Mărturia sfâşietoare a unei mame cu COVID-19 care a vrut să-şi ia viaţa: „Era o moleşeală amestecată cu puţină durere şi multă linişte”
0
De la izbucnirea pandemiei asistăm, în mai multe ţări europene şi în întreaga lume, la o înmulţire îngrijorătoare a cazurilor de sinucidere. Unii mai norocoşi rămân la stadiul de tentativă, însă gestul este unul periculos şi care lasă răni mentale Este cazul unei mame cu COVID care a încercat să se omoare
OMS şi diferite studii internaţionale confirmă această tendinţă, observată, de altfel, şi în alte situaţii de urgenţă globală, cum ar fi în cea a sindromului respirator acut sever; acestea precizează că izolarea socială, teama de infectare, nesiguranţa, stresul cronic şi dificultăţile economice aferente pandemiei de COVID-19 sunt doar câteva din condiţiile ce pot duce la apariţia sau agravarea depresiilor şi la creşterea ratei sinuciderilor.
În faţa valului de informaţii tulburătoare despre pandemie, psihologii trag un semnal de alarmă şi spun că acest lucru ne poate îmbolnăvi, accelerând stările de stres la care suntem supuşi. Pentru unii dintre noi pot conduce chiar la dorinţa de a-şi închiea socotelile cu viaţa, capitulând în faţa dezastrului sanitar pe care îl trăim în aceste zile.
Ioana C., o ialomiţeancă în vârstă de 38 de ani, mam[ a doi copii minori, a încercat să-şi ia viaţa în urmă cu o săptămână, îngrozită de testul pozitiv de COVID-19 pe care îl făcuse acasă. Absolventă a Academiei de Studii Economice, Ioana a povestit prin ce calvar a trecut de când a început pandemia.
„De un an şi jumătate am trăit cu frică de COVID. Că eu sau familia s-ar putea infecta şi ne-am sfârşi. Dacă la început temerile au fost de mică intentitate, ulterior acestea s-au amplificat. Am ajuns să nu mai pot închide un ochi şi să-mi fie frică de fiecare persoană pe care o întâlneam. Apogeul stărilor de groază au fost atinse astă-vară când soţul meu a fost confirmat pozitiv cu COVID. Am reuşit să trecem cu bine peste perioada de izolare, nici eu, şi nici copiii nu ne-am infectat. Menţionez că noi, ca şi adulţi ne-am vaccinat anti-COVID, însă spaimele mele creşteau pe zi ce trece. Nu aveam decât un singur gând: că voi muri infectată cu COVID-19. De atunci am început să mă simt psihic tot mai rău”, povesteşte femeia.
O vecină a găsit-o într-o baltă de sânge
Fără să încerce să discute cu cineva pentru a primi ajutor psihologic, Ioana a luat decizia cumplită de a-şi pune capăt zilelor. Norocul ei s-a numit o vecină care a găsit semi-inconştientă pe o alee de lângă bloc, cu răni la gât şi la mâini. Acum se află sub tratament psihiatric, fiind diagnosticată cu o tulburare gravă de către un specialist de la Spitalul Alexandru Obregia.
Cu detaşare, dar şi cu regret, femeia povesteşte cum a plănuit în detaliu sinuciderea, timp de mai multe luni.
„M-am gândit iniţial, ca să nu expun copiii unui şoc, să mă sinucid în baia de la serviciu. Nu am avut curajul, aşa că mi-a venit ideea să mă omor în apropierea casei. La început eram foarte convinsă că e bine să fac acest lucru, şi pe măsură ce zilelele treceau, doar acest gând mă stăpânea. Dezastrul a venit într-o zi de sâmbătă, după ce mi-am făcut un test COVID acasă şi a ieşit pozitiv. Aveam oarece stări de rău, o tuse uşoară, nişte frisoane şi îmi pierdusem gustul. Am scris două bilete de adio, am luat un cuţit şi am plecat de acasă. Copiii dormeau dormeau. Le-am scris să deschidă televizorul când se trezesc şi să stea cuminţi în casă. Soţul era plecat”, explică femeia. Ioana spune că în acele momente a avut o putere inexplicabilă pentru a se răni. A sperat să se stingă repede pentru a nu se chinui, dar a avut marea şansă de a fi descoperită la timp şi salvată. Rănile fizice s-au vindecat, însă în suflet furtuna nu a trecut.
„Sigur că îmi pare rău”
În acea dimineaţă, o vecină care ieşise la cumpărături a rămas îngrozită când a văzut-o pe Ioana întinsă la pământ. Era într-o baltă de sânge şi aproape inconştientă. O ambulanţă a sosit de urgenţă după apelul la 112, iar Ioana a fost dusă la spital. Rănile i-au fost îngrijite şi cusute şi, din fericire, nu atinseseră zone vitale. A fost consultată şi de un psihiatru care i-a ascultat durerea timp de câteva ore, apoi, cu sedativele în buzunar a fost trimisă acasă. Are în continuare tratament şi spune că îl va urma îndeaproape pentru a scăpa de coşmarul prin care a trecut.
„Sigur că îmi pare rău, dar când povestesc privesc cu alţi ochi aceste evenimente. Parcă nu ar fi vorba despre mine. Cred că tratamentul a început să mă ajute, iar familia este alături de mine. Ei erau şi înainte, dar probabil că eu nu realizam acest lucru. Peste infectarea cu COVID am trecut destul cu bine, am avut o formă uşoară”, relatează femeia.
„Mi s-a făcut brusc somn”
La aproximativ 50 de metri de scara blocului, pe o alee care ducea într-un bulevard circulat, Ioana şi-a tăiat venele şi s-a rănit la gât. Spune că a simţit cum o căldură îi inundă corpul şi o moloşeala a cuprins-o aproape instantaneu. „Simţeam sângele care şiroia din mâini. Mi s-a făcut brusc somn, era o moleşeala amestecată cu puţină durere şi multă linişte. Am crezut că mă sting, când, ca prin vis, am auzit o voce care mă striga: Ioana, fata mea, ce-ai făcut? Era vecina de la etajul III care mergea la cumpărături”.
Depresia profundă, o mare problemă
Aproximativ 90% din cei care se sinucid sau încearcă un astfel de gest, spun psihologii, au una sau mai multe boli psihice, cel mai frecvent o depresie profundă. Cu cât depresia este mai severă, cu atât riscul de sinucidere este mai mare, la fel şi dacă depresia este tratată necorespunzător. Din punct de vedere psihologic, suicidul este văzut ca o consecinţă supremă a unei boli psihice grave. Cauza sinuciderii este atingerea nivelului maxim de singurătate interioară, disperare, tristeţe şi neajutorare. Dorinţa şi plăcerea firească pentru viaţă sunt înlocuite cu atracţia pentru moarte. Suicidul este adesea prevenit, deoarece persoanele care iau în considerare sinuciderea doresc ajutor. Persoanele care au supravieţuit unei încercări grave de sinucidere spun că se simt uşurate că sunt în viaţă şi că cineva a fost acolo pentru a le asculta şi a înţelege prin ce trec.
Îngrijorarea este de fapt un mod de gândire
Pentru a nu cădea pradă depresiei în această perioadă de dezastru sanitar, puteam comunica cu cei apropiaţi, spune psihologul Laura Maia Cojocaru. Este mult mai bine să vorbim despre gândurile care ne trec prin minte, deoarece se creează astfel o formă de verificare a veridicităţii lor.
„Evident, este de preferat să stăm de vorbă cu persoane optimiste, care să ne ajute să ne ridicam moralul. Oamenii trebuie să ştie că o persoană anxioasă, care se îngrijorează peste măsură se poate vindeca. Îngrijorarea este de fapt un mod de gândire. Nu ne naştem îngrijoraţi, ci învăţăm să fim aşa. Astfel, cum am învăţat îngrijorarea, putem să reînvăţăm (de fapt să ne reamintim) cum este gândirea pozitivă, utilă, bazata pe concret. Pe lângă discuţia cu o prietenă, prieten, rudă, un specialist poate oferi metode şi susţinerea necesară pentru a face ca o descărcare emoţionala de moment să se transforme într-o schimbarea permanentă”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru, preşedinte şi fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI)
Vă recomandăm să mai citiţi:
Se încarcă comentariile...
