Cum îi umilea dictatorul Ceauşescu pe marii artişti lirici ai ţării: „Tovarăşe, cânticile noastre româneşti e cunoscute peste tot în lume. Cântă din acelea!“

Cum îi umilea dictatorul Ceauşescu pe marii artişti lirici ai ţării: „Tovarăşe, cânticile noastre româneşti e cunoscute peste tot în lume. Cântă din acelea!“

George Emil Crăsnaru (75 de ani), unul dintre talentele româneşti prea puţin cunoscute în ţara sa FOTO: Mădălin Sofronie

Pentru bas-baritonul George Emil Crăsnaru, România comunistă a fost o mare închisoare în care umilinţa şi degradarea umană nu puteau fi evitate decât prin fuga din ţară. A lăsat tot în urmă şi a descoperit, alături de familie, o lume nouă în Germania, unde şi-a găsit împlinirea artistică şi personală.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pentru un artist de talia bas-baritonului George Emil Crăsnaru (75 de ani) viaţa în România comunistă a însemnat suferinţă, dispreţ şi ridicol. Provenit dintr-o familie de intelectuali şi muzicieni, a simţit încă de la o vârstă fragedă ce înseamnă ura pe care Partidul Comunist o afişa faţă de această clasă socială. A fost lăsat să îndure fomea, transformat în fabrică de trofee pentru tovarăşii din ministerul comunist al Culturii şi umilit în faţa delegaţilor străini, pe care Nicolae Ceauşescu îi primea în vizitele sale oficiale. La începutul anilor ’80 şi-a lăsat familia în România şi a fugit în Germania. După acest moment, drumul său spre succes a fost de neoprit. A ajuns profesor de canto la Universitatea din Dusseldrof, s-a împrietenit cu Placido Domingo şi Luciano Pavarotti, reuşind totodată să cucerească cu vocea sa scenele celor mai mari  teatre de operă din lume. 
 
Weekend Adevărul: Cum a fost copilăria dumneavoastră în sânul unei familii de intelectuali? 
 
George Emil Crăsnaru: Eu m-am născut în Bucureşti, părinţii mei cunoscându-se la Conservator. Părinţii mi-au dat o educaţie aleasă, dar, cu toate acestea, din cauza regimului nu am avut o viaţă tocmai frumoasă. Am răbdat de foame, am fost daţi afară din casă şi patru luni de zile am fost nevoiţi să locuim în curtea casei. Au fost nişte vremuri crunte. N-aveam ce mânca, n-aveam ce îmbrăca. Noi nu am fost nişte oameni favorizaţi de regimul comunist, pentru că părinţii mei nu au vrut niciodată să cânte: „Trăiască Partidul Comunist Român!“ 
 
Cu toate acestea aţi reuşit totuşi să deveniţi un artist destul de apreciat. Cum a fost începutul?
 
Încă de mic mergeam cu părinţii la spectacole de operă. Apoi, pe la 7 ani, am intrat la Corul de Copii Radio, care abia se înfiinţase. Mult mai târziu, pe la 17 ani, când mă gândeam să merg la facultate şi voiam să intru la Conservator, mi s-a spus că nu se poate pentru că am origini nesănătoase. Am reuşit să intru totuşi la Teatrul Armatei. Am fost solistul teatrului, iar acolo am cunoscut foarte mulţi oameni cultivaţi, oameni pe care regimul i-a respins din cauza trecului nesănătos pe care îl aveau. Au fost vremuri frumoase acolo, mai ales că în urma unui spectacol pe care l-am avut cu acest teatru, la Negreşti-Oaş, mi-am cunoscut şi soţia care este tot o artistă. Ea scrie poezii. Mi-a prezentat-o în 1965, în ianuarie primarul din Negreşti-Oaş, iar în acelaşi an, în luna aprilie, ne-am căsătorit. La scurt timp au apărut şi cei doi copii pe care îi avem împreună. După aceea mi s-a permis să dau Bacalaureatul şi să intru la Conservator. 
 
Cât de greu a fost să fiţi admis la Consevator? 
 
N-a fost deloc simplu, pentru că noi nu aveam rude la partid, aşa cum se întâmpla cu alţii. Eram tineri, apăruseră deja şi copiii, am locuit într-un pod de 9 metri pătraţi, cu baie la comun. Dincolo de asta, era vorba şi despre presiunea socială pe care o resimţeai tot timpul. Era o viaţă în minciună, domnule. Erai în permanenţă nefericit şi trebuia să spui în permanenţă „Ce minunat este Partidul Comunist. Ce grozav mă simt!“. A fost destul de greu pentru că studenţii nu puteau lucra, trăiam doar din bursa de student care era de 400 de lei. Ca să pot să-mi exersez vocea mergeam la biserică şi cântam la strană.
 

George Emil Crăsnaru, un artist în devenire FOTO: Facebook.com/Geroge Emil Crasnaru 
 
 
Cum v-a ajutat această experienţă?
 
La biserică mi-am dezvoltat simţul armonic, simţul pentru cânt. Au fost nişte momente minunate. Şi astăzi, când ajung prin România şi timpul îmi permite să merg la biserică, mai cânt uneori...
Profesorii de la Conservator s-au comportat bine cu dumneavoastră? Vă puneau piedici?
În anul doi de facultate am avut nişte profesori minunaţi. Am studiat teoria muzicală cu regretatul Petre Ştefănescu Goangă. Am învăţat foarte multe de la dumnealui. Profesorii au fost în general apropiaţi de noi şi ne-au sprijit pe noi cei care aveam talent la muzică. Ceea ce m-a salvat pe mine a fost faptul că am avut o voce naturală, că am reuşit să fac impresie bună prin acest lucru tuturor profesorilor mei. Încă din facultate am reuşit să mă fac remarcat şi am fost trimis la concursuri de muzică în străinătate.
 
Şpaga cu săpunuri de lux 
 
Se pleca aşa uşor în afară în acele timpuri?
 
Cel mai mare sprijin pe care l-am avut noi, studenţii talentaţi, a fost un regretat rector, Giuleanu, se numea... Dumnezeul să-l odihnească! Era un om minunat pentru că reuşea să împace politica şi arta foarte bine. Se ducea la tovarăşii mai mari şi le spunea: «Fiecare român care câştigă un premiu în străinătate este un steag românesc înfipt în partea aceea a lumii». 
 
Ce premii aţi reuşit să obţineţi în timpul acestor deplasări?
 
Au fost destul de multe. Am început cu premul I la Festivalul «George Enescu», apoi, în 1970, am luat premiul I la un concurs internaţional de muzică în Canada, la Montreal, în 1972 am participat la o ediţie a concursului «Johan Sebastian Bach». Nu m-am făcut de râs, nicăieri pe unde Conservatorul m-a trimis să particip la aceste concursuri muzicale. 
 
Dincolo de conturarea unei cariere şi a unui renume, ce avantaje aveau aceste concursuri pentru un tânăr artist?
 
În vremurile acelea să-ţi construieşti un renume era important. Puteai să vezi tot felul de oameni importanţi cu care colaborai. Noi, în România, eram însă destul de săraci, aşa că cel mai important pentru noi erau banii pe care ni-i oferau. La concursul din Canada, de la Montreal, am obţinut un premiu de 10.000 de dolari. Banii mi-au fost suficienţi să-mi pot plăti toate datoriile pe care le aveam atunci. Cu toate acestea, la întoarcere în ţară 6.000 de dolari i-am dat statului român drept impozit. Iar eu am reuşit să schimb în lei restul, ca să pot să supravieţuiesc. 
 
După Conservator, v-aţi angajat la Opera Română din Bucureşti. Cum a fost această perioadă? 
 
În 1972 m-am angajat la Opera Română. Aveam un salariu de 1.800 de lei pe lună, în timp ce un măcelar câştiga mult mai mult. Copiii mei erau mici şi nu aveam ce să le dau de mâncare. Voiam să mă fac şofer de taxi, doar pentru a mai câştiga un ban în plus. Să plec în străinătate era din ce, în ce mai greu şi nu-mi dădeau drumul. Mi se spunea mereu: «tu trebuie să lucrezi aici la Operă». Dacă insistai, puteai să ai probleme. Trebuia să mergi cu săpunuri Lux, ţigări Kent şi spray-uri Rexona la tovarăşii de la partid ca să nu dai de belea. 
 
 

Artilştii Operei Române, în sumbrii ani ai comunismului FOTO: Facebook.com/Geroge Emil Crasnaru 
 
 
În ciuda presiunilor, aţi reuşit totuşi să luaţi contactul cu scenele din Occident. Cum a fost posibil de această dată?
 
Ministerul Culturii organiza concursuri la care se prezentau cei mai buni cântăreţi, din toată ţara. Se făcea la finalul concursurilor o listă cu patru, cinci nume şi aceştia erau trimişi la concursuri. Tovarăşii erau dornici de afirmare în străinătate, iar Ministerul Culturii trimitea aceşti cântăreţi să aducă premii. Am participat la mai multe astfel de preselecţii şi am reuşit să le trec. Şi eu şi colegii mei eram, de fapt, fabrică de premii pentru regimul comunist de la Bucureşti. Tot ceea ce voiau de la noi era să le aducem trofee acasă, iar ei să se mândrească peste tot cu munca pe care noi o depuneam, ca şi când meritele erau, de fapt, ale lor. 
 
„Ceauşescu se comporta execrabil cu noi,artiştii de la Operă” 
 
Pe Nicolae Ceauşescu l-aţi întâlnit vreodată? Cum a fost această experienţă?
 
Eh, nici eu nu mai ştiu de câte ori l-am văzut. Mă chemau să cânt pentru Ceauşescu atunci când avea oaspeţi importanţi. Nu era cel mai plăcut lucru pentru mine. Din contră, încercam să nu particip, dar era imposibil. Se comporta execrabil cu noi, artiştii de la Operă. Ne umilea pur şi simplu în faţa delegaţilor străini...
 
Cât de ridicol era Nicolae Ceauşescu?
 
Aproape de sfârşitul anilor ’70, Juliana, regina Olandei a fost invitată să vină în România. La vizita de protocol am fost chemat şi eu să cânt. Am vrut să o surprind cu o arie din „Flautul Fermecat“. Am început să cânt în limba germană, când, la un momentdat, tovarăşul Ceauşescu începe să strige (n.r. -  artistul îl imită pe Nicolae Ceauşescu): „Tovarăşe, dar termină odată cu cânticile astea, cu limbile astea pe care noi nu le cunoaştem. Să se cânte în româneşte, să fie muzică românească. Tovarăşe, trebuie să schimbi repertoriul“. Şi astfel, de frică, am început să traduc versurile în română, pentru că eu nu ştiam cântece populare. Când am început să cânt „Intimité“ de Chopin, am cântat în română: «De ce nu mă crezi că te iubesc?“. La fel mi s-a întâmplat şi când a venit în vizită generalul Francisco da Costa Gomes, preşedintele Portugaliei. Cântam în limba franceză, iar soţia lui se uita la mine şi fredona în acelaşi timp. Muzica se întrerupe brusc, iar tovarăşul Ceauşescu se ridică şi începe să ţipe la mine: „Tovarăşe, cânticile noastre româneşti e cunoscute peste tot în lume. Cântă din acelea!“. Vă daţi seama că am rămas fără cuvinte şi, de data aceasta, am ieşit din scenă. Noi eram vitrina cu prăjituri, ca să zică străinii, vai ce deştepţi şi culţi sunt ăştia, comuniştii. 
 

 
Roluri memorabile Facebook.com/Geroge Emil Crasnaru 
 
Din aceste motive aţi ales să fugiţi din România?
 
În 1980, am luat decizia să plec din ţară cu orice preţ, pentru că voiam să le ofer copiilor mei posibilitatea să trăiască liber. Am reuşit să plec, cu un contract pe o perioadă scurtă de timp, în Republica Federală Germană, şi nu m-am mai întors. Am lăsat familia acasă singură, preţ de un an, după care mi-am chemat soţia şi copiii la mine. Până să ajungă să plece din ţară, ca să supravieţuiască, le-am trimis o combină audio pe care au vândut-o şi cu banii obţinuţi au reuşit să se descurce timp de un an. 
 
A fost simplu să-i aduceţi în Germania?
 
Evident c-au existat comentarii şi presiuni. Însă eu i-am ameninţat că o să scriu în ziarele occidentale despre cum e viaţa, de fapt, în România. Ei erau foarte sensibili cu privire la imaginea pe care o aveau în străinătate. Nimeni din afară nu trebuia să ştie cum se trăia în România. Aşa i-am convins să-mi lase familia în pace şi să-mi trimită copiii şi soţia în Germania. Perioada de acomodare a fost destul de dificilă, însă am reuşit să răzbim. 
 
Ce-a urmat după fuga din România?
 
M-am stabilit la Wiesbaden împreună cu familia, iar eu m-am angajat ca solist la Teatrul Wiesbaden. Aici am cunoscut foarte mulţi artişti de talie internaţională cu care am început să colaborez. Cât timp am stat aici am cunoscut profesori de canto, cântăreţi care m-au încurajat să-mi continui studiile muzicale. Astfel, am intrat în lumea artei lirice occidentale şi am reuşit să cuceresc marile scene ale lumii. Am cântat la Scala din Milano, la marile teatre de operă din Paris, am fost la Montreal în Canada, la Metropolitan Opera din New York. Am continuat să particip la concursurile de muzică, reuşind să fac o bună impresie la Festivalul de la Salzburg. Practic, aici m-am afirmat de fapt ca solist de operă. După 1995 m-am angjat ca profesor de canto la Facultatea de Muzică a Unviersităţii din Dusseldrof, iar în prezent sunt pensionar. 
 
 

 
Alături de mari artişti ai operei mondiale Facebook.com/Geroge Emil Crasnaru 
 
Ce mari artişti aţi cunoscut? Cum sunt ei ca oameni?
 
După plecare din România drumurile m-au purtat prin aproape toată lumea, cunoscând mulţi oameni. 
I-am întâlnit pe Placido Domingo, pe Pavarotti. Sunt nişte oameni deosebiţi, foarte prietenoşi şi cu un mare bun simţ. Am şi cântat împreună cu ei...Sunt nişte oameni foarte calzi...
 
(Interviul a fost realizat la finalul recitalului pe care artistul George Emil Crăsnaru l-a susţinut la Slobozia, cu sprijinul Centrului Cultural UNESCO „Ionel Perlea”).

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: