Povestea fesului de căluşar străvechi restaurat în luni întregi de muncă. Cine este „doctorul de textile“ care l-a reînviat

Povestea fesului de căluşar străvechi restaurat în luni întregi de muncă. Cine este „doctorul de textile“ care l-a reînviat

Fesul de căluşar restaurat este obiectul la care ţine cel mai mult FOTO: arhiva Iuliana Dumitrana

Ceea ce vedem în expoziţia unui muzeu ascunde în spate un întreg proces de restaurare. Este cazul ţesăturilor cu vechime şi de sute de ani, multe dintre ele reconstituite, pur şi simplu, cu migală, pricepere şi un efort considerabil.

Ştiri pe aceeaşi temă

Iuliana Dumitrana (56 ani) este restauratorul Muzeului Judeţean Olt. Ea analizează, diagnostichează şi reface acele obiecte care au nevoie de intervenţie pentru a străluci ca odinioară. Sunt sute de obiecte din zestrea muzeului care i-au trecut prin mână şi alte mii care vor urma acelaşi proces, atunci când vor fi alese pentru a fi prezentate publicului. Asta pentru că în zeci de ani s-au făcut achiziţii de obiecte, secţia de Etnografie a muzeului din Slatina ascunzând un adevărat tezaur, cu peste 6.000 piese, însă în perioada în care s-a cumpărat cel mai mult instituţia nu a avut şi persoane calificate pentru restaurare.

Iuliana a început să facă acest lucru cu aproximativ 20 de ani în urmă. A pornit de la pasiunea pentru tot ce era făcut de mâna mamei sale, un model pentru ea, după care a urmat cursuri de specialitate şi s-a calificat ca „doctor de textile“, cum s-ar traduce munca sa de zi cu zi.

„Voiam să mă fac doctor de oameni, nu de obiecte, dar nu mi-a ieşit. N-a ieşit din prima, da. Foarte târziu, pe la 31 ani, am făcut medicina generală, şcoala postliceală, am participat la câteva concursuri, dar... Aşa au fost împrejurările atunci“, rememorează specialistul muzeului. A ajuns, însă, atunci la proaspăt -înfiinţatul Muzeu de Enografie, după desprinderea acestuia de secţia de Istorie (între timp cele două secţii s-au reunificat).

Iuliana Dumitrana (dreapta), alături de alte două colege muzeograf FOTO: Claudia Balaş

„De fapt, eu de copil am cochetat cu lucrul manual, îmi plăcea să-mi iasă din mâini diverse lucruri. Mama mea a fost croitoreasă şi de mică am intrat şi în maşina de cusut, şi în războiul de ţesut, când ieşea mama afară să dea la vite, să-şi mai facă câteo treabă. Bineînţeles că ce ţeseam eu nu era nimic bun. Când venea mama de afară mă certa – iar ai intrat aici, iar mi-ai stricat...“, şi-a amintit specialistul. Peste ani avea să constate cât de mult a ajutat-o faptul că a învăţat de copil anumite tehnici de cusut şi ţesut, pentru că a pune un obiect vechi, deteriorat de timp, de uzură, în lumina de altădată presupune atât de multe cunoştinţe, răbdare, dar mai ales pricepere.

Ce face un restaurator

Ceea ce vedem expus în vitrinele muzeului, şi ne încântă, doar rareori nu trece printr-un proces de restaurare, iar asta cu atât mai mult atunci când vorbim de obiecte foarte-foarte vechi. Să redea acelor obiecte strălucirea de odinioară este treaba restauratorului. De multe ori acesta intervine chiar şi în achiziţii, atunci când specialistul etnograf îşi doreşte o piesă pentru valoarea istorică, dar are dubii în privinţa posibilităţilor de a fi restaurat şi valorificat.

„Ce face un restaurator? Încearcă să aducă obiectul la forma iniţială, aşa cum l-a creat autorul. Din cauza uzurii funcţionale, trecerii timpului, acţiunii defavorbaile a factorilor de mediu, el are de suferit. Începem cu diagnosticul, ca orice boală. Investigăm obiectul din punct de vedere fizic, chimic, biologic şi abia după ce am diagnosticat, aşa cum pacienţii fac computer tomograf, RMN şi aşa mai departe, noi fotografiem, în ansamblu şi în detaliu, obiectul respectiv. Fotografii se fac şi înaintea începerii procesului de restaurare, în timpul acestuia şi, evident, la sfârşit. Fiecare paşi pe care-i facem sunt fotografiaţi“, a explicat Iuliana Dumitrana.

 

Fesul de căluşar în plin proces de restaurare FOTO: arhiva personală Iuliana Dumitrana

De la diagnosticare şi până la finalizarea „tratamentului“ drumul poate însă să dureze chiar şi luni bune. Uneori obiectele sunt în stare bună şi poate nu necesită nici primul proces, curăţarea, alteori însă nevoile merg până la reconstituirea unor părţi din acesta, iar atunci specialistul caută „martorii“, indicii care să-i arate cum a fost la început. „Dacă avem martorii respectivi, noi repetăm modelul, îl putem reconstitui. Dacă acesta nu există, nu inventăm absolut nimic, consolidăm cumva piesa respectivă, pe un material suport, pe o culoare neutră. Unde apare ipoteza ne oprim, niciodată nu inventăm“, este categoric specialistul. „În restaurare nu trebuie să înfrumuseţăm, restaurarea trebuie să refacă obiectul degradat, să-i redăm rezistenţa, aspectul pe care l-a avut înainte de a fi deteriorat, să arate aşa cum l-a creat autorul. Restaurarea trebuie să-şi mărturisească prezenţa şi limitele. Dacă altcineva, peste ani, consideră că s-a deteriorat acolo unde s-a restaurat, au apărut alte tehnici, poate interveni de o altă manieră, trebuie să ştie că de-aici şi până aici s-a intervenit“, a adăugat Dumitrana.

„Parcă-l simţi că-ţi zâmbeşte după ce i-ai luat praful“

Atunci când se ia decizia restaurării unei piese, prima operaţiune după „diagnosticare“ este îndepărtarea prafului, care se realizează, de obicei, prin aspirare, cu măsuri de protecţie pentru a nu deteriora elementele piesei.

„Cele mai importante operaţii sunt cele de îndepărtare a prafului, pentru că e atât de plin de microorganisme care acţionează în timp... De moment nu face atâta rău, dar în timp e foarte periculos. Consolidăm obiectul pe ceva, îl aspirăm, dar foarte atent, să nu îndepărtăm nimic din piesa originală. Se prinde între tifoane, în nylon.... Dacă e un obiect puternic, nu-l cocoloşim atât. Curăţarea uscată este prima, pentru că nu-l luăm şi, gata, îl imersăm. Dacă n-am îndepărtat praful... Un 30-40 la sută i s-au înviorat culorile numai după aspirare. Parcă-l simţi că-ţi zâmbeşte după ce i-ai luat praful. Dacă-l imersăm în apă înainte de aspirare, tot acel praf se dizolvă şi se depune tot pe ţesătură, îl îndepărtăm mult mai greu“, a explicat specialistul.

Restauratorii din acest domeniu nu folosesc substanţe chimice în procesul de curăţare, ci un detergent pe care îl prepară din rădăcina unei plante pe care şi bunicile noastre o foloseau în acest scop: saponaria, cunoscută în popor drept săpunăriţă, floarea săpunului etc.. Până la etapa în care ţesăturile sunt spălate se verifică însă rezistenţa culorilor, pericolul ca acestea să migreze. O cantitate mică din detergentul concentrat preparat se foloseşte pentru fiecare culoare.

„Se pun 100 grame de rădăcină de plantă la 10 litri de apă, se clocoteşte. O jumătate de oră se fierbe şi se lasă la decantat. Folosim apa în care a fiert rădăcina de saponaria. În această concentraţie se foloseşte la testarea coloranţilor. Înainte de a imersa o piesă trebuie să verificăm colorantul să nu migreze, altfel, dacă am introdus-o în baia de apă şi coloranţii migrează, s-a distrus din start. Noi venim şi testăm coloranţii cu această apă mai concentrată. De ce? Dacă ei rezistă la concetraţia aceasta, înseamnă că atunci când noi folosim la 10 litri de apă un litru din această concentraţie nu vom avea probleme“, a explicat restauratorul.
Dacă migrează culoarea, piesa intră într-un proces de fixare a culorii, care se realizează folosindu-se acidul acetic. Se folosesc concentraţii mici şi se verifică efectul cu ajutorul hârtiei de filtru. Procesul se poate repeta de câteva ori, a explicat specialistul, crescându-se progresiv concentraţia de acid acetic, la fel cum se poate obţine rezultatul dorit din prima încercare.

Iuliana Dumitrana, alături de doi colegi de scenă din trupa de teatru FOTO: arhiva personală Iuliana Dumitrana

„Dacă obiectul are şapte culori, în şapte zone noi venim, umezim şi punem hârtia de filtru peste care punem o greutate, să se lipească foarte-foarte bine de obiect. Lăsăm să acţioneze. Dacă e  să migreze, într-o jumătate de oră se-ntâmplă. De obicei lăsăm şi de pe o zi pe alta, pentru a fi foarte-foarte siguri. A doua zi verificăm care dintre culori migrează. În momentul în care migreazăa colorantul, venim şi fixam acest colorant, cu acid acetic, pulverizam pe toată suprafaţa obiectului şi iarăşi lăsam de pe o zi pe alta, în funcţie de cât de mult a migrat. Dacă se înroşeşte sau se îngălbeneşte toată hârtia, atunci împachetam ca pe un bebeluş în folie, să nu respire deloc. A doua zi se verifică din nou. Au fost piese care mi-au luat 5-6 fixări şi altele care după prima fixare cu acid acetic au mers fără probleme. Testul se face de câte ori este nevoie, până la fixarea colorantului“, a lămurit specialistul.

De-abai după curăţare şi uscare, care se face pe un grătar, ţesătura fiind eventual presată, se începe efectiv restaurarea.
„Aţi văzut că toate piesele expuse arată impecabil. Dacă o piesă este deteriorată şi nu are modelul în spate, care să ne permită să intervenim acolo, venim şi exact bucăţelele rupte le integrăm pe un material suport. Folosim tehnici de prindere,  tehnici de îmbătrânire a materialului. Vopsim într-o culoare neutră. E o întreagă poveste. M-am referit aici cu fixarea colorantului mai mult la piesele din lână, la căpătâie, la scoarţe. Nu m-am confruntat până acum cu migrarea colorantului la ii. La scoarţe şi la căpătâie, însă...

Avem şi obiecte care erau vopsite natural, cu coajă de arin, cu paie de ovăz, cu... Colorantul natural nu migrează, cine ştia, folosea pentru fixare urina de vită. Şi atunci unele obiecte erau folosite şi cu colorant fixat şi... Gospodine între gospodine şi fiecare cu modul ei de lucru“, a mai spus restauratorul.

Iuliana Dumitrana, alături de colegele muzeograf, în straie din colecţia Muzeului Judeţean care îi trec prin mână înainte de a fi prezentate în expoziţii Olt FOTO: Claudia Balaş

 

E nevoie uneori chiar de o reconstituire a ţesăturii, care se face folosindu-se aceeaşi fibră naturală şi aceeaşi tehnică de ţesut, cusut etc.

Cei mai mari duşmani ai ţesăturilor sunt, a explicat Iuliana Dumitrana, umiditatea, lumina excesivă şi factorii biologici – moliile. Astfel de pericole nu mai există în spaţiile de depozitare ale muzeului, unde toţi aceşti factori sunt controlaţi, însă obiectele au trecut prin mai multe încercări până când au ajuns în proprietatea muzeului. 

„Majoritatea căpătâielor sunt rupte la colţuri. De ce sunt rupte la colţuri? Le scuturau prinzându-le şi susţinându-le de colţuri, le aşezau, le luau din nou... Scoarţele, la fel, dacă le puneau pe perete sunt rupte în colţuri, unde erau prinse în cuie, iar la cele pe care le foloseau ca aşternuturi intervenea uzura“, a mai spus Dumitrana.

Restaurarea este dificilă în cazul borangicului, o ţesătură fină, însă şi alte tipuri de ţesături pun la grea încercare munca specialistului. „Trebuie să respectăm numărul de fire de urzeală şi fiind atât de subţire, vă daţi seama ce a însemnat pentru mine. Am restaurat un ştergar, era o gaură în el, parcă ar fi fost tăiat cu ceva. Am venit cu fire de urzeală , trecând în partea sănătoasă 4-5 centimetri în fiecare parte... Şi iile, în general, se restaurează greu. Se reface cusătura, paiete, pânza care îmbătrâneşte din cauza timpului şi a uzurii funcţionale... Dacă sunt orificii venim şi ţesem, dacă sunt paiete căzute le completăm. Se găsesc acum paiete şi putem completa. O piesă poate să-ţi ia şi o jumătate de an“, a mai spus Dumitrana.

La începutul carierei recunoaşte că, încântată de ce reuşea să facă, stătea ore întregi cu ochii în lupă, fără pauze, iar astăzi resimte acel efort.

Cel mai vechi obiect restaurat este unicat în colecţia muzeului

Deşi fiecare reuşită îi aduce o bucurie aparte, restaurarea unui fes de căluşar vechi de 70-80 de ani, poate chiar 100, spune Iuliana Dumitrana, i-a rămas cel mai aproape de suflet.

„Căluşarii înainte nu purtau pălăriile acestea de fetru pe care le au acum. E foarte vechi, n-avem decât unul singur. Era un fes roşu, am rămas şi eu surprinsă, e unul singur, o singură piesă. Şi el avea panglicile, era o piesă frumoasă, ornamentată, exact cum e acum pălăria înflorată. Era plin de paiete şi de mărgele. Când am citit în registru de inventar – fes de căluşar.... Pe la început de secol 20, 1925-1930, cam aşa, în perioada aceea s-a purtat. Nu era mâncat de molii, însă din cauza umidităţii paietele oxidaseră şi toată murdăria, sărurile, se imprimaseră în fetru şi o perforaseră. Am luat efectiv cu scobitoarea şi am scos toată murdăria asta, resturile, de fapt, de la paiete, şi abia după l-am aspirat. Era aşa de bătută încât nu reşeam prin aspirare. Paietele sunt de alamă, aliaj, abia după l-am aspirat, l-am curăţat, l-am spălat...
Le-am spălat, le-am curăţat, le-am uscat, am venit şi le-am cusut la loc. Aşa de bine se imprimase murdăria încât a rămas desenul imprimat pe fes. Eu am venit şi le-am prins exact pe urmele lăsate.“, a explicat restauratorul.
În colecţia muzeului mai există de asemenea şi fesuri de mireasă, purtate pentru o perioadă scurtă de timp, 25-30 de ani, a explicat etnograful muzeului, Claudia Balaş.

Ateliere pentru cei mici

Iuliana Dumitrana şi-ar dori ca şi copiii din generaţiile actuale să înţeleagă, pe de o parte, ce admiră atunci când sunt în faţa unui obiect, iar pe de alta să ştie cum au fost acestea făcute, aşa că împreună cu alţi specialişti ai muzeului, în special colegii din secţia de Etnografie, a organizat ateliere de tot felul.

I-a învăţat pe cei mici să coasă, să împletească, să ţeasă pe şabloane improvizate din carton, cu atât mai mult cu cât astăzi şcoala nu se mai ocupă de acest lucru. Timpul este şi în cazul ei inamicul cel mai de temut, împărţindu-l între mai multe pasiuni. S-a ocupat şi de costumele unei trupe de teatru de amatori din oraş, dar a urcat şi pe scenă, prestaţia sa şi a colegilor din trupă fiind îndelung aplaudate.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: