Povestea masonului Alexandru G. Golescu, olteanul care a ajuns prim-ministru
0
Pentru cei mai mulţi dintre noi, francmasoneria este subiect tabu. De-a lungul istoriei, unii membri ai fraternităţii nu au făcut un secret din implicarea lor, în timp ce alţii au preferat “camuflarea”. La noi în ţară, din cauză că masoneria a fost suprimată în epoca comunistă, arhivele sale au fost distruse parţial, fapt ce face dificilă autenticitatea calităţii de mason a unei persoane. Alexandru G. Golescu a fost unul din membrii Marii Loje.
Născut în comuna Rusăneşti din judeţul Olt, Alexandru G. Golescu (1819-1881) este unul dintre membrii cerţi ai Marii Loje şi provine dintr-o familie cu rădăcini adânci în politica României. Om politic, inginer, participant activ la Revoluţia din 1848, prim-ministru al României între 14 februarie – 28 aprilie 1870, Alexandru G. Golescu a rămas cunoscut în istorie sub numele de “Arapilă” (Negru), numele său chiar fiind menţionat în multe lucrări “Alexandru Golescu-Negru”. Acesta a cunoscut, sub raportul ideilor politice, o modificare a poziţiilor exprimate - de la cele republicane, la cele liberale şi monarhice, cauza fiind impactul contextului internaţional al vremii. A susţinut consecvent eliberarea din iobăgie şi împroprietărirea ţăranilor prin răscumpărare, aceasta fiind - în opinia sa - „primordială şi le rezuma pe toate deoarece asigura, prin ea însăşi, viitorul politic al ţării”.
Alexandru G. Golescu a fost fiul marelui vornic Iordache Golescu şi al Mariei Bălăceanu. De asemenea, Alexandru era văr primar cu Ştefan şi Nicolae Golescu, care au fost, la rândul lor, prim-miniştri ai României. Studiază la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, apoi la Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris (1834 – 1839), unde a obţinut diploma de inginer. La 11 august 1839 a înfiinţat - la Paris, alături de Dumitru Brătianu şi Ion Ghica, Societatea pentru Învăţătura Poporului Român, gândită să ridice prin cultură poporul român. S-a întors în ţară pentru prima dată în 1840 pentru a se angaja în funcţii birocratice. În toamna lui 1843 a fondat, împreună cu Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell, Alexandru G. Golescu a fondat Frăţia Francmasonică şi societatea secretă radicală “Frăţia”, ca opoziţie lui Gheorghe Bibescu. În anul 1844, el se întoarce la Paris ca să studieze istoria şi economia.
Activitatea paşoptistă, urmată de exilul la Paris
În luna aprilie 1848 a fost implicat alături de fraţii Goleşti la pregătirea Revoluţiei din 1848. A luat parte la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Ţara Românească şi a fost trimis de guvernul provizoriu ca agent diplomatic confidenţial la Constantinopol, apoi - ca agent diplomatic la Paris, fiind însărcinat cu misiuni pe cât de importante, pe atât de dificile: să ceară susţinerea diplomatică a guvernelor europene, dar şi ajutoare militare. După o şedere la Abrud în casa lui Ioan Şuluţiu, el reuşeşte să fugă din ţară şi pleacă, în 1850 - la Paris, unde rămâne în exil până în noiembrie 1856. El publică, la Paris, lucrarea „De l’abolition du servage dans les Principantès danubiennes” (1856), prin care demonstra originea dependenţei personale în Principate, uzurparea drepturilor ţărănimii în timpul domniilor fanariote şi Regulamentului Organic, necesitatea emancipării şi împroprietăririi ţăranilor prin despăgubire.
La revenirea în ţară se regăseşte printre fruntaşii unionişti, fiind ales chiar deputat în Divanul ad-hoc şi vicepreşedinte al Comitetului Central al Unirii. În cadrul şedinţelor, spun documentele vremii, Alexandru G. Golescu a avut o poziţie moderată, după părerea sa reformele sociale trebuia făcute în scopul solidarizării tuturor şi realizării armoniei sociale. În cadrul şedinţelor, el s-a pronunţat împotriva propunerilor conservatorilor şi liberalilor radicali, îndemnând pentru o atitudine echilibrată în raporturile cu marile puteri. La 15 martie 1857, Golescu a semnat un program intitulat „Dorinţele românilor exprimate în Adunarea Bucureştenilor”, în care erau incluse patru cereri ale poporului român: autonomie, unire, prinţ străin şi guvern constituţional reprezentativ. Totodată, el a semnat şi „Adresa Comitetului Central al Unirii din Bucureşti către Comitetul Central al Unirii din Iaşi”, în care era salutat programul politic al Moldovei. Ca deputat în Adunarea Electivă contribuie la dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (24 ianuarie 1859). După Unirea Principatelor din 1859, Golescu este numit ministru al Cultelor în guvernul lui Ion Ghica (11 octombrie 1859 - 28 mai 1860). După abdicarea lui Cuza (10/11 februarie 1866), el face parte din delegaţia trimisă la Istanbul de către domnitorul Carol I (devenit oficial rege abia în 1881, n.a.) pentru a obţine de la puterea suzerană permisiunea aducerii unui prinţ străin, rămânând aici ca agent diplomatic până în 1868.
Olteanul Alexandru G. Golescu, premierul
În perioada următoare el este numit ministru al Finanţelor în guvernul condus de Dimitrie Ghica. În urma unei crize guvernamentale forţate provocate de Mihail Kogălniceanu, ce a dus la căderea cabinetului condus de Dimitrie Ghica, Alexandru G. Golescu primeşte de la Carol I chiar mandatul de preşedinte al Consiliului de miniştri, în acelaşi timp el deţinând şi portofoliul Internelor şi pe cel al Afacerilor Străine (între 2 februarie - 18 aprilie 1870). Numirea sa a stârnit reacţiile puternice ale conservatorilor şi liberalilor radicali, care acuzau că aceasta s-a datorat influenţei soţiei sale, doamnă de onoare a reginei Elisabeta. În timpul guvernării sale se inaugurează oficial Monetăria Statului – la 24 februarie 1870, unde se bat primii bani de aur şi de argint cu efigia lui Carol I - atribut al suveranităţii, şi cu legenda „Domnul României”. În martie 1870 a fost promulgată „Legea asupra poliţiei şi exploatării Căilor Ferate Române”, lege care pune bazele Poliţiei Feroviare.
Totodată, „comisarii de poliţie vor fi special însărcinaţi cu executarea tuturor măsurilor ce se vor prescrie de minister în acord cu Compania pentru poliţie şi păstrarea în bună ordine a curţilor gărilor, staţiunilor şi locurilor frecventate de public”. Fără un sprijin politic consistent în Parlament, guvernul condus de el demisionează ca urmare a respingerii - de către Senat, a Legii privind creşterea impozitului funciar. După prezentarea demisiei guvernului, regele Carol l-a însărcinat tot pe el cu formarea cabinetului, însă, din cauza dificultăţilor întâmpinate, politicianul oltean a cedat, fiind urmat ca prim-ministru de către Manolache Costache Epureanu.
După depunerea mandatului, Alexandru G. Golescu continuă să participe activ pe scena politică românească, fiind ministru al afacerilor străine şi deputat în Reprezentanţa Naţională. Lider marcant al liberalilor, pe 24 mai 1875, Golescu se numără printre fondatorii Partidului Naţional Liberal.
Sfârşitul unei cariere strălucite
Temător de perspectiva unei expansiuni ţariste în Balcani, Alexandru G. Golescu a avut o altă atitudine decât cea a guvernului liberal faţă de participarea României la Războiul de Independenţă. Astfel, spre deosebire de Guvern, care, la 1 aprilie 1877, se pronunţa pentru mobilizare şi intrarea în război prin semnarea unei convenţii cu Rusia, olteanul Golescu milita pentru a cere sprijin Austro-Ungariei, iar, în cazul încheierii unei convenţii cu Rusia, opina că ar fi necesară una şi cu Turcia. Demisionează din Parlament în semn de protest faţă de guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu. Deputat ales în 1876, se retrage din viaţa politică imediat după această dată. Spre sfârşitul vieţii, el se va dedica exclusiv familiei sale, având nu mai puţin de 11 copii. Alexandru G. Golescu moare pe 15 august 1881, la vârsta de 62 de ani.
Mai puteţi citi, din acelaşi ciclu:
Masonul Ion Nistor, artizanul unirii Bucovinei cu Regatul Român
Domnitorul eliberator al Călăraşiului, Barbu Ştirbei, iniţiat într-o lojă masonică la Paris
Se încarcă comentariile...
