Viaţa la polul sărăciei. „Din cameră se vede în pod şi din pod, prin acoperiş, se vede-afară“

Viaţa la polul sărăciei. „Din cameră se vede în pod şi din pod, prin acoperiş, se vede-afară“

Într-un cătun din Olt sărăcia este extremă. Sunt case unde abia atârnă un bec de uşa unui şifonier dezmembrat şi unde nici nu poate fi vorba de şcoala online. E locul unde copiii îşi doresc acadele de Crăciun, iar părinţii lor, poate, o bucată de carne pentru toţi şi putere să acopere găurile din acoperiş.

Ştiri pe aceeaşi temă

Viaţa în comunităţile sărace nu are nicio legătură cu şcoala online sau cu standardele celor mai mulţi dintre noi. Oamenii de bine care ajung să întindă o mână de ajutor se luptă între deznădejde şi dorinţa de a le da celor mai greu încercaţi speranţa că lumea asta înseamnă mai mult decât povara pe care o duc acum. Este Stoeneşti, o localitate din Olt, sudul ţării. Aici trăieşte o comunitate mare de romi, undeva la 500 de suflete. Sunt oameni liniştiţi, care adună cu greu, cel mai mult din colectarea de fier vechi, sticlă şi alte materiale reciclabile, bani cât să pună pe masă o pâine. Sunt mulţi analfabeţi, deşi unii au reuşit să obţină permis de conducere şi chiar îşi încearcă norocul prin străinătate.

Copiii lor, cel puţin în acte, merg la şcoală. Acum şcoala se face online, dar nu în cătunul lor, unde sunt case în care de-abia atârnă un bec de uşa şifonierului. Poate între timp au ajuns şi tabletele, la momentul discuţiei noastre cu Loredana Stroiuleasa, consilier şcolar, şi Chivuţa Bălăşoiu, asistent medical comunitar, minunea nu se petrecuse. Doamnele, însoţite şi de asistentul social, ajung de cel puţin două ori pe săptămână în comunitate şi încearcă să rezolve din problemele curente. Le mai spun copiilor că viaţa nu e obligatoriu să fie aşa şi că  dacă merg la şcoală, într-o zi vor trăi mai bine decât părinţii lor.

„Asta încercăm noi, să-i facem să le fie drag de şcoală“

Intervenţia lor se desfăşoară într-un proiect cu nume complicat care îşi propune implementarea de măsuri pentru eradicarea sărăciei şi excluziunii sociale. Discuţia noastră porneşte însă de la câteva fotografii postate pe o reţea de socializare, făcute într-una din casele cum sunt cu zecile. Patru copii de vârstă şcolară şi un băiat de trei ani sunt adunaţi în „camera de zi“. Casa are doar două camere, în care trăiesc opt suflete. Tatăl celor cinci copii munceşte, a obţinut la 18 ani permisul de conducere, chiar dacă nu ştie să citească, şi are un venit. Când se întâmplă să fie acasă, iar şcoala e şcoală, îi mai duce pe copii cu maşina la şcoală. Altfel, ajung destul de rar, iar acest lucru se vede, spune consilierul şcolar Loredana Stroiuleasa. Cel mare este elev în clasa a V-a şi a prins drag de şcoală, semn că învăţătorul s-a străduit mult. Fraţii mai mici se descurcă însă mult mai greu. Cel aflat în clasa a IV-a reuşeşte de-abia ajutat să-şi scrie numele, ceilalţi au şi ei probleme. De când s-au suspendat cursurile, singura lor legătură cu educaţia o reprezintă întâlnirea cu doamnele din proiect, pentru că părinţii, cei mai mulţi fără şcoală, la rândul lor, nu-i pot ajuta.

Consilierul şcolar Loredana Stroiuleasa le duce fişe de lucru şi rechizite copiilor FOTO: Facebook: Chivuţa Bălăşoiu

„Copiii ăştia nu ştiu să scrie. Pe cel de clasa a IV-a l-am ajutat eu să-şi scrie numele. I-am lăsat teme şi i-am spus că mă duc să-l verific, să scrie literele“, explică Stroiuleasa. Doamnele le duc fişe de lucru, doamnele le duc acadele, doamnele le lasă creioane colorate şi-i obligă să nu uite că „meseria“ lor este cea de elev, iar dacă şi-o fac bine, într-o zi vor scăpa din sărăcie.

„La începutul lunii octombrie, mergeam şi la şcoală, făceam întâlniri cu ei, acum mergem la domiciliu. Am lucrat cu cei de-a opta, pe abilităţi, unde merg, ce posibilităţi au, la ce şcoală, în funcţie de ce ştie fiecare. Fetelor le-am vorbit de diverse meserii, le-am arătat ce înseamnă să fii hair-stylist, ce altceva mai pot să facă. (...) Asta încercăm noi, să-i facem să le fie drag de şcoală“, explică psihologul şcolar Loredana Stroiuleasa, consilier şcolar în proiect. Vorbesc însă de toate astea într-o comunitate în care părinţii îşi duc fetele, la 9 ani, în casa socrilor, iar la 12 ani, vârsta la care încă mai visează să aibă o păpuşă, acestea devin mame.

Fetele se bucură atunci când lucrează pentru şcoală, însă au rar ocazia FOTO: Facebook: Chivuţa Bălăşoiu

„Mama avea 14 ani când l-a făcut pe cel mare, acum are 29, soţul ei are 30. Ea nu ştie absolut deloc să scrie şi să citească. Pe el l-am înscris la programul «A doua şansă», mama trebuie să se ocupe de copii, sunt cinci“, mai spune consilierul şcolar.

Şi ce a văzut o listă întreagă de prieteni pe Facebook nu e totul. E doar o părticică din realitatea unei comunităţi cum sunt atâtea în România, fix lângă noi, nu neapărat în vârf de munte şi izolaţi de lume.

„Am fost la o familie de români, chiar mai săraci. Din casă vezi în pod şi din pod se vede-afară, lumină - avea un bec atârnat de o mobilă. Acolo ajunsese tableta de la primărie, lucrau, erau la ore online. Sunt mulţi foarte săraci, extrem de săraci. Cei de care vorbesc acum nu ne-au întrebat, dar alţii ne-ntreabă «ce ne-ai adus?». Le cumpăr din banii mei de fiecare dată câte ceva. Proiectul îşi propune să îi ajuţi să evolueze ei, să vadă ce le oferă societatea. Să-i facem pe ei să-şi dorească să-şi depăşească condiţia. Pe părinţi i-am mai ameninţat, aşa, că dacă nu se ocupă de ei luăm copiii. Nu poţi să-i iei, dar îi mai sperii, să-i ducă la şcoală. Încercăm să-i facem să înţeleagă să nu-şi mai căsătorească copiii de mici, să-i lase să meargă la şcoală, să-nveţe cel puţin o meserie, să se descurce-n viaţă, în lumea asta, undeva, să nu ajungă ca ei. Asta încercăm noi, să-i facem să le fie drag de şcoală. Le ducem tot timpul creioane colorate, fişe, să lucreze, să-şi doreas. Îi ajuţi să-şi întocmească dosare, să beneficieze de serviciile anumitor instituţii, le deschizi mintea, asta înseamnă“, mai spune Stroiuleasa despre scopul proiectului care nu le repară casa, însă câştigul ar trebui să fie mult mai mare.

„Cei plecaţi în străinătate vin cu alte gânduri despre viaţă. Copiii nu mai vor să se căsătorească“

Chivuţa Bălăşoiu este asistent medical cu o experienţă profesională de 20 de ani. A lucrat şi în spital, a făcut şi voluntariat, iar ce face astăzi o bucură nespus, este exact ce şi-a dorit. Ar vrea doar ca visul frumos să nu se termine în ianuarie 2021, când se termină proiectul, ci primăria să găsească o modalitate să nu-i lipsească pe cei mai săraci de serviciile medicale oferite de asistentul medical comunitar. Chivuţa le administrează bătrânilor tratamentul, catagrafiază comunitatea, caută soluţii pentru pacienţii adulţi neasiguraţi, îi duce cu maşina proprie la controale medicale, comisii şi ce a mai inventat sistemul birocratic, însă oricât de multe ar face, parcă de peste tot vin alte nevoi.

Are în comunitate, oricât de greu pare de crezut, copii de vârstă şcolară care în scripte nu există. Nu au certificate de naştere, nu au drept la alocaţie, nu sunt înscrişi la şcoală. Fiecare are, însă, o poveste complicată în spate. Sunt situaţii întâlnite aproape în fiecare localitate, doar că atâta sărăcie la un loc, aşa cum a întâlnit în acel cătun, a speriat-o.

„Nu m-am gândit că încă în secolul XXI există aşa ceva, am văzut familii sărace, dar nu o comunitate aşa de mare de persoane vulnerabile. Trăind în Deveselu, mergând şi prin alte comune, am văzut, erau ici şi colo. Aici sunt unii din romii civilizaţi, atât că ei muncesc să mănânce, să-şi plătească curentul şi atât, nu au mai mult. Ei pot munci sau pot face lucruri care ar trebui evaluate. Cineva mi-a făcut un făraş dintr-o cuvă metalică de la o maşină de spălat automată. Nu pare mare lucru, dar pentru mine, gândind cât trebuie să baţi să scoţi aşa ceva, mi s-a părut... Fac cazane, strâng fier, sticlă, o vând, cu asta se ocupă ei“, explică asistentul medical.

Chivuţa Bălăşoiu luptă cel mai mult să-i poată convinge să renunţe la „legile ţigăneşti“ care-i ţin captivi pe copii şi speră ca împreună cu reprezentanţii altor instituţii să-i lămurească. Resimte, însă, lipsa unui mediator care să le vorbească pe limba lor, să le cunoască obiceiurile în amănunt şi să le înfăţişeze nevoia de educaţie într-o formă convingătoare.

„Problema este aşa – dacă nu le faci educaţie celor mici, acum, să gândească şi să aibă alte idealuri, nu faci nimic cu această comunitate. Şi pe ei trebuie să-i ajutăm. Copiii vor să meargă la şcoală, dar a vrea să mergi la şcoală nu e de ajuns. Şi cum statul le dă alocaţii indiferent că merg sau nu la şcoală... Că ei mai motivează, că n-au cu ce să-i încalţe, că n-au cu ce să le pună un pachet, că trebuie să-i căsătorească...“, spune asistentul medical. Cei care au fost plecaţi cu părinţii în străinătate deja vor mai mult, refuză ideea de a se căsători, însă pentru o schimbare în întreaga comunitate e nevoie de sprijin considerabil.

„Avem şi fete gravide la 12 ani. În discuţii cu cei de la DGASPC am întrebat cum se procedează, ce să faci când o fetiţă de 9 ani este măritată şi dusă la socri în casă. Şi mi-au zis că, da, există soluţie, trebuie să anunţi DGASPC, se vine, se ia copilul, se pune în vedere părinţilor să aibă grijă de el, altfel părinţii sunt pasibili de pedepse. Există context legal ca să faci asta, dar dacă o faci o dată, devine ca un război civil şi trebuie să fie angrenate toate instituţiile. O dată dacă ai face, sau de două ori, într-o comunitate, lucrul ăsta, cred că lucrurile se schimbă“, mai spune Chivuţa Bălăşoiu. Temerea sa cea mai mare este însă să nu se năruiască tot ce s-a construit în acest an şi puţin de când se lucrează.

Chivuţa Bălăşoiu, alături de o bătrânică nevăzătoare pe care o ajută frecvent FOTO: Facebook/Chivuţa Bălăşoiu

„Proiectul ăsta aduce bun faptul că poţi să găseşti, făcând catagrafierea, anumite probleme pe care  le prezinţi autorităţilor şi încercăm să le rezolvăm. Încet-încet, asta este, trebuie făcută echipa asta integrată şi dezvoltată. Ei iniţiază nişte oameni... Dacă eu după doi ani aş pleca, chiar nu se mai poate face nimic, sau foarte puţin. Eu am un contract până în ianuarie. Aici vorbim  nu doar de romi, vorbim de bătrâni singuri, bolnavi, copii din familii monoparentale, sunt foarte multe probleme. Şomaj, boli autoimune, boli rare... E greu, în sensul că dacă am un bătrân cu demenţă senilă, trebuie dus la medic, am o femeie oarbă, singură, trebuie să te duci să-i faci un referat, să-i faci un control de ochi, lucruri pe care le fac cu maşina mea personală, dar nu pot de fiecare dată. Femeia are copii, patru, dar nu mai ştie nimic de ei de 20 ani, nu mai poţi să spui că are pe cineva. Încet-încet le rezolvăm, dar lucrurile nu le poţi rezolva într-un an-doi. Şi când un lucru îl întorci înapoi, îi trebuie de trei ori, sau de cinci ori mai mult să-şi revină“, a conchis asistentul medical comunitar.

Vă recomandăm să mai citiţi: 

Ea i-a dat viaţă, el o învaţă să scrie. Povestea lui Trandafir, „bulgăraşul de aur” al unei familii sărmane

Salvaţi Copiii lansează o campanie manifest pentru a determina autorităţile să redeschidă şcolile începând din luna ianuarie 2021

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările