Ultimul cojocar din Olt, tezaur uman viu, mâhnit că încă n-are cui lăsa meşteşugul: „N-o să mai venim de unde-am plecat“

Ultimul cojocar din Olt, tezaur uman viu, mâhnit că încă n-are cui lăsa meşteşugul: „N-o să mai venim de unde-am plecat“

Cojoacele făcute de Dumitru Liceanu au fost admirate peste tot în lume Foto: Valeru Ciurea

A învăţat cojocăritul de la 12 ani, în rând cu băieţii satului care veneau la nea Niculae, tatăl lui Dumitru Liceanu, să deprindă meşteşugul. L-a practicat cu dragoste 60 de ani neîntrerupţi, iar în noiembrie 2015 a venit şi răsplata, fiind distins cu titlul de Tezaur Uman Viu, recunoscut de UNESCO. Are însă o mare mâhnire: deşi i-au trecut prin atelier sute de copii, niciunul nu s-a lăsat iremediabil atras de arta care cere migală şi dăruire.

Ştiri pe aceeaşi temă

Vădastra este un pământ plin de istorie, iar vorbele nu sunt deloc goale. Ceramica neolitică de Vădastra, descoperită aici, i-a dus faima peste tot în lume, iar oamenii locului au cu ce se mândri. Şi tot din mândria locală face parte portul popular, la Vădastra realizându-se şi astăzi cojocul,obiectul vestimentar fără de care fetele şi flăcăii nu ieşeau pe uliţă, iar pentru cel de sărbătoare se arvunea recolta încă neculeasă.

Dumitru Liceanu este singurul cojocar rămas în judeţ şi unul dintre foarte puţinii rămaşi în ţară, deşi numai în Vădastra, în copilăria lui, erau peste 20.

„Aveam 20 de cojocari, care mai pricepuţi, care mai puţin pricepuţi, fiecare cum prinsese de la tata, toţi mai mari decât mine. Aveam 8, 10, sau 12 croitori, şi ei la fel, fiecare cum învăţase, aveam fierari, cizmari erau, lucrau toţi de la unu’ la altu’, lumea era săracă, nu te duceai să-ţi cumperi ce-aveai nevoie, că nu prea aveai cu ce.
Eu am fost singur la părinţi, nici cartea nu mi-a prea plăcut, recunosc, iar tata a reuşit să facă din mine cojocar. Şi-a dorit să fiu lângă el şi mi-a zis: «Cum trăiesc eu din asta, trăieşti şi tu!». Tata era cojocar adevărat, a stat trei ani neîntrerupţi să-nveţe, acolo a muncit, acolo a mâncat, acolo s-a culcat, n-a venit acasă! E meserie grea, faci patru luni la un pieptar“
, povesteşte nea Mitrel, cum îi spun cunoscuţii, un om straşnic, de stai şi te-ntrebi cum mânuieşte acul cu aşa mâini puternice.


Dumitru Liceanu, alături de ceramistul Ion Cococi, un alt nume care face cinste Vădastrei Foto: Valeru Ciurea

În acele vremuri, deşi mulţi, toţi cojocarii aveau de lucru, pentru că „nimeni nu ieşea pe uliţă fără cojoc. Acum pune fâşul pe el şi pleacă, nu dă două milioane două sute, de-ăia vechi, pe-o căciulă, că n-are, dă 30 de lei pe-un fes. Să ştiţi că nu e ieftin un cojoc, gândiţi-vă cât e salariul minim pe economie şi faceţi socoteala la patru luni de muncă! Dar nu e o meserie bănoasă, că n-are lumea bani să cumpere.

Înainte erau cojoacele de toată ziua şi cojoacele de sărbătoare. Nu ieşeai la horă fără pieptar cu flori, că nu erai căutată de băieţi, chiar dacă acasă mâncai ciorbă de lobodă. Părinţii le luau pe datorie, dădeau un car cu grâu pe ele, de 150 de baniţe, a 15 kile fiecare. Şi lucrurile se făceau pe îndelete, nu aşa, se-ntâlnesc, se iau şi se desparte luna viitoare. Vedeai cine-i sunt părinţii, fraţii, cum se poartă, ce fel de oameni sunt, treabă de toată viaţa!“, devine meşterul nostalgic.

„N-o să mai venim de unde-am plecat, da’ să mai păstrăm câte ceva, să putem spune cine suntem!“

Şi vremurile în care, deşi săraci, oamenii se-ntâlneau cu bucurie, se-ajutau, se-mprumutau, sunt istorie. „Mai vezi mirese pe uliţă, la udat, mai vezi cu bradul la biserică, mai ţine nunta de sâmbătă până luni? Nu mai ţine, în patru ore e gata la căminul cultural, nici nu ştii c-a fost! La noi, aici, era vestit Pluguşorul, să fi existat atunci aparat de filmat, să vezi flăcăii în costum popular, cu cojoace şi tricolor la brâu, mânând patru boi mândri, şi lumea după ei, din capu’ satului, în celălalt cap al satului.

Au mai încercat ei acum câţiva ani, cu caii, că boi nu mai sunt pe niciunde, ultima dată am auzit de asta, în urmă cu ani buni, la Brastavăţu, da’ s-a dus. N-o să mai venim de unde-am plecat, că nu se mai poate, da’ să mai păstrăm câte ceva, dacă te-ntreabă cineva peste 100 de ani să putem demonstra: «Da, domne, uite, ăştia suntem, asta facem, din tată-n fiu!». Am văzut acum că fătucele astea cu bani au început să mai poarte ie. Lucrează femeile astea la noi, la Cezieni, toată iarna, se vând bine! Ne-om mai întoarce puţin la portul nostru!“, îşi mărturiseşte oful, dar şi speranţa, cojocarul nostru.

„Cojocar nu e oricine coase o floare pe-o bucată de piele!“

Cojocăritul nu e treabă simplă, iar dacă nu prinzi drag de meserie, nici nu poţi s-o practici. E, de altfel, cea mai mare dezamăgire a meşterului Dumitru Liceanu, care de 15 ani de când le predă copiilor la clasa de cojocărit a Şcolii de Arte şi Meserii a sperat an de an să-şi apropie măcar un copil.

Vin doi ani, învaţă câte ceva şi uită în al treilea. Cresc, pleacă la liceu, nu se mai întorc. Acum pleacă în Franţa, la cules căpşuni. Am încercat şi la Obârşia, mai veneau ei la atelier, mă mai duceam eu la ei, n-a mers nici aşa! Ei vin când pot, când n-au de-nvăţat, spun că au de-nvăţat, dar cine se ţine de carte, de obicei se ţine şi de atelier. Învaţă ei ceva-ceva, dar nu continuă.

Zeci de elevi calcă anual pragul atelierului lui Dumitru Liceanu, dar nu continuă. Foto: Valeru Ciurea

Cojocar nu e oricine coase o floare pe-o bucată de piele! Nu stai opt ore, ca la serviciu. M-apucă 12 noaptea, lucrez la bec, da’ tata lucra la lampă. Doar că el lucra cu aţă făcută la Astoria, fabrica asta a plecat odată cu războiu’, în 1944, iar eu cos cu melană. Astea-s vremurile! “, povesteşte nea Mitrel.

Munca nu se rezumă la atelier. Să aibă ce lucra iarna, la căldură, cu spatele la soba caldă, cojocarul se îngrijeşte de vara să-şi aranjeze pielea pentru cojoace. S-o cureţe, s-o trateze, s-o spele de nenumărate ori.

Norocul este că încă se mai cresc în zonă animale, chiar dacă nu ca altădată: „Ce să spun, că în sat avea toată lumea oi, capre, vite, câte patru-cinci cel puţin, gâşte şi găini pe bătătură, de toate, acum te uiţi că e pustiu, linişte! Mai sunt două birturi în sat, ălea nu duc lipsă de gălăgie, se-aude de dimineaţa până seara!“, face nea Mitrel tabloul satului actual.

„În 10 ani s-a-njumătăţit satul!“

Şi nu c-ar fi nostalgic după comunism, dar nea Dumitru Cojocaru chiar nu vede speranţa unui trai mai bun. „Nu mi-a fost nici atunci tot timpul bine. Când n-a mai mers, m-am apucat şi de altceva, chiar dacă de cojocărit nu m-am lăsat. Am fost şofer la CAP, 10 ani la Direcţia Agricolă, trebuie să faci ceva, nu se poate! Asta le spun la toţi, am fost fericit în fiecare zi pentru că am muncit şi pe mult, şi pe puţin, dar n-am renunţat. Capitalismu’ ăsta nu ştiu ce bine ne-o mai aduce. Ne-am întors de unde-am plecat. Tu, cu un hectar, te uiţi că n-ai cu ce-l lucra, nu scoţi în toamnă ce dai pe arat, pe sămânţă, pe însămânţat şi recoltat, iar ăl cu sute de hectare, la fel ca boierii, se îmbogăţeşte, nu se mai uită la tine!

Oamenii noştri pleacă, n-avem o lună de când au plecat 30 cred, numai băieţi de 25-35 de ani, cu tot cu neveste, la cules de nu ştiu ce în Franţa. Şi înaintea lor alţii, şi după ei alţii. În 10 ani s-a-njumătăţit Vădastra. Dac-aş mai avea anii lor, le-am şi spus, aş încerca să fac eu aici, pentru mine, ce fac ei acolo, pentru alţii. Să pun aici căpşuni sau altceva. Dar ce să te faci că nu mai ai irigaţii, ălea de le-aveai în fundu’ curţii, nu mai ai nimic! Fabricile s-au dus, ce să facă, să stea să cânte prin curte? Sunt şi din ăştia, cu ajutoru’ social, se mulţumesc cu puţinul ăla!“, „radiografiază“ meşterul vremurile.

„Sunt destui şi de-ăia de spun: «Ce mai trebuia să-i dea, n-are salariu?!»“

În noiembrie 2015, la 72 de ani, şi după 60 de cojocărit, Dumitru Liceanu a primit titlul recunoscut UNESCO de Tezaur Uman Viu, alături de vătaful din Oporelu Petre Fieraru.

De la instituirea acestui titlu s-au acordat 43 în toată ţara, iar păstrătorii de tradiţii Dumitru Liceanu şi Petre Fieraru au fost primii din judeţ care le-au primit, chiar dacă nu singurii care au îndeplinit criteriile. Ceilalţi, în schimb, ceramista Teodora Truşcă şi încondeietorul de ouă Tudor Diaconeasa, s-au stins aşteptând recunoaşterea muncii de-o viaţă. După recunoaşterea naţională a venit şi cea judeţeană, cei doi primind, în decembrie, premii în bani.

Ceremonia de înmânare a titlului de Tezaur Uman Viu a avut loc la Ministerul Culturii, iar meşterii populari distinşi cu acest titlu, din toată ţara, au fost invitaţi la o recepţie la Cotroceni. Momentul a însemnat pentru meşterul cojocar cu adevărat o recunoaştere a muncii sale, chiar dacă, de-a lungul anilor, a primit „o sumă“ de alte premii şi distincţii, pe la târguri, expoziţii şi concursuri, ca şi invitaţii în străinătate, pentru demonstraţii.
A fost în Franţa, în Belgia, în Germania, Austria, Italia, cojoacele i-au ajuns prin colecţii ale unor muzee din toată lumea, iar astăzi face cu greu faţă comenzilor artiştilor populari care-şi doresc un cojoc autentic.

Lucrez cojoacele pentru băieţii ăştia când şi cum pot, când le mai arăt copiilor, da’ comenzi nu mai iau. Mai am în colecţia mea, acum, 7-8 cojoace. Lucrez patru luni la un cojoc. V-am mai spus, m-aş bucura să găsesc pe cineva căruia să-i arăt, îl învăţ cu toată dragostea pe care-o am pentru cojocărit. Nu mă las, până la urmă trebuie să găsesc, chiar dacă n-o fi din băieţii ăştia care au lucrat la nişte brâie un an, până aproape să le termine, mai aveau cam o lună, zic eu, şi le dădeau gata, şi au abandonat. Le-am spus: „Mă, băieţi, dacă le terminaţi, le daţi şi cu cinci milioane!“. N-au mai vrut, n-au mai putut... !

Acum, că mă-ntrebaţi ce cred oamenii în sat de diploma asta... Ăi care ştiu ce e ăla Tezaur în Viaţă, apreciază, se bucură, dar sunt şi destui care spun: «La ce mai trebuia, mă, să-l cheme şi la Consiliul Judeţean, să-i dea şi premiu, alţi bani, ce, n-a avut salariu atâţia ani! ». Sunt şi din ăştia, nu toată lumea zice: «Bravo!» “, încheie cojocarul Dumitru Liceanu

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările