Povestea celui mai frumos palat din Romanaţi. Proprietara, mătuşa celui mai bogat român, i-a salvat pe săteni de la foamete

Vila „Maria Coloni“, într-una din puţinele imagini rămase FOTO „Conace din Romanaţi“

O casă somptuoasă, cum nu se mai văzuse prin părţile locului, a fost construită la începutul secolului trecut la Deveselu de cel mai bogat moşier român pentru cumnata sa.

Palatul de la Deveselu, cunoscut drept Vila „Maria Coloni“, a rămas astăzi doar în imagini, şi acestea puţine. Clădirea, construită în stilul academismului francez, a fost realizată de Constantin (Dini) Mihail (1837-1908) în acelaşi timp cu Palatul Mihail din Craiova, astăzi Muzeul Olteniei.

Moşierul considerat drept unul dintre cei mai bogaţi români, fiul său, Jean Mihail, care l-a moştenit, fiind catalogat chiar cel mai bogat român din interbelic, i-a dăruit cumnatei sale Maria Coloni o moşie de 2.850 de hectare, la Deveselu, pe atunci în Romanaţi (astăzi judeţul Olt), ridicându-i totodată „o locuinţă somptuoasă, pe măsura rangului ei, cunoscută sub numele de «Vila Coloni»“, conform istoricului Dumitru Botar, care a reînviat poveştile celor mai frumoase clădiri din Romanaţi, cele mai multe astăzi dispărute sau în paragină, în cartea „Conace din Romanaţi“, apărută în 2015 la Editura Hoffman.

Maria Coloni (sora Matildei Spiro, soţia lui Dini Mihail), născută în 1834 la Craiova, unde, de altfel, a şi murit la 89 ani,  se întorsese din Franţa, după decesul soţului său. La Deveselu a reuşit să ridice comunitatea, implicându-se, notează istoricul Dumitru Botar, în construcţia bisericii (1910), a şcolii, a cantinei şcolare, şi să rămână în memoria sătenilor un reper, motiv pentru care proprietatea sa a fost ocolită de evenimente în timpul răscoalei ţărăneşti de la 1907.

Vila renumită a fost construită în perioada 1900-1907. În 1904, Maria Coloni înfiinţează Banca Populară care-i purta numele, în 1908 banca având 39 de membri.

„Cu sătenii s-a purtat corect, i-a ajutat la nevoie, fiind o boieroaică de caracter, pământul era dat pentru lucru ţăranilor, sistemul de plată fiind «din trei una», adică se legau snopii şi apoi se construiau clăile ce cuprindeau 40-50 de snopi, dar atât clăile, cât şi snopii trebuiau să fie egali, administratorul stabilind care trebuie să fie cea de-a treia pe care s-o ia ţăranul. (...) De la cei mai în vârstă am aflat că atunci când doi tineri se căsătoreau, veneau la ea, îi sărutau mâna, aducându-i la cunoştinţă că s-au luat, apoi Colonoaica dădea dispoziţie administratorului să le dea fie un pogon de pământ, fie o vacă, fie o pereche de boi, pentru a pleca la drum cu ceva, tinerii făcându-şi gospodăria proprie mai uşor cu acest ajutor.

În anul 1905, înaintea răscoalei, locuitorii din Deveselu au trecut prin momente grele, nu mai aveau ce să mănânce, porumbul se terminase, iar primarul se adresase Prefecturii Romanaţi să intervină. Maria Coloni, deşi în Franţa, aude de necaz şi de acolo transmite ca situaţia să se rezolve din produsele ei, aşa încât, peste doi ani, la răscoală, în Deveselu nu s-au mai întâmplat evenimente deosebite“, scrie istoricul în „Conace din Romanaţi“.

„Interiorul era ceva de vis“

Clădirea ridicată la Deveselu (fotografia rămasă apare, de altfel, pe coperta volumului istoricului caracalean Dumitru Botar) era de un bun-gust desăvâşit.

„Elementele arhitectonice exterioare aparţineau barocului târziu, iar interiorul era ceva de vis, scara de onoare era din marmură de Carrara, candelabrele din cristal de Murano, oglinzile veneţiene, stucatura aurită, plafoanele pictate, pereţii tapisaţi cu mătase de Lyon, luminatarele cu vitralii, parchetele ireproşabile. Era concepută pe două nivele, la parter era un hol central, sala de aşteptare, biroul contabilităţii, camera Mariei Coloni, salonul englez, salonul roşu, sufrageria mare, suprageria personalului, bucătăria, cămara. Accesul la etaj se făcea printr-o scară monumentală de marmură ce ducea către un hol central cu două luminatoare în tavan, salonul de dans, camera vieneză, perne, canapele verzi cu pai de trestie, jardiniere din lemn aurit, vase japoneze, policandre de perete, candelabre negre cu cinci braţe, statuete de bronz, case mari de fier etc.
Biblioteca era fascinantă, conţinea numeroase cărţi legate în piele fină de căprioară, în diferite limbi de circulaţie (franceză, engleză, germană), toate evidenţiind formaţia intelectuală solidă a Mariei Coloni, proprietara acestei podoabe arhitectonice din zona Romanaţilor şi a Olteniei“, mai scrie istoricul Botar.

Maria Coloni - fotocopie din volumul „Conace din Romanaţi“ semnat Dumitru Botar şi apărut în 2015 la Editura Hoffman

Clădirea era dispusă în punctul cel mai înalt al localităţii, iar din ea se putea vedea toată moşia, „până la Slăveni, Vlădila sau Valea Redişoarei“. Spre sud, mai notează istoricul, „era un parc splendid, cu pomi şi arbuşti de o rară frumuseţe în mijlocul căruia se afla o pompă de fabricaţie străină ce uda nu doar florile şi pomii, deoarece ea punea în funcţiune mai multe fântâni arteziene al căror efect era plăcut şi reconfortant pentru cei care priveau“.

Vila avea un balcon mare, acoperit cu tablă în formă de solzi (cum, mai notează istoricul, de altfel întreaga clădire era astfel acoperită), iar în mijlocul balconului era un orologiu cu un cadran de circa 1 m, „orele fiind anunţate de un zgomot puternic de genul «BANG» al cărui clopot putea fi auzit de pe tot parcursul moşiei, sătenii aflând cât este ora exactă şi din altă sursă, nu doar cum ştiau ei, după poziţia astrului zilei-soarele“, mai spune istoricul.

În urma naţionalizării, în 1953 vila este temporar repartizată Regimentului de aviaţie de la Deveselu pentru a se depozita aici diverse materiale, după care primeşte folosinţa de spital de psihiatrie, „până în anul 1967, când vila suferă o avarie puternică de la un incendiu, treptat dispărând, fiind jefuită şi în final demolată“, mai menţionează istoricul Dumitru Botar.

Astăzi strada principală din Deveselu poartă numele celei care a contribuit enorm la dezvoltarea localităţii. Întrega avere a Mariei Coloni, care nu a avut copii, a fost lăsată moştenire nepotului Jean Mihail, prin testament, cu obligaţia ca şi acesta s-o doneze, la rândul lui. „Neavând nici el copii, a donat-o statului cu obligaţia înfiinţării unei fundaţii care să-i poarte numele, lucru concretizat în 1936“, mai spune istoricul.