Revoluţia, povestită de un colonel. Furturi din vila rudelor lui Ceauşescu: „Luaseră inclusiv lenjerii, scaune. Mai erau doar nişte paturi cu curu-n sus“

Revoluţia, povestită de un colonel. Furturi din vila rudelor lui Ceauşescu: „Luaseră inclusiv lenjerii, scaune. Mai erau doar nişte paturi cu curu-n sus“

Col. (r)Gheorghe Lăpădat FOTO: Alina Mitran

Printre cei care au trăit Revoluţia din 1989 se numără şi mulţi oameni care atunci se aflau în funcţii-cheie. Colonelul (r) Gheorghe Lăpădat povesteşte prin ce a trecut în acele zile.

Ştiri pe aceeaşi temă

Colonelul în retragere Gheorghe Lăpădat (70 ani) ocupa, în decembrie 1989, funcţia de comandant al Regimentului 1 Artilerie Slatina. Mulţi dintre cei implicaţi în evenimentele de atunci sunt de părere că prezenţa sa de sprit a făcut ca la Slatina să nu existe niciun mort, în zilele în care armele erau eliberate din unităţi „pe bază de buletin“. Oltul era, de altfel, judeţul natal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu, iar rudele acestuia ocupau funcţii importante. Sora dictatorului, Elena Bărbulescu, era inspector şcolar general, cumnatul ocupa la acea dată funcţia de secretar de stat în Ministerul Agriculturii (şi se afla la Bucureşti), iar nepotul lui Ceauşescu, fiul Elenei Bărbulescu, Emil Bărbulescu, era adjunctul comandantului miliţiei judeţene. Într-o asemenea conjunctură, spune colonelul în retragere Gheorghe Lăpădat, lucrurile puteau foarte uşor scăpa de sub control, cu atât mai mult cu cât au fost zile pline de incertitudini, de dezinformări, de teamă, de suspiciune.

Unitatea Militară 01217 Slatina avea 2.800 de militari în termen şi aproximativ 400 cadre militare, a povestit colonelul. În primele zile ale „revoluţiei“, la poarta unităţii veneau cu sutele civili care cereau arme să apere Revoluţia, iar vărsarea de sânge era posibilă în orice moment. Cum, totuşi, a fost evitat acest lucru îşi aminteşte interlocutorul nostru, care spune că evenimentele din 1989 i-au întrerupt concediul, programat în perioada 14-24 decembrie 1989.

„Cum să vă dau, mă, vouă, arme, ce faceţi, mă, voi? În două zile Slatina nu mai este!“

„Pentru mine, 1989 a fost un examen extraordinar de dur. Mă gândeam - dacă vine Ceauşescu, se gândeşte să vină la Slatina, la Olt, ce fac eu, unde-l primesc eu, ce fac cu el? Bine, îl primea Securitatea, dar, în sfârşit... Cu Emil Bărbulescu, cu părinţii lui, mă cunoşteam, eram în relaţii de serviciu. Am reuşit să nu dau arme, pentru că, la un moment dat, la poarta unităţii, pe 21 decembrie, erau 400-500 de oameni. Civilii, populaţia, foştii soldaţi – tovarăşu’ maior (eram maior atunci), daţi-ne nouă arme, că facem noi... Cum să vă dau, mă, vouă, arme, ce faceţi, mă, voi? În două zile Slatina nu mai este! Eu aveam 2.800 de soldaţi în cazarmă şi vreo 400 de cadre. Mai mult, între 14 şi 24 decembrie, eram în concediu. Eu n-am aflat iniţial ce se întâmplă. Eram la Cioroiu, în comuna Fălcoiu, la socrul meu. Am venit cu porcul tăiat, cu cumnatul meu, cu soţia şi cumnata, până pe la Piatra-Olt. Ne-a oprit un miliţian – tovarăşe maior, nu ştiţi? Ce să ştiu, mă? Era pe 17 decembrie. S-a-ntâmplat la Timişoara aşa, aşa, aşa...

Am ajuns acasă. Erau fetele acasă cu o vecină, aşa le lăsasem. -Tati, au dat telefon nenea Costică, ofiţerul de serviciu...

Am pus carnea în două târne şi am plecat la unitate, civil. Du-te repede la Judeţ, te caută primul-secretar - era Vasile Carp. Zice că în tine are încredere. La el în birou - era el, doamna Bărbulescu, Emil, ăla de la Securitate şi cu încă unul. Bă, de unde vii? Şi dă drumul la radio. Vorbea Ceauşescu. I-a dat pe toţi afară şi am rămas cu el. Zice – bă, băiatule, nădejdea mea e-n tine! Ce trebuie să fac? Păi, peste două-trei zile o să mă iei pe mine, o să-i iei pe ăla, pe ăla, pe ăla! Unde-i duci?! Du-te la cazarmă, vorbeşte cu tovarăşu’ Diaconu şi vorbeşte unde ne duci, dar eu vreau să vin la tine în cazarmă, că ştiu cine eşti tu.

Peste 15 minute vine doamna Bărbulescu – ascultă, maiorule ( parc-o văd), unde vrei să ne duci, sau ce vrei să faci cu noi - în sensul ăsta - să ne-mpuşti, sau... Şi-a-nceput şi ea.- E clar, e groasă, mă gândeam! Am plecat la cazarmă, când m-au văzut ăştia, parc-au văzut pe Dumnezeu.- Credeam că vă-mpuşcă! -Am adunat cadrele la club, să le spun – uite-aşa, uite-aşa!“, şi-a amintit colonelul de primele discuţii, totul având loc înainte de fuga lui Nicolae Ceauşescu.

„Au început: îl împuşcăm!“

Prim-secretarul judeţului a ajuns în grija militarilor chiar în acea seară, pe 17 decembrie, iar în zilele următoare lucrurile ameninţau să scape de sub control. Colonelul povesteşte mai departe cum au decurs discuţiile între şefii diverselor instituţii militare, cum au fost calmaţi militarii, dar şi civilii care aveau o singură dorinţă – răzbunarea.

„Măi, zic, în grija noastră stă primul secretar. Au început – îl împuşcăm! Pe cine împuşcaţi, mă, pe ăla care ne-a dat apartamente, ălea, ălea, ălea... Nu, că ăăă, că ăăă! Erau vreo trei-patru inşi din cale afară de porniţi. Când a venit în cazarmă, l-am dus la secretarul de partid în birou. L-am luat pe 17 noaptea, pe el, mai era unu’ mic, unul a fost la Miliţie, unul la Pompieri şi unul la Apărarea Civilă, la Gărzile Patriotice, nu mai ştiu. I-am spus – la uşa dumneavoastră sunt doi soldaţi, la uşa mea sunt doi soldaţi, la geam sunt tot doi, să vadă de unde se trage, dacă e ceva. A venit bucătăreasa, i-am dat să mănânce, s-a culcat“, povesteşte fostul comandant ce tratament i-a aplicat la acel moment şefului judeţului.

„La început am crezut că e ceva să-l sperie pe Ceauşescu“

Pe măsură ce orele se scurgeau, lucrurile se complicau şi ele. De la Gărzile patriotice, de îndată ce au apărut primele semnale de la Timişoara, au plecat efective să înăbuşe revolta, în urma unor ordine pe care colonelul spune că nici astăzi nu la înţelege, nu ştie ale cui ar fi putut fi.

„Pe 18, iar, la Timişoara au început să apară morţii. Băi, e groasă, la început am crezut că e ceva să-l sperie pe Ceauşescu! La poarta unităţii, care mai de care. Dom’ ne, daţi-mi muniţie, daţi-mi arme, daţi-mi cutare, daţi-mi cutare. Am avut 276 de soldaţi, până pe 10 ianuarie, în tot oraşul, răspândiţi – la poduri, la ape, la fântâni, la consilii, la instituţii, la, la, la, plus ai mei, care erau în posturi, dublate. Şeful de stat major Costică Diaconu – măi, tu eşti cu paza cazărmii, tu vii şi ne spui nouă, iar tot ce aflu eu, vin şi-ţi spun şi ţie, eram în aceeaşi curte. Pe 19, cred, pe la prânz, au început să vină – tovarăşu’ maior, v-am adus pe cutare, v-am adus pe cutare, aduceau oameni în unitate, şefi de instituţii şi foarte-foarte mulţi miliţieni. Am avut în cazarmă cred că 400 de asemenea oameni aduşi, inclusiv la arestul unităţii stăteau în picioare. Îi verifica o comisie şi mulţi erau lăsaţi să plece imediat. Miliţieni foarte mulţi, şefi de instituţii, tot felul. Că ăla mi-a luat mie permisul, ăla mi-a făcut, o nebunie... Pe la 5 şi jumătate-6 seara, pe 18 decembrie, mă duc la Dobrinoiu,  la Şcoala de Poliţie, să vorbim: bă, băieţi, trebuie să fim împreună, să nu se-ntâmple ca la Sibiu, că se auzea. M-am dus la Dobrinoiu, cu maşina, cu doi sergenţi, cu şoferul, aveam arme, inclusiv eu. M-aştepta conducerea Şcolii de Poliţie pe platou. Am vorbit noi să asigurăm siguranţa şi nu lupta de stradă, ziceau ei. Păi, cum, tovarăşe, să avem lupte, ce, şi-ai dumneavoastră sunt ca ai mei? Şi m-apuc eu să povestesc.


La Şcoala de Poliţie era un ofiţer de cercetare şi l-am adus la unitate şi el îi primea pe ăştia într-o sală, discuta cu ei şi-i ducea în sălile respective. La 10 şi jumătate seara vine la mine şi-mi spune – tovarăşe, ştiţi ce-mi spun ăştia? Că mâine noi vom merge şi-i vom ataca. Cum se poate aşa ceva? Acum, cât să-i lămurească şi el că nu urma să ne omorâm între noi?! N-avem noi de gând aşa-ceva, îi spun. Păi, n-aţi auzit la Sibiu? Lasă, bă, băiatule, ce-a fost acolo“.

Împuşcăturile din unitatea militară

Cum nu era nimic transmis oficial, iar populaţia afla pe căi diverse ce se întâmplă în ţară, la Timişoara, un incident produs în unitatea militară slătineană a spart liniştea zonei Gară a municipiului Slatina.

„Pe 18 noaptea - 19 dimineaţa, un soldat de-al nostru din postul de santinelă s-a jucat cu arma, de fapt nu că s-a jucat, era frig, foarte frig, nu ştiu ce făcea el să se-ncălzească, i-a scăpat glonţul şi i-a trecut printre două degete de la piciorul drept. S-a-ntâmplat, s-a-ntâmplat, asta e, ne-am spus! Peste stradă, s-a auzit. Aoleu, au început ăştia să tragă! Şi au început zvonurile. A doua zi, dimineaţa, m-am dus direct în gară. La poarta unităţii venise vestea – gara este în aer! Cum e, mă, gara în aer, n-am eu oameni acolo? Păi, nu mai sunt, s-a tras în ei, cu grenade! Cum, mă, cu grenade, cine-a tras? În gară, nimic, toată lumea liniştită. Tovarăşe maior, ce faceţi aici? Uite, ni s-a spus aşa, aşa... Veneau veştile aşa şi alergai să le verifici. Cam pe 25, 26 sau 27 decembrie ne-au venit nişte Motorola din alea mici, şi am început să comunicăm cu ele.

Am format Statul Major şi am transmis că nu e nimic, n-a atacat nimeni gara. Atunci mi-am dat seama că vin dezinformări, şi am început şi eu să mă-ntăresc. Numai noi şi Miliţia aveam arme. Pe 19, la prânz, mă cheamă la telefon generalul Roşu (n.r. - superiorul de la Craiova). Ce e la voi? Ce e-n toată ţara, tovarăşe general! Se trage? Nu se trage, tovarăşe general! Bă, aveţi grijă, nu pleci din cazarmă, sau să pleci pentru un timp foarte scurt, să fii la telefon. Şi am început să liniştim cazarma. Oamenii discutau, şi înăuntru, şi-n dormitoare, şi în cazarmă. Aveam 400 de militari care trebuia să plece la munci industriale, la Târgu-Jiu. Şi am primit ordin – nu mai pleacă nimeni, toţi în cazarmă.

Îmi spune că el le-a dat arme, că a primit ordin

Cei de la Gărzile Patriotice plecaseră la Timişoara, inclusiv şeful, maiorul Dogaru. Îmi spune că el le-a dat arme, că a primit ordin. Cum ai primit, mă, ordin, de la cine ai primit tu ordin? De la Pârcălăbescu! Oamenii au arme, pleacă, dar unde pleci tu, mă, băiatule, cu cine ţin eu legătura, pentru că aveam 60.000 de gărzi patriotice pe judeţul Olt, 60.000! Culmea este că din ăştia primiseră armament şi muniţie. Din alea vechi, carabină, şi pistoale mitralieră aveau unii. Păi, că avem oameni de pază, la Uzină (de Aluminiu), la Carbonoase, la, la, la, la... Bine, mă, răspunzi! În sfârşit, au venit de la Timişoara, plecaseră să ajute la înăbuşirea revoltei. Păi, bă, omoraţi oamenii, erai în stare să omori oamenii?! S-au întors cu tot cu muncitorii trimişi ulterior“, şi-a amintit colonelul.

Dezarmarea miliţienilor

„Pe 22 aflăm că s-ar putea să primim ordin să strângem pistoalele de la Miliţie. Avem nişte ofiţeri de armament foarte buni, cu multă experienţă. Dau telefon – băi, Lungu- colonelul Lungu era la SRI. Aţi primit ordin? Am primit, dar nu predăm pistoalele! Băi, omule, nu că dau eu ordin, eu execut un ordin, de la Statul Major General. Colonelul Caliţiu, era şeful SRI-ului, a predat pistoalele după ce a vorbit la general, la Craiova. Când colo - dom’ne, lipseşte un pistol. Un pistol de-al Miliţiei era la Emil Bărbulescu (nepotul lui Nicolea Ceauşescu). A venit, i-a spus Lungu, l-a predat.

Prădarea vilei Bărbuleştilor

Familia Bărbulescu, rudele lui Nicolae Ceauşescu, avea în Slatina, în centrul oraşului, o vilă de protocol, care în acele zile a devenit principala ţintă. De altfel, încă de atunci circulă poveştile celor care i-au văzut pe slătineni plecând din respectiva reşedinţă cu bunuri de tot felul, iar fostul comandant confirmă acest episod.

„La Bărbuleşti, unde e vila, se duce Vişan (n.r. – locţiitorul comandantului). Furaseră tot, dom’ne. Aveau vreo şase televizoare, inclusiv la beci. Vişan al meu, locţiitorul, a pus mâna pe ele. Tovarăşu’ maior, v-aduc televizoare color. Când să le scoată, să le pună în maşină, l-a lovit pe Vişan, cine era pe-acolo. Hău, hău, a fost bătut Vişan! Multă lume acolo, derbedei, să fure! Era 23 sau 24. Nenorocirea este că ăia furaseră multe-multe de-acolo, inclusiv lenjerii, scaune, mese. În spate mai erau patru apartamente. Îmi spune ăsta  – tovarăşe maior, nu mai e nimic, nişte paturi aruncate cu curu-n sus!“.

„Revoluţionarii“ răniţi, hoţi de combustibil

În Slatina, numele eroilor care figurează pe troiţa închinată celor jertfiţi la Revoluţia din 1989 sunt ale celor căzuţi în alte oraşe ale ţării, pentru că în Olt n-a murit nimeni. Singurele două persoane rănite în Slatina, despre care atunci s-a zvonit că sunt spioni, au fost doi bărbaţi care, spune fostul comandant al unităţii militare, erau, de fapt, hoţi de combustibil care nu au oprit la somaţia militarilor care instituiseră filtre la toate intrările în oraş.

„Pe 25, pe la 10,00 – 11,00, iar scandal. Tovarăşe maior, avem doi împuşcaţi, sunt cu o maşină străină. Unu’ era paznic la Panait (n.r. – şeful depozitului de combustibil al oraşului), la PECO, şi furase benzină, motorină şi ulei, şi ălălat, un prieten de-al lui. Panait, care rămăsese în unitate de când se zvonise că a luat foc depozitul – bă, ăştia sunt ai mei, cred că este Cristea, Marian Cristea. Unde se întâmplase totul - la Clocociov, cum intri de la baraj, încoace, cum intri în oraş. Eu, acuma, aveam acolo militari. Pe şofer l-a nimerit în coapsă, pe celălalt, tot cam aşa. I-au somat, n-au oprit. A-ncercat să oprească maşina, când s-a dus  militarul spre şofer, să-ntrebe cine este, dus a fost ăsta cu maşina, a plecat de pe loc. Soldaţii – pârrr, pârrr, au tras după ei! A venit vestea – o maşină americană, cum s-o laşi să tranziteze! Ei n-au mai putut să conducă după ce au fost răniţi, au oprit şi i-a prins. Aveau benzină, zeci de bidoane, şi erau cu o maşină mare, de fabricaţie americană. S-a dus doctorul cu ei la spital, i-a dus, ne-a transmis că sunt răniţi, dar sunt în afara oricărui pericol. Am şi uitat de ei, nu mă interesa. Panait, după – ţi-am spus că sunt ăştia? Ei, Cristea e revoluţionar, nu am ziarul, să vedeţi cum povesteau ei ce-au făcut, ce-au luptat. M-au dat pe mine în judecată, prin ’92 cred, să le plătesc 500 de milioane de lei, că i-am împuşcat, că la ordinul meu. Tot ei au pierdut“, a relatat colonelul Gheorghe Lăpădat.

Cele 10 maşini blindate, pline cu terorişti – „Dacă e nevoie, să arunci podu’-n  aer! “

„Pe 24 dimineaţa, tovarăşul general Cioflină, şef de Stat major al Armatei, m-anunţă de la Craiova – băi, să nu cumva să treacă şi de tine, că dacă trec de tine, te-mpuşc. Vezi că sunt 10 maşini, autoblindate, pe drum, sunt pe la Saru. Să-i opreşti la pod, dacă e nevoie să arunci podu’-n  aer! Cum să arunc, dom’ne, podu’-n aer, că eu nici n-am genişti. Zic, tovarăşu’ general, cum dom’ne, trecură de Craiova, unde aveţi peste 20.000 de oameni, de militari, şi în primul rând cercetaşii, care-i văd, şi-i ştiu, cunosc limbile, vorbesc cu ei. El – te-mpuşc, mâine te-mpuşc!

Erau 18 inşi. Ne spun - mâine moare Ceauşescu, de-aia am venit! Ne traducea doamna de la Paşapoarte. Era pe 24 decembrie. Toţi cu camere de luat vederi, toţi cu..., în nouă maşini. Erau norvegieni, francezi, englezi, cehoslovaci, jurnalişti. Am sunat, am întrebat ce fac cu ei şi tot el mi-a zis să le dau drumu’“.

Rachete trase în ţinte false

În Olt, mai spune fostul comandant, s-au găsit şi cinci rachete lansate dintr-o unitate din Craiova. Ar fi fost lansate, în total, 50, a aflat după acele evenimente, la întâlnirile ulterioare pe care le-a avut cu colegii. Erau rachete trase în ţinte false. „Cinci rachete trase de ăştia de la Craiova, în ţinte false. Cum, mă, colegule, l-am întrebat după - ai tras tu peste 50 de rachete?! Erau cam de 200 de kg, explodau numai dacă aveau ţintă, nu dacă doar cădeau pe ceva. Ne-a adus cineva una pe suportul de la maşină, de Dacie. A găsit-o la 30 de metri la stânga şoselei de la Mamura. Am mai găsit pe calea ferată, între Piatra-Olt şi Braneţ.

Acum, ce să spun, la noi, la Brebeni, la depozit (n.r.- de armament), mă tot informa – tovarăşe maior, sunt numai baloane pe sus. Avea şi binoclu, avea şi telescop... Mă, zic, uită-te, mă, mai bine! Cât sunt de mari. Păi, 5 pe 5 metri, aşa! Dacă crezi tu că sunt baloane, tragi într-unu’ care e mai aprope, să cadă să vedem despre ce e vorba. N-a tras, dar în spatele depozitului era pădurea Brebeni. Pădurarul de-acolo s-a sfiit să spună. Ei au tras în sus şi-a căzut unul. Asta era, un balon, un material bun în el...“, şi-a amintit colonelul.

Predarea familiei Bărbulescu le-a adus avansarea

Faptul că în oraş, oarecum sub directa lor supraveghere, exista întreaga familie Bărbulescu, le-a dat, în acele zile, mult de cap celor aflaţi la comandă. Pe de o parte era sentimentul datoriei, pe de alta, sentimentul că de ei depinde soarta unor oameni pe care îi cunoşteau bine. Emil Bărbulescu, nepotul lui Nicolae Ceauşescu, a avut, de altfel, încredere în militari şi a solicitat să se predea lor.

„Pe Emil, pe 22 decembrie  l-am luat, era şi Lungu acolo. Vişane – aveam în cazarmă trei tancuri, de la nucleul Brigăzii 7 Tancuri – te duci? Mă duc, tovarăşe! Bă, zic, cum să facem? Te duci acolo (n.r.- la domiciliul lui Emil Bărbulescu), noi pregătim în cazarmă ce-o mai fi nevoie pentru tine. Avea mecanicul de tanc, un sergent şi un caporal. Bă, mai ia încă doi, aşa am fost de inspirat să-i zic... Îi iei cu TAB-ul. S-a dus cu TAB-ul  până în gârla de unde e acum Palatul Justiţiei, până la conductele care aduceau căldura. A rămas cu TAB-ul acolo, în mocirlă, dracu’ ştie, voia să intre pe vizavi de locuinţa lui Bărbulescu, că altfel n-avea pe unde, nu putea să se ducă cu TAB-ul pe stradă. Ce-a făcut - a făcut, a ieşit, l-a luat pe Bărbulescu din spatele cinematografului, de unde stătea. Vişane, zic, treci pe la Scorniceşti, iei fetele, iei fratele, sau soră, nu mai ştiu exact, îi iei în TAB şi te duci la Piteşti. La Piteşti, vorbesc şi-ţi dă tancul pentru Bucureşti, că o să tragă în pneuri, în cauciucuri, nu ajungi cu TAB-ul. Când să ajungă la Drumul Oii, cum i se spune, unde e acum releul, când cobori la Valea Mare, aud – trag în noi, ne omoară! Cum se poate? Cu zvonul ăsta a venit un artilerist de-al meu, era  şeful Brigăzii 7 Tancuri, era din Craiova. Cum se poate aşa ceva, mă, cin’ să vină? Mă duc la el, era în legătură cu staţia. Băi, Vişane, ce e mă cu tine! Nu e nimic! Păi, cine trage-n tine, ia uită-te-n stânga, în dreapta! Nu trage nimeni, tovarăşu maior! Şi mă duc la ăsta, băi Bărbulescule - că Bărbulescu îl chema şi pe el - nu ţi-e ruşine, mă, om bătrân! Comandantul Panaghia l-a băgat sub pat şi i-a spus să nu mai iasă,  când a văzut ce zvonuri poa’ să bage într-o unitate militară.

În TAB-ul ăsta, opt oameni intrau, plus şoferul, dar fetele erau mici. Doamna Bărbulescu era mare, stătea pe-un scaun, şi-ncă trei. Militarii stăteau unul în poala altuia. La Piteşti au schimbat, au luat un tanc, după 20 de kilometri s-a stricat. A trimis comandantul tancul lui. Mii de cartuşe în Bucureşti, ţineam legătura cu Vişan, care mă ţinea la curent – ajunserăm la Apaca, trecurăm, suntem colo, suntem colo. La un moment dat - băi, trecurăm! Dăm înapoi! S-au întors vreo trei kilometri şi i-au predat lui Stănculescu. Pe Vişan l-a felicitat şi l-a avansat, a venit de la Bucureşti maior. Când a ieşit, mai multe cartuşe, că a plecat seara. Şi-a ajuns a treia zi la Slatina. Când l-am văzut – bă, maior!

Şi-uite-aşa veni 25, când i-au executat. La Târgovişte era comandant un băiat foarte de treabă, tot aşa omenos ca mine, doar că el îi ura mai mult pe Ceauşeşti. Ajungem pe 26-27 dimineaţă. Ne cheamă şeful cadrelor – a venit ordin de avansare. La ora 5 adun cadrele în club. Atunci ne-a făcut pe noi, pe mine, pe Vişan, pe Baţagoi şi pe încă unul locotenet colonel“, şi-a amintit fostul comandant.

Avansării i-a urmat, însă, cea mai tristă vestea. Mama comandantul s-a stins, iar pentru a ajunge la înmormântare avea nevoie de acordul superiorilor.

„Nu pleci din cazarmă! Dom’le colonel, e mama, dom’ne, fug, e mama, m-a crescut 42 de ani! Nu pleci din cazarmă, dacă e nevoie, pun oameni să te lege! A auzit şeful Artileriei noastre vestea şi mă ia – bă, omule, bă, fii calm, că mă duc eu şi vorbesc. Am mers 15 kilometri pe jos. M-am dus, am văzut-o pe mama moartă, şi m-am dus în casă la frate-meu ăl mare. N-am putut să merg după mama, n-au mai reuşit să mă trezească, atât eram de obosit, au tras de mine, degeaba. A treia zi am ajuns din nou în cazarmă, nu ştiam ce e cu mine, plângeam-plângeam-plângeam. Am avut o dragoste mare faţă de mama, ea m-a susţinut. Aveam trei ani când a venit tata din concentrare, era galben de păduchi, galben. Tăticu a murit în ’73, când eram în anul II la Academie“, şi-a amintit fostul comandant.

De-abia pe 10 ianuarie toţi militarii care păzeau diverse obiective au fost retraşi în cazarmă şi lucrurile au început să reintre în normal. Prim-secretarul Vasile Carp a fost eliberat în 4 ianuarie, când a ţinut să-i facă un cadou comandantului Gheorghe Lăpădat – arma sa de vânătoare. „I-am spus că nu sunt pasionat şi că, în plus, am destule în cazarmă, dar a insistat, a zis că am fost om“, şi-a amintit colonelul.  În judeţ se instalase un comitet provizoriu. La 1 februarie 1990, comandantul unităţii a fost avansat şef al Comandamentului Militar Judeţean. A fost trecut în rezervă în 2001.

CITIŢI ŞI: Ceauşescu şi „clanul Bărbulescu“, rudele dictatorului de la conducerea Oltului. Sora liderului comunist: „Acasă la mă-ta tot aşa umbli, la minijup? Nu ţi-e ruşine?“

Amintiri din decembrie ’89: „Dacă n-am încălecat la morţi de m-au găsit loazele, mi-era nu ştiu cum să-i calc cu şenila“

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: