesc la faptul că aceste afecţiuni erau cunoscute de cei apropiaţi. Durerea pierderii cuiva drag poate să declanşeze frustrări. Este normal acest lucru pentru că fiecare dintre noi am reacţiona aşa. Într-adevăr, avem un sistem cu lacune, dificultăţi la tot pasul, luptăm şi cu virusul, dar şi cu oamenii. După 9 luni de încrâncenare, de stres acumulat, pot să apară tot felul de situaţii. Asta nu justifică însă un comportament deplasat. Eu personal încurajez ca orice neregulă să fie adusă la cunoştinţa autorităţilor, pentru că aceste greşeli sunt motorul autodepăşirii noastre", a explicat Liviu Patrichi.
 
Managerul spitalului din Slobozia a mai spus, referitor la acuzaţiile aduse de familia lui Laurenţiu Catrina, că nu întotdeauna personalul din ATI reuşeşte să răspundă la telefon. "La 2-3 zile, am convenit cu aparţinătorii, să-i sunăm noi, pentru a le oferi informaţii despre pacienţi. Suntem alături de familia îndoliată şi, dacă aceasta o va cere, putem desfăşura o anchetă pentru a îndepărta orice semne de întrebare", a precizat Patrichi.
 
Vă mai recomandăm şi: 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările