Veteranul de război prizonier un an şi jumătate în iadul Siberiei a murit. „În fiecare dimineaţă adunam morţii“
0
Dumitru Mateescu, veteranul de război care a înfruntat aproape un an şi jumătate iadul din Siberia, s-a stins din viaţă la aproape 100 de ani.
Vestea tristă a a dat-o cu două zile în urmă politicianul Ciprian Alexe, consilier judeţean.
„Drum lin către stele, dle. Mateescu!
Mi-aţi fost vecin, mi-aţi fost prieten, mi-aţi fost dascăl. De la dumneavoastră am învăţat multă istorie. Am aflat despre adevăraţii eroi din Al Doilea Război Mondial dar şi despre trădătorii poporului român.
Un erou naţional, un veteran de război din Regimentul 3 Olt. Prizonier fiind în lagărul din Siberia, a trăit doar cu 3 ceaiuri pe zi şi cu apă din lacuri şi de pe frunzele copacilor, îmbrăcat cu o bluza subţire la -50 de grade în barăci acoperite cu pânză. Când s-a întors acasă era într-o condiţie în care nici părinţii nu îl mai recunoşteau.
Tristă zi!
"Ne piere neamul, copile!" îmi spuneaţi în sufrageria dumneavoastră.
Odihnă veşnică, brav locotenent al poporului român!“, a scris Alexe pe Facebook.
Veteranul de război Dumitru Mateescu, nelipsit, cu ani în urmă, de la ceremoniile militare, era ţintuit în casă, de ceva vreme, de bolile căpătate încă din tinereţe în iadul din Siberia. Slătinenii l-au respectat în mod deosebit pentru cariera sa didactică, fiind un profesor iubit de elevii săi, pe care i-a învăţat Istorie şi Geografie, deşi viaţa de dascăl şi-a început-o ca profesor de limba franceză. Avea regretul că, în comunism, nu le-a putut povesti elevilor săi şi despre faţa hidoasă a războiului.
În municipiul Slatina mai sunt în evidenţele Asociaţiei Veteranilor de Război doar doi veterani ai celui de-Al Doilea Război Mondial şi 30 la nivelul judeţului Olt.
Plecat pe front deşi era singurul sprijin al părinţilor
Veteranul Dumitru Mateescu a povestit, cu patru ani în urmă, pentru Adevărul, crâmpeie din cei, la acea dată, 95 ani de viaţă. Deşi greutăţi au fost multe, prizonieratul din Siberia a fost o experienţă aproape imposibil şi de povestit. „Prizonier în Siberia, la poalele munţilor Verhoiansk, am trăit numai cu un ceai dimineaţa, unul la prânz şi unul seara, apă din lacuri şi de pe frunzele copacilor“, îşi amintea Dumitru Mateescu. A plecat pe front deşi era mezinul familiei iar ceilalţi doi fraţi deja luptau. A căzut prizonier pe frontul de Est şi a îndurat suferinţe greu de imaginat. În fiecare dimineaţă cei încă în viaţă, aproape goi, veşnic înfometaţi, înainte de toate scoteau din barăci morţii de peste noapte. Prima victorie a fost faptul că a scăpat cu viaţă graţie bunătăţii soldaţilor săi, care nu le-au spus ruşilor că este ofiţer. Mai departe nu l-au mai putut salva de experienţele degradante, îngrozitoare, trăite împreună.
„Şi eu am fost locotenent, dar soldaţii m-au iubit atât de mult, am stat cu ei în linia I, şi nu au spus ruşilor că sunt ofiţer, pentru că dacă spuneai, imediat te împuşcau, ziceau că suntem fii de moşieri şi am dus ostaşii să lupte contra lor, să nu vină ruşii să ne ia averile, moşiile“, povestea veteranul.
Despre morţii pe care îi aruncau într-o viroagă, nu putea fi vorba de săpat gropi, veteranul a amintit, de-a lungul anilor, şi în scurtele sale intervenţii de la ceremoniile de Ziua Eroilor, dar şi în discuţia purtată în urmă cu patru ani.
„Trăiam în nişte barăci care erau cu perdele de pânză afară şi un acoperiş sus, şi zăpada de un metru. Când venea să ne lege la troici - «Davai!»,«Bâsta!» - să luăm morţii întâi. În fiecare dimineaţă adunam morţii. Mureau cei care nu mai rezistau, dar mureau mulţi. Erau minus 50 de grade, patru luni, iarna. Îmbrăcaţi cu o bluză de-a lor, subţire, aşa, şi pantaloni tot aşa, de-ai lor. Nişte încălţăminte prăpădită, ruptă, de-a lor. Localnicii, de unde să ne dea, trăiau şi ei vai de capul lor. Erau răi, inculţi. (…) Am venit acasă cu un tren sovietic de animale, până la Bălţi. Până acolo, din Siberia, ne-a trecut Volga cu bacul, că nu putea să ne treacă cu trenul, şi ne-a lăsat în trenul de animale. Prioritate aveau trenurile lor, pe noi ne lăsau într-o margine, acolo. Când am ajuns acasă eram schimbat complet, nu mai puteam nici vorbi. Tata, care a luptat şi el în Primul Război Mondial, şi care a mai avut doi copii, nu m-a recunoscut, aşa de mult slăbisem. N-a vrut să mă primească în casă, era 4 dimineaţă, o dimineaţă rece de toamnă, ploua, ningea, cam aşa ceva. A crezut că sunt ruşii, care în trecere intrau în curţi, în case, batjocoreau femeile şi furau ce găseau. «Tată, dar sunt eu!», îi spuneam. «Nu, nu, ruşii, ruşii!», tot repeta el. Mama mi-a auzit glasul, aşa stins, şi a început să plângă, i s-a făcut rău, a căzut jos din picioare“, îşi amintea veteranul.
Veteranul de război Dumitru Mateescu (al doilea din dreapta), la o ceremonie oficială FOTO: Alina Mitran
I s-a refuzat admiterea la facultate
Greutăţile nu s-au terminat odată ajuns acasă. Absolvent al unui liceu renumit din Craiova, a vrut să dea admitere la facultate, însă n-a reuşit, pentru că luptase împotriva ruşilor. S-a întâmplat mult mai târziu, când şi-a completat studiile şi a avut o carieră de zeci de ani la catedră, în trei unităţi de învăţământ importante din Slatina.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Vă recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
