Unde duce dependenţa de telefon la copii şi ce e de făcut. „Păi, ce să-i fac, doamnă?“
0
Părinţii îşi pun semne de întrebare asupra comportamentului copiilor lor atunci când lucrurile scapă de sub control. Drumul până aici este, însă, presărat cu greşeli părinteşti, atrag atenţia psihologii
Cu ani în urmă părinţii îşi procurau liniştea „uitându-l“ pe copil în faţa televizorului, astăzi telefoanele inteligente sunt cele care îi ţin pe copii ocupaţi. Imaginea cu cel mic aflat în cărucior absorbit în acest timp de telefon nu mai reprezintă, spre disperarea psihologilor, o raritate. Asta până când ceva anume din comportamentul copilului naşte îngrijorări. Uneori lucrurile merg atât de departe încât cel mic petrece ore întregi în mediul virtual, se rupe de lumea reală, este devastat în momentul în care îi interzici accesul la telefon, apar, la cei mai mari, modificări în activitatea şcolară, iar în cazurile foarte grave copiii se automutilează sau chiar au tentative de suicid. Psihologii spun că aici nu se ajunge nicicum dintr-odată, dar şi mai grav este faptul că, puşi în faţa situaţiei, unii părinţi refuză să-şi accepte greşelile şi să coopereze pentru a-l aduce pe copil în „viaţa reală“.
„Mămica se trezeşte că are copilul 3 ani şi nu zice nimic“
La vârste foarte mici, orele petrecute de copil în mediul online îl pot rupe, la propriu, de realitate. „Mămica se trezeşte că are copilul 3 ani şi nu zice nimic. Ele neagă la început că i-au dat telefonul. Ştiţi cum îmi dau seama? Copilul dependent de telefon, dacă vede telefonul meu pe măsuţă, în cabinet, se repede la el, pentru că este un impuls, deja este un reflex, un instinct, îl caută ahtiat, începe să ceară, mămica ştie ce vrea“, a dezvăluit psihologul Camelia Tiţa. Pericolul pe care nici măcar nu-l intuiesc mamele este enorm. „Este pericol să dezvolte autism, la vârste micuţe, când stau pe telefon. Îşi pierd interesul pentru lumea exterioară, pentru mediu, să exploreze, să cunoască, şi efectiv are loc întârziere, chiar stagnare în dezvoltare. Cu limbaje, cu toate cele. Şi atunci copilul se retrage în lumea lui, nu mai este nici prezent la interacţiune, nu mai are nici reacţii emoţionale...“, avertizează medicul.
Mamele nu conştientizează în primă fază ce au făcut greşit. „Sunt ore petrecute pe telefon. Am avut mămică, şi ea petrecea ore. «Păi, ce să-i fac, doamnă, ce să-i fac?! Ce ar putea să facă pe vremea asta?!». Ei nu ştiu să-i ocupe timpul copilului. Îi iei telefonul şi trebuie să-i găseşti o activitate. (...) Deja oamenii s-au obişnuit şi se simt comod cu ideea că e pe telefon“, mai spune psihologul.
„Sunt jocuri care efectiv agresează psihicul“
La cei mai mari pericolul vine din specificul jocurilor pe care le preferă, al serialelor pe care le urmăresc etc. Mulţi aleg, provocaţi de colegi, jocuri care le depăşesc nivelul de înţelegere. Intră rapid în vârtej, sunt disperaţi să mai cucerească încă un nivel şi încă un nivel... Filmele preferate (în rândul adolescenţilor, de exemplu, la această dată este o adevărată isterie cu filmul Squid Game) le satisfac, la fel, dorinţa de competiţie şi de a câştiga cu orice preţ.
„Este pericol să dezvolte autism, la vârste micuţe, când stau pe telefon. Îşi pierd interesul pentru lumea exterioară, pentru mediu, să exploreze, să cunoască, e chiar o stagnare în dezvoltare“- psiholog Camelia Tiţa
„Sunt şi jocuri care efectiv agresează psihicul. Produc foarte multe modificări. Se formează credinţe, preiau limbajul, iar dacă nu e un adult să-i dirijeze ei îşi extrag de acolo ce li se pare «mişto», «cool»... Asta trebuie să facă părinţii, să ştie ce jocuri joacă, să le explice pericolele, să comunice“, atrage atenţia psih. Camelia Tiţa.
În situaţii grave ajung foarte uşor copiii care astfel fug de realitate. Deseori psihologul descoperă că la mijloc este o relaţie tensionată între părinţi, că atmosfera în familie nu este de natură să le creeze copiilor confortul emoţional de care au atâta nevoie. „Chiar dacă părinţii ştiu ce efecte au asupra copiilor lor relaţiile tensionate din familie nu încetează, mulţi, să facă altfel. Pentru că asta ar însemna implicare din partea lor şi ei nu sunt pregătiţi şi nu ştiu cum să o facă. Îl aduc pe copil aici să-l „repar“ eu, ei plătesc, şi cumva stau liniştiţi că fac ceva în sensul ăsta. Dacă e vorba şi le spun că am nevoie de familie, trebuie să facă şi familia ceva, nu se implică. Am avut familie care a renunţat, nu au mai venit cu copilul. Au preferat să renunţe, pentru că era nevoie ca părinţii să facă nişte schimbări în relaţia dintre ei“, mai spune psihologul.
Se încarcă comentariile...
