Drama unui scriitor oltean: Virgil Mazilescu, poetul care şi-a descris moartea

Drama unui scriitor oltean: Virgil Mazilescu, poetul care şi-a descris moartea

Virgil Mazilescu s-a născut în oraşul Corabia din judeţul Olt...

Virgil Mazilescu este unul dintre scriitorii reprezentativi ai judeţului Olt. Poet, eseist şi traducător, acesta s-a născut pe 11 aprilie 1942 în oraşul Corabia. Fire excentrică, a preferat să fie mai degrabă un poet calitativ decât unul cantitativ, fapt pentru care cărţile sale nu au sute de pagini, dar calitatea scrierii e indiscutabilă. A murit la 42 de ani din cauza alcoolului, pantă pe care a alunecat din cauza unei iubiri neîmpărtăşite.

Ştiri pe aceeaşi temă

Corăbianul Virgil Mazilescu a urmat cursurile mai multor şcoli primare şi liceale din mai multe oraşe şi aceasta deoarece părinţii săi îşi schimbau des serviciul. A studiat la Cuşmir, Turnu-Severin, Târgu-Jiu, Drăgăşani şi Bucureşti, unde a şi absolvit Liceul “Spiru Haret” în 1959. În acelaşi an se iînscrie la Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii Bucureşti. Obţine diploma de licenţă în 1964 şi este repartizat ca profesor în judeţul Giurgiu conform Legii repartiţiei uniform teritoriale din regimul comunist. Din 1966 activează ca bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploieşti, iar, din 1968, ca secretar al cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor condus pe atunci de Miron Radu Paraschivescu, pentru că, după 1970. să fie angajat redactor al revistei “România literară”. Virgil Mazilescu publică primele versuri în 1966 în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova. Pe plan editorial a debutat doi ani mai târziu cu volumul de poezii “Versuri”, volum ce a fost distins cu Premiul revistei „Luceafărul” pentru debut în anul 1968. A urmat culegerea “Fragmente din regiunea de odinioară” în 1970, în 1979 publică în noua serie “Hyperion” cel mai cuprinzător volum antum al său - “Va fi linişte, va fi seară”, iar în 1983 iese de sub tipar “Guillaume poetul şi administratorul”. Mazilescu a colaborat cu versuri la mai multe publicaţii precum “Amfiteatru”, “Gazeta literara”, “Luceafărul”, “Tribuna” şi la “România literară”.

Creaţia sa, împreună cu scrisorile către prietenul său Dumitru Ţepeneag aflat în Franţa, a încăput între coperţile unui volum postum de numai 166 de pagini intitulat “Poezii”, volum îngrijit de Mircea Ciobanu. Această carte a apărut abia în 1996, la nu mai puţin de 12 ani de la moartea poetului. Virgil Mazilescu a fost însă şi un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deşi cunoştea foarte bine limba franceză. În acest sens a realizat traduceri din opera unor autori ca Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry şi Willa Cather. Ca într-o veritabilă dramă shakesperiană, poetul născut pe meleaguri oltene parcă şi-ar fi regizat sfârşitul în urma unei despărţiti de o anume “Rodica” peste care nu a putut trece atât de uşor. „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”, nota acesta în opera ce i-a marcat destinul şi intitulată, simplu - “Jurnal”.

Mazilescu, “şlefuitorul de diamante”

În anii ’70 - ’80, pe porţile metalice larg deschise ale Casei Scriitorilor de pe Calea Victoriei intra în fiecare după-amiază Virgil Mazilescu: mereu grăbit, agitat, frământat, dând imaginea celui veşnic întârziat la o slujbă vitală. De altfel, restaurantul scriitorilor chiar era un loc fără de care viaţa poetului era de neconceput. Masa la care trona seară de seară Mazilescu nu era doar colţul unde se îngurgitau mari cantităţi de votcă, dar acolo era implicit laborator de creaţie, Agora, cenaclu literar… Exagerând puţin, aş zice că generaţia ‘80 s-a născut şi s-a dezvoltat la masa lui Virgil Mazilescu. Poetul acesta pare a face legătura dintre avangarda interbelică şi optzecism, deşi el era perceput ca şaptezecist.  La masa aceea, Mazilescu îşi aducea în memorie poemele şi le recita a mia oară după ce opera mereu în ele mici, dar semnificative modificări. El avea vocaţia şlefuitorului de diamante; scria ani întregi la un poem de zece-cincisprezece versuri, îi dădea o primă formă, apoi tăia, adăuga, schimba: o silabă, un cuvânt, un vers… Ani întregi. Îşi ştia poemele pe de rost în ultima formă şi cred că mulţi dintre convivi le ştiau de asemenea, auzindu-le atât de frecvent. El avea o viaţă agitată acolo, la restaurantul Uniunii. Era singurul, de pildă, care-şi permitea să-l înjure nepedepsit pe Marin Preda. Era privilegiul celui care, la masa autorului Moromeţilor, analizase odată opera lui Liviu Rebreanu şi ajunsese la concluzia că Marin Preda e un prozator mai mare decât părintele lui Ion.

Aceste rânduri, scrise de Dumitru Augustin Doman în “Eseuri vesele şi triste”, arată cât de special era poetul corăbian. Acelaşi scriitor descrie, mai departe, începutul sfârşitului pentru Virgil Mazilescu…

Foto

Stilul “telegrafic”, preferat de Mazilescu în ultimul an de viaţă

Cu câteva luni înainte de a muri, spune Dumitru Augustin Doman în cartea msi-sus menţionată, Virgil Mazilescu s-a hotărât să ţină un jurnal, jurnal aflat acum la Muzeul Naţional al Literaturii Române, unde-i este, firesc, locul. E radiografia începutului sfârşitului pentru un poet profund cum puţini are literatura română contemporană. Caietul începe abrupt şi rău prevestitor: „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”. De altfel, obsesia morţii constituie una dintre liniile principale ale jurnalului, cealaltă fiind obsesia recuperării iubitei pierdute. Nu avem de-a face cu un jurnal de scriitor, precum cele ale reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte, de pildă, ci cu un text scris pe fugă, la beţie, la mahmureală, la disperare, ceea ce face din el cu atât mai mult un document preţios pentru istoria literară, pentru cunoaşterea omului, mai puţin a poetului Virgil Mazilescu.

Dumitru Augustin Doman notează, în “Eseuri vesele şi triste”, că paginile “Jurnalului” semnat Virgil Mazilescu seamănă izbitor cu însemnări din jurnalul tânărului conte Lev Tolstoi, ofiţer în Caucaz, venit în permisii să debuteze la Sankt Petersburg şi făcând viaţa iad maeştrilor lui Nekrasov şi Turgheniev, dezlănţuind în casele lor chefuri monstruoase cu zurbagii adunaţi de pe stradă şi cu tarafuri de ţigani. Lev Tolstoi s-a rupt însă de vodcă salvându-se, ceea ce n-a reuşit Mazilescu. Cum încep notele zilnice ale lui Virgil Mazilescu ?...

Primul rând e totdeauna definitoriu pentru agitaţia permanentă în care trăia: „Vineri, 4 dimineaţa. Beau”. Sau: „M-am trezit la prânz (ora 1). Fără votcă (zac sticle goale în jur), cu doar 40 de lei. Întrebare: să mă duc sau nu diseară pe la Rodica?”. Ori: „Trezit la 12. Un rest de votcă. Apoi Ştefania mi-a adus o sticlă”. Şi: „Ora 10 dimineaţa: telefon de la Dragoman. Ne întâlnim la o votcă. Se întrevede anestezia…”.

“RODICA. RODICA. De ce m-ai părăsit ?”

De fapt, “anestezia” este cuvântul care revine obsesiv în text precum greaţa în romanul lui Sartre. E lupta zilnică a poetului cu anestezia care, pe de o parte îl persecută, socotind că aceasta îl reduce la stadiul de animal, dar, pe de altă parte, îl linişteşte pentru scurte perioade, scrie acelaşi Dumitru Augustin Doman în “Eseuri vesele şi triste”. Încearcă să-şi provoace starea de anestezie cu votcă pentru a uita de cele două obsesii pomenite mai sus: „Băutura nu prea îşi mai face efectul, anestezia prinde din ce în ce mai greu”; „Anestezia a prins abia într-un târziu, până atunci stare groaznică…”. Şi reia: „Se sfârşeşte vodca, începe depresiunea, mi-e dor de Rodica. Redă-mi-o, Doamne! Era ultima oară, în halatul ăla maro, caraghios, cu ciorapi uşor căzuţi, nespus de dulce. Trăgea absentă (sau nervoasă?) de câteva fire de păr. Lasă, V.M., lasă. Totul e pierdut…”.

“Jurnalul” lui Virgil Mazilescu arată că acesta şi-a întrevăzut clar moartea, nu de puţine ori gândindu-se, serios sau nu, la sinucidere: „E 6 fără 20 dimineaţa. Beau, fumez, mă gândesc. Cred totuşi că trebuie să mă sinucid. Dar nu beat!”. Era în februarie 1984. Peste o lună notează: „E 7 dimineaţa. Îmi simt moartea”. Apoi, o altă notă cu rezonanţe de exasperare: „Viaţa ca o povară! Dar lipsa ei? A vieţii? Liniştiţi-vă, nu mă sinucid, nu asta am vrut să spun!”. Dar, de fapt, ca şi Esenin, el chiar se sinucide, nu dintr-o dată precum rusul, ci mai încet, otrăvindu-se cu băutură multă şi cu obsesia iubirii pentru Rodica, „dumnezeul” lui, cu invocarea căreia se încheie jurnalul: „RODICA. RODICA. De ce m-ai părăsit?”.

În decurs de numai un an, poetul corăbian a alunecat pe panta alcoolului din cauza dragostei şi a despărţii de "Rodica", marea sa iubire. Virgil Mazilescu se stinge din viaţă la 10 august 1984, în Bucureşti, şi este înmormântat în cimitirul de la Mănăstirea Cernica.

citeste totul despre: