FOTO VIDEO Vacanţă în România: mănăstirile Brâncoveni, Clocociov şi Mâineşti, locuri care te aduc mai aproape de istorie şi Dumnezeu
0
Printre atâtea destinaţii unde puteţi petrece timpul liber am îndrăznit să vă propunem câteva locuri unde aţi avea parte de o experienţă aparte. Trei mănăstiri istorice din judeţul Olt au darul de a vă teleporta în vremurile istorice despre care aţi citit doar în cărţi. Aici, la mănăstirile Brâncoveni, Clocociov (Slatina) sau la Măineşti (Balş), aveţi ocazia de a vedea locuri încărcate de istorie, legende şi, nu în ultimul rând, credinţă.
Ca să ajungi la Mănăstirea Brâncoveni (FOTOGALERIE) nu îţi ia mult timp şi, în plus, locaţia este foarte uşor de găsit chiar şi cu un GPS defect. Mănăstirea se află la o distanţă de numai 20 de kilometri sud-vest de Slatina şi la şase kilometri de halta Pârşcoveni, pe linia ferată Piatra Olt - Caracal, puţin mai spre sud de orăşelul Piatra-Olt. Aici se ajunge pe drumul ce leagă între ele localităţile Slatina şi Craiova (DN 65/E 574), făcând stânga spre oraşul Caracal (DN 64), iar, mai apoi, tot stânga, pe drumul comunal DC 80. O poartă uriaşă din lemn sculptat te întâmpină la câteva sute de metri de mănăstire şi un indicator pe măsură, care îţi vesteşte că ai ajuns. Biserica este o construcţie oarecum atipică, fiind ridicată în câmpie, într-un loc jos, sub nişte dealuri, lucru care zădărnicea utilitatea fortificaţiei, fiind lesne de asediat. Găsim repede în cadrul mănăstirii un ghid în persoana surorii Andreea Nicolae, ce ne povesteşte despre acest aşezământ cu o voce molcomă, care te linişteşte şi te ajută să te transpui înapoi în timp doar plimbându-te printre coloanele din piatră încărcate de istorie. Ascultându-i calmul vocii nu pot să nu-mi reproşez înjurăturile despre tot neamul adresate cu doar puţin timp mai devreme unui şofer inconştient care făcuse o depăşire pe linie continuă pe lângă maşina noastră, dându-ne serioase emoţii pentru câteva secunde bune.
Plimbându-ne prin curtea mănăstirii învăluită într-o linişte aproape nefirească aflăm că boierii din familia Brâncoveni construiesc aici, în secolul al XVI-lea, ca loc de refugiu, "ansamblul arhitectural Brâncoveni". Primul lăcaş a fost ridicat în 1570 de către Doamna Celea, bunica lui Matei Basarab, cel care avea să se nască deasemenea şi el în satul Brâncoveni. Jupâniţa Celea construieşte aici, mai exact, o bisericuţă din lemn la care slujeau doar călugări. Prima atestare documentară datează din 1582-1583, când Mihnea Turcitu întăreşte daniile făcute anterior. Începând cu anul 1634, Matei Basarab începe aici un amplu proiect de fortificare a aşezământului monahal, pe care vroia să îl transforme şi într-un bastion de apărare, construind, în acest sens, turnul-clopotniţă, pivniţele boltite şi zidurile înconjurătoare. Din acea epocă se păstreză încă turnul, clopotniţa, spaţioasele pivniţe boltite, stăreţia şi o parte din zidul de apărare prevăzut cu creneluri, inclusiv vechea poartă din lemn masiv de la intrarea în mănăstire!
Adevăratul ctitor avea să fie însă un alt fiu al satului, respectiv Constantin Brâncoveanu, care va construi biserica din piatră peste cea veche la 1699 într-un timp record de numai câteva luni. Pictura este terminată şi ea câţiva ani mai târziu, adică în 1702. Aici se păstrează unul din puţinele sale portrete realizate în timpul vieţii lui şi în care îşi găsesc odihna veşnică înaintaşii săi: mama şi bunica acestuia, dar şi tatăl său, Papa Brâncoveanu. Constantin Brâncoveanu va face importante şi preţioase danii către mănăstire şi va chema meşteri italieni pentru realizarea unor lucruri de artă, cum ar fi splendida uşă din lemn de la intrare. Voievodul şi-a petrecut aici copilăria şi adolescenţa.
Biserica mare, reconstruită în anul 1700 în stil brâncovenesc, este în formă de cruce, compartimentată în altar, naos şi pronaos. Pridvorul este deschis, susţinut de opt coloane din piatră, dispuse în centru. Catapeteasma este cea originală - din lemn, cu o sculptură bogat ornamentată, aurită; are o turlă pe naos, iar uşile sunt masive, din lemn de stejar sculptat, cu un modelaj bogat. În pronaos sunt înmormantaţi Papa Brancoveanu, tatăl lui Constantin Brâncoveanu, mama şi bunica lui, iar în pridvor este înmormântată jupâniţa Celea. Pictura actuală a mănăstirii datează din 1837, autorii fiind, din păcate, necunoscuţi.
Mănăstirea Văcăreşti din Bucureşti dăinuie la Brâncoveni
La puţin timp după martirizarea domnitorului Constantin Brâncoveanu, mănăstirea va avea o lungă perioadă de decădere, fiind chiar transformată în garnizoană militară austriacă în timpul războiului cu turcii 1716-1718, fiind chiar arsă în aceşti ani. Cutremurul din 1838 o va avaria însă serios. O scurtă perioadă de oarecare renaştere avea să cunoască mănăstirea (de şapte ori distrusă şi de tot atâtea ori reclădită) după Unirea Principatelor, când Cuza-Vodă îl va pune stareţ pe celebrul revoluţionar de la 1848, Popa Şapcă, înmormântat şi el aici.
În beciul cel mare de sub stăreţie, aflat imediat în dreapta, cum intri în incinta perimetrului unde se află biserica, a fost amenajat un “lapidariu” de către Preasfinţitul Calinic al Argeşului, care a ascuns aici elemente deosebit de importante provenite de la bisericile demolate de către comunişti în Bucureşti – Văcăreşti (cea mai mare biserică din ţară până la demolarea sa, n.a.), Sf. Pantelimon, Sf. Spiridon Vechi. Astfel, pot fi admirate aici coloane originale din piatră de la bisericile menţionate, icoane din secolul al XVIII-lea şi chiar mai devreme, pietrele funerare ale lui Ghica Vodă, Barbu Văcărescu şi ale postelnicului Dumitrescu, dar şi alte elemente sculptate care s-au prezervat extraordinar de bine.
Mănăstirea Brâncoveni, salvată de la pieire de sora lui Nicolae Ceauşescu
În anul 1959, mănăstirea – devenită, între timp, de maici - este desfiinţată şi transformată în azil de bătrâni, funcţionând astfel până către finalul anilor '80. În mod paradoxal, în acea perioadă, când zilele lui Nicolae Ceauşescu erau numărate, lăcaşul a fost redat rosturilor sale tocmai de către sora dictatorului, Elena Bărbulescu, care a salvat mănăstirea de la demolare şi dispariţie, aceasta ajungând, astfel, să se numere printre ctitorii mănăstirii, alături de cei din neamul Basarabilor şi Brâncovenilor.
Lucrurile demne de admirat continuă însă cu muzeul mănăstirii, ce adăposteşte o bogată colecţie de Evanghelii, icoane, manuscrise, veşminte şi tapiserii de mare valoare artistică sau istorică. Unele dintre exponate - covoare, velinţe etc., sunt realizate la războaiele de ţesut din interiorul mănăstirii. Tot aici poate fi văzută şi o frescă, ce-i drept, mai nouă, realizată în 1989 de Vasile Pop Negreşteanu, frescă ce redă, pe un întreg perete, martiriul la care a fost supus voievodul Constantin Brâncoveanu, condamnat la moarte alături de copiii săi, în august 1714, la Constantinopol.
Nu în ultimul rând, vizitatorii pot vedea şi locul preferat de rugăciune al membrilor familiei Brâncoveanu, inclusiv al voievodului Constantin Brâncoveanu, care seamănă cu o capelă, cu o ferestruică mică întâlnită pe atunci în cadrul cetăţilor pentru autoapărare, ferestruică prin care abia mijeşte lumina soarelui.
Biserica Mică şi Izvorul tămăduirii
În incinta Mănăstirii Brâncoveni dăinuie însă şi „Biserica Mică”, închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, ridicată în anul 1700 de Matei Basarab şi reclădită de Constantin Brâncoveanu. Aşezată oarecum lăturalnic în perimetrul mănăstirii, aceasta a devenit ulterior bolniţa mănăstirii, aici fiind săvârşite slujbele pentru monahii bolnavi şi răniţii de război ce erau adăpostiţi uneori. Pictura din bolniţă, lucrată în frescă într-un deosebit stil bizantin, este de o valoare inestimabilă şi încă se păstrează, aceasta fiind lucrată de meşterii Şcolii de la Hurezi, conduşi de grecul Constantinos. În prezent, aici au loc importante lucrări de reabilitare la interior pentru a fi redată vizitatorilor şi nu numai.
La doar câţiva metri de Biserica Mică poate fi văzut Izvorul Tămăduirii, numit astfel după ce voievodul Matei Basarab ar fi scăpat de o cumplită boală de piele ce-l măcina de ani buni după ce s-a spălat în apa acestui izvor. După ce s-a însănătoşit în acest mod, voievodul a poruncit amenajarea corespunzătoare a locului pentru ca şi alţi credincioşi să se vindece. Şi acum locul este frumos împrejmuit şi nu puţini sunt cei care vin special la mănăstire doar pentru apa tămăduitoare a acestui izvor.
La finalul unei vizite făcute la Mănăstirea Clocociov nu poţi să pleci fără să îţi promiţi în sine că vei reveni. Dacă nu pentru liniştea omniprezentă de aici care te ajută să te regăseşti, atunci măcar pentru lecţia de istorie pe care o poţi retrăi vizitând muzeul sau cele două biserici ori doar plimbându-te prin curtea frumos întreţinută de către cei care trăiesc între zidurile mănăstirii.
MĂNĂSTIREA CLOCOCIOV (Slatina), oază de linişte şi spiritualitate
Mănăstirea Clocociov (FOTOGALERIE) se numără printre cele mai vechi mănăstiri din ţară, începuturile acesteia pierzându-le în negura vremurilor. Nici măcar pisania vechii biserici nu s-a păstrat, aceasta fiind iniţial din lemn sau distrugându-se din cauza vitregiilor timpului. De aceea, nici anul zidirii, nici ctitorii de la Clocociov nu sunt ştiuţi cu exactitate. Cu toate acestea, mănăstirea este cunoscută documentar din timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521) când mănăstirea este menţionată în legătură cu un schimb de proprietate intervenit între egumenul acesteia şi clucerul de la începutul veacului al XVI-lea, Manea din Persani, ctitorul istoricii mănăstiri Seaca-Muşeteşti (Olt). Alte documente, precum şi o frescă păstrată în cadrul mănăstirii, îl numesc drept ctitor pe voievodul muntean Mihai Viteazu (1593-1601), despre care se ştie cu siguranţă că a rezidit-o din temelie în anul 1594. De fapt, acum sunt două biserici: cea originală, şi o alta mai nouă, ridicată în anii comunismului.
Ca să ajungi la mănăstire este foarte simplu deoarece se află chiar la marginea municipiului Slatina. Din gară se ia autobuzul până la Magazinul Winmarkt de lângă sediul BRC, apoi se poate porni pe jos pe Strada Basarabilor, drept înainte preţ de 25 de minute până la mănăstire. Drumul este excelent, strada în cauză fiind asfaltată ca-n palmă. În plus, un indicator îţi arată, imediat ce ajungi la capătul şirului de case, că mai ai de parcurs doar 400 de metri până să ajungi la Mănăstirea Clocociov.
Pictura originală, scoasă la suprafaţă după sute de ani
Lăcaşul de cult este amplasat într-o depresiune flancată de doi versanţi - poziţie naturală, la al cărei pitoresc contribuie şi extraordinara privelişte ce se deschide spre râul Olt. Deşi este una dintre cele mai vechi mănăstiri din ţară, lăcaşul se pare că a rezistat timpului şi datorită configuraţiei naturale a terenului, fapt ce face ca mănăstirea să-şi păstreze nealterate tradiţia, prestigiul, frumuseţea şi robusteţea construcţiei. Pisania datează din anul 1645, iar uşa de la intrare, mobilierul şi stranele sunt din lemn masiv sculptat. De la sora Teodosie aflăm că, din pictura veche, se mai păstrează încă tabloul votiv, remarcabil portret de familie - cu portretele ctitorilor şi ale descendenţilor săi direcţi, inclusiv o frescă originală a lui Mihai Viteazul. Deşi zidurile şi pisania sunt originale, pictura a trebuit înnoită complet: în 1980-1982, după ce au fost date jos trei straturi de zugrăveală, s-a ajuns la pictura originală de la 1645, care a ajuns, astfel, din nou la suprafaţă şi poate fi admirată şi acum. Acesta poate fi văzută în stratul autentic chiar înainte de intrarea în biserică, crăpăturile indicând trecerea de neoprit a timpului.
În fapt, pictura este în frescă în stil neobizantin. Biserica a fost construită în formă de cruce, având un pridvor deschis, cu arcade rotunjite pe stâlpi circulari şi groşi din zid, şi o împărţire tipic bizantină. Interiorul cuprinde altarul, naosul şi pronaosul. Mănăstirea păstrează parţial zidul de incintă - înalt, cu masivi contraforţi pe laturi, care imprimau totodată şi un caracter de apărare a complexului. Pe latura de apus se găseşte clopotniţa – construcţie din două nivele, parterul flancat în interior de două nişe de grosimea zidului, peste care se ridică turnul refăcut la restaurare în formă hexagonală cu deschideri arcuite, în interiorul căruia sunt păstrate clopotele. Pe faţada principală, o decoraţie în zimţi de cărămidă conturează deschiderea semicirculară a porţii, unde este pictată icoana hramului – Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Aceeaşi decoraţie se continuă şi pe celelalte feţe ale turnului, ca şi în jurul deschizăturilor de pe tambur. Policandrul (candelabrul) bisericii este şi el o bucată de istorie, datând de la 1840.
Piedicile ridicate de istorie, învinse una câte una
Mănăstirea nu a fost ocolită de necazuri. În 1628 are loc un mare cutremur, dar şi incendii, fapt ce a dus la dispariţia unor cărţi extrem de rare la acea vreme, dar şi o parte din averea mănăstirii, lucru ce obligă la lucrări de rezidire capitale în timpul lui Matei Basarab efectuate de boierul Diicu Golescu şi familia acestuia, rude cu domnitorul. Biserica cea veche a început a fi zidită în anul 1645, lucrarea fiind terminată în numai câteva luni. Au mai fost adăugate, cu acest prilej, pe lângă biserică, şi un corp de chili şi un zid împrejmuitor. Ulterior, pentru a înăbuşi răscoala condusă de Tudor Vladimirescu, oştile turceşti incendiază mănăstirea şi oraşul Slatina. În anul 1838, un alt puternic cutremur afectează dur mănăstirea, turla fiind pusă la pământ, alături de multe alte elemente ale bisericii şi casele aferente din preajmă. Sfârşitul secolului al XVIII-lea, coroborat cu secularizarea averilor monahale, duc la decăderea Mănăstirii Clocociov, complexul monahal fiind părăsit un timp, jafurile şi urmările acestora neîntârziind să apară. Primul Război Mondial şi alte câteva cutremure vor afecta şi mai rău mănăstirea. Mai apoi, vreme de decenii, mănăstirea a zăcut aproape pustie. În 1942, mănăstirea a fost transformată în mănăstire de maici, până atunci fiind destinată doar călugărilor.
Abia mult târziu, pe la începutul anului 1976, în chiliile sărace şi părăsite ale mănăstirii se vor aşeza ieromonahul Visarion Coman şi câteva maici venite de la Mănăstirea Suceviţa. Complexul monahal se afla pe atunci într-o situaţie jalnică, biserica rămânând fără turle, iar zidurile fiind grav avariate. La numai un an de la venirea aici, obştea a avut de înfruntat cutremurul din anul 1977. Drept urmare, mănăstirea a fost complet reparată şi restaurată între anii 1980-1981. Lucrările au fost realizate cu ajutorul Arhiepiscopiei Râmnicului şi al stareţei de atunci, Mihaela Tamaş. Mănăstirea Clocociov “îmbracă” iarăşi, astfel, haine de sărbătoare: cele trei turle ale bisericii au fost rezidite şi acoperite cu tablă de aramă, acoperişul bisericii a fost şi el schimbat, temelia bisericii a fost consolidată, stăreţia a fost rezidită în întregime, pivniţele - refăcute şi întărite, clopotniţa a fost restaurată, iar zidul de incintă a fost fortificat. Ulterior s-au adăugat şi alte corpuri de locuinţe, s-au făcut împrejmuiri cu garduri ş.a.
Muzeul mănăstirii, comoara neştiută a Slatinei
De menţionat că mănăstirea adăposteşte şi un mic muzeu ce deţine o importantă colecţie de artă veche românească, cuprinzând: icoane, evanghelii cu coperţi din piele şi desprinse parcă din filmele fantasy, piese de artă decorativă - în special argintării, broderii, ţesături şi sculpturi în lemn, piese liturghice, cărţi cu ilustraţii gravate în lemn şi executate în cele mai cunoscute tipografii din ţară de către artişti români renumiţi. Toate acestea constituie o colecţie de o valoare istorică şi culturală inestimabilă, ce evocă momente din trecutul mănăstirii şi al ţării.
Tot aici, la Clocociov, pot fi admirate patru vechi icoane împărăteşti de o rară calitate artistică şi reprezentative pentru opera lui Matei Basarab, care îi ilustrează pe Iisus Hristos Pantocrator, Maica Domnului cu Iisus, Sfântul Nicolae şi Adormirea Maicii Domnului (datează din 1647-1645, n.a.). Caracterizate prin tipologia arhaică a figurilor, ca şi prin împodobirea fondului şi cadrelor cu bogate motive florale incizate şi aurite, acestea se încadrează în stilul numit “decorative”, care marchează tradiţia în pictura veche a secolului al XVI-lea şi pictura de icoane a epocii brâncoveneşti. Una din piesele de rezistenţă ale muzeului mănăstirii Clocociov o reprezintă însă o broderie cu stema şi sigiliul voievodului Mihai Viteazul, inscripţionate cu fir de aur pe mătase roşie.
Un alt lucru ce atrage atenţia în incinta sălii unde se află muzeul mănăstirii este peretele aflat în dreapta intrării, care este pe jumătate nezugrăvit, lasând la vedere ochiului vizitatorului un aparent strat de igrasie. În realitate, peretele a fost special lăsat nezugrăvit pentru a sta mărturie a faptului că, aici, pe la 1645, exact în acelaşi loc, s-a aflat vechea stăreţie. Peretele cu pricina oferă, astfel, vizitatorului, imaginea autentică de atunci, inclusiv o firidă mică, dar adâncă.
De menţionat că turiştii care vor să înnopteze în cadrul mănăstirii o pot face liniştit, contravaloarea patului şi a mesei fiind lăsată integral la latitudinea credincioşilor.
MĂNĂSTIREA MĂINEŞTI (Balş)
Ca să ajungi la Mănăstirea Măineşti (FOTOGALERIE) nu e mare filosofie. Practic, cum ajungi în orăşelul Balş, dacă vii dinspre Slatina, treci podul peste Olteţ şi, imediat, chiar înainte de sediul Poliţiei, faci stânga, ocoleşti o parcare dintre blocuri, treci pe lângă piaţa de aici şi, apoi, mergi drept înainte următorii doi kilometri. Mănăstirea este chiar la capătul drumului, faptul că ai ajuns unde vroiai fiind indicat doar de o mică tăbliţă, fixată cu un cui într-un copac de pe partea dreaptă a drumului, tăbliţă pe care este înscris, cu alb, numele mănăstirii. Cei care se deplasează cu trenul pot scurta drumul mergând de la gara Balş în direcţia Craiova, pe lângă calea ferată până ce trec podul peste Olteţ, apoi, la stânga, pe lângă abator, prin satul Măineşti, până în sudul acestuia şi, pe dreapta, situată pe o colină înaltă de 15 metri, se vede biserica mănăstirii.
Mănăstirea este situată pe frumoasa vale a Olteţului, între o serie de coline cu deschidere spre răsărit. Primul locaş a fost ridicat între anii 1742-1743 de către ispravnicul Matei Bârzeanu. Era o mică biserică din lemn cu pereţii de nuiele, ce avea hramul „Sfinţii Voievozi”, şi pe care ctitorul a închinat-o Episcopiei Râmnicului, pentru ca, ulterior, ieromonahul Partenie din Balş să o înzestreze cu o vie în dealul Găineştilor şi alte moşii. Între timp, bisericuţa s-a degradat, dar, în anul 1805, Popa Nicolae postelnicul, Ioanichie Preda şi postelnicul Nicolae Măinescu au început construcţia unui nou lăcaş - din cărămidă şi piatră, ce a fost finalizat la 29 septembrie 1809. În anii 1810-1812 biserica a fost pictată, iar, la sfinţire, a primit hramul Sfântul Ierarh Nicolae.
Se ştie că pe aceste plaiuri ale Olteţului a haiducit şi Iancu Jianu, care s-a retras aici cu haiducii săi şi s-au călugărit după ce căpitanul s-a lăsat de haiducie în anul 1818. După desfiinţarea schitului prin plecarea călugărilor greci, biserica lui a devenit biserică de mir şi, fiind izolată, fără populaţie în jur, nu s-a mai ocupat nimeni de ea. Abia după o sută de ani de la înfiinţarea schitului apar în jur treizeci de familii. Din cauza stării necorespunzătoare, în anul 1926, biserica schitului este închisă cultului public. În anul 1930, preotul Ioan Ochişor îi face unele mici reparaţii şi îi pune acoperiş de tablă. Biserica se redeschide în 1941, când este numit aici preotul refugiat din Basarabia, Pavel Mateevici. Acesta face şi el unele reparaţii, astupând crăpăturile din ziduri, dar, la scurt timp, părăseşte şi el locul şi biserica se ruinează. După mai multe intervenţii ale preotului Ioan Ochişor, în 1959 se fac demersuri pentru renovarea ei, dar părintele părăseşte parohia după cinci ani, aceasta fiind preluată de un alt preot de la parohia Bârza, judeţul Olt. Acesta este dezinteresat de soarta bisericii, care continuă să se ruineze. Abia în anul 1979, biserica a fost renovată şi acoperită din nou.
Biserica dintre morminte
Interesant, în acest moment, este faptul că, la faţa locului, ai surpriza de a vedea două biserici, nu una. Cea mai importantă este, desigur, cea veche, numită de localnici “Biserica de Sus” sau “Biserica din Deal” deoarece trebuie să urci pe joc cam 50 de metri ca să ajungi la ea, izolată între copaci şi într-un mic câmp “cultivat” cu morminte. Biserica veche te impresionează din momentul în care o vezi. Micuţă, trebuie să mai urci încă câteva trepte din ciment ca să ajungi la ea. Zidul exterior al bisericii, decojit de vopsea, îţi indică faptul că timpul a fost nemilos, lăsându-şi serios amprenta asupra acestui lăcaş total aparte.
Foto
Foto
Foto
Construită în formă de navă din zid de cărămidă gros de 70 cm., biserica veche este compartimentată în altar, naos, pronaos şi un pridvor. Catapeteasma este din zid. Naosul (interiorul propriu-zis al bisericii, locul unde se ţin slujbele şi se roagă credincioşii) este delimitat de pronaos printr-un zid de cărămidă, ce are pe mijloc o deschidere cât o uşă şi două deschideri laterale mici. Pe naos este o turlă oarbă în formă ortogonală, în exterior cu opt ferestre înalte şi înguste. Lumina pătrunde în altar printr-o fereastră aşezată la răsărit, iar în naos - prin două ferestre amplasate pe peretele sudic şi una pe cel din nord. Ferestrele sunt înalte de 80 cm. şi înguste. Intrarea în pronaos se face printr-o uşă masivă din stejar, simplă, aşezată în partea de vest. Biserica are şi un pridvor deschis, susţinut de patru coloane masive în faţă şi două în spate, cuprinse în zidul pronaosului. Pardoseala este duşumea de scândură, iar acoperişul - din tablă zincată. Faţadele exterioare sunt văruite în alb şi au un brâu median simplu.
Speranţa moarte ultima
Interiorul în biserică te lasă mască. Pictura, realizată între anii 1810-1812, este lucrată într-o tehnică combinată de fresca şi tempera, ce ilustrează iconografia creştină ortodoxă. Faptul că te afli într-un loc vechi este dat de picture aflată într-un avansat process de degradare, dar care se încăpăţânează să dispară. La portretele ctitorilor, ca şi la celelalte portrete din interior, se observă că, în costumele de epocă, apar elemente specifice portului popular românesc. Paleta zugravilor a fost una simplă, dar de efect, rezumându-se la câteva nuanţe de roşu, albastru, gri, puţin verde şi galben. Predomină încadraturile şi brâiele cu linii negre şi roşu închis. Chiar figurile sunt conturate în linii negre şi roşu închis. Pe zidul din sud al pronaosului sunt portretele ctitorilor: jupân Tănasie, preoteasa Ancuţa, jupâniţa Măriuţa postelniceasa, jupânul Ion postelnicul, preoţii Mihai şi Nicolae. În biserică se află trei icoane de lemn de la începutul secolului al XIX-lea. Schitul s-a reînfiinţat în regim de mănăstire, fiind populat cu maici în 1996. De la localnici aflu că slujbele se ţin aici destul de rar, cam o dată pe lună.
Spuneam însă că, alături de biserica veche, istorică, se mai află un lăcaş de cult, mult mai recent, dar şi el deosebit de interesant prin forma sa aparte, lăcaş aflat puţin mai la vale şi prevăzut şi cu un mic lac. Acesta iese în evidenţă prin construcţia oarecum ciudată pentru celelalte aşezăminte similare, având partea frontală de deasupra pridvorului sub forma “pântecului” unei corăbii. Biserica nouă a fost ridicat în anul 2005.
Când părăseşti acest loc, o faci având un gust amar din cauza stării în care se află biserica veche, dar care te impresionează categoric mult mai mult decât cea nouă, aflată la numai câteva zeci de metri depărtare. De la localnici primesc însă o veste bună. Cel puţin, aşa sper: feţele bisericeşti care se ocupă de cele două aşezăminte se pare că fac demersuri pentru renovarea bisericii veche monument istoric. Sper să reuşească. Nu de alta, dar nu aş vrea să revin aici peste 1-2 ani şi să constat că pictura superbă şi atât de vie pe care am văzut-o acum nu mai există.
Vă mai recomandăm:
Tu de ce mai iubeşti România? 125 de însemnări din primul jurnal de vacanţă scris de o ţară întreagă
Se încarcă comentariile...
