Obiceiurile care încă aduc bucurie în casele românilor la început de an. Datul la grindă şi păzitul fântânilor în Oltenia

Obiceiurile care încă aduc bucurie în casele românilor la început de an. Datul la grindă şi păzitul fântânilor în Oltenia

Cetele de colindători sunt, din păcate, tot mai rare în satele din judeţul Olt FOTO: Claudia Balaş

Deşi vedem prezentate în emisiunile televizate sau în zonele turistice, în această perioadă, o seamă de obiceiuri, cele mai multe s-au pierdut ori au suferit transformări drastice. Iată ce obiceiuri tradiţionale rezistă şi astăzi în Oltenia.

Ştiri pe aceeaşi temă

În goana după cumpărături, oltenii nu uită niciodată, de Anul Nou, să aducă acasă sorcovele pe care le folosesc în prima zi din an copiii, sau tradiţionalul „covrig pentru datul la grindă“, pentru copiii care încă nu au împlinit 3 ani. Alături de Pluguşor, acestea sunt obiceiurile pe care încă le regăsim în toate localităţile judeţului Olt, deşi cetele de urători s-au împuţinat drastic, iar copiii nu se mai pregătesc săptămâni în şir, cum se întâmpla odinioară, pentru cea mai lungă perioadă de sărbători din an, care începe în Ajunul Crăciunului şi se încheie la Sfântul Ion, traversând perioada magică a Anului Nou.

Ce făceau urătorii ca să nu-i plece gospodaruluicloşca de pe ouă

Perioada colindatului începe în judeţul Olt în Ajunul Crăciunului. În nordul judeţului, în doar câteva localităţi, încă o mai pornesc, în noaptea de Ajun, copii şi bătrâni, bărbaţi şi femei, dintr-un capăt al satului în celălalt, la urat. În schimbul urărilor lor de bine sunt răsplătiţi cu bucate pe care gospodarii le împart pentru sufletul morţilor lor. Este un obicei care pare să nu mai reziste mult globalizării şi care se menţine cu un efort extraordinar al celor împătimiţi de tradiţii. În restul judeţului colindă în Ajun doar copiii, multe dintre colindele vechi fiind înlocuite cu textele repetate la şcoală. Se întâmplă însă, din ce în ce mai des, să nu li se mai deschidă porţile, deşi odinioară cei colindaţi se fereau să nu primească urătorii, de teama ghinionului care îi putea urmări un an întreg.

„Începând cu miezul nopţii de Ajun, în satele din sudul judeţului cete de colindători (copii şi flăcăi) merg la fiecare casă şi rostesc urări de prosperitate. Ele se referă în special la belşug şi sănătate: „Bună dimineaţa la moş Ajun! / Că-i mai bun-a lui Crăciun/ Porci unturoşi,/ Oile lânoase,/ Vacile lăptoase,/ Oameni sănătoşi/ Pui mulţi şi boboci mulţi”. Urarea era însoţită de acte mimice. Din curtea fiecărui gospodar erau adunate paie şi crengi ce se puneau la gura sobei şi pe care se aşeza unul dintre urători pentru ca găinile (cloştile) să stea pe ouă.

În satele din nordul judeţului colindă toţi locuitorii satului. Colindătorii primesc şi astăzi daruri (nuci, mere, covrigi) şi bani. În trecut, urarea era rostită şi de gospodarii înşişi. Cu o creangă de măr dulce se scormonea în foc, rostindu-se acelaşi text. Dimineaţa, funinginea scuturată de pe coş, amestecată cu cenuşă, se punea la rădăcina pomilor care erau ameninţaţi cu toporul: „Faci poame sau te tai?”“, a explicat etnograful Muzeului Judeţean Olt, Claudia balaş.

Cu „Pluguşorul“, în lipsa plugului şi a perechilor de boi

Un alt obicei care încă rezistă în Oltenia este Pluguşorul, deşi este departe de importanţa şi amploarea de altădată. Ceata de urători era odinioară compusă din 12 flăcăi, care o porneau prin sat cu plugul împodobit cu ramuri de brad şi panglici colorate şi la care erau înhămaţi cei mai mândri boi.  În timp ce se rosteau versurile care, în mare parte, corespund cu textul publicat de Vasile Alecsandri, se trăgea simbolic o brazdă şi se aruncau boabe de grâu. Astăzi nu doar că se mai găsesc cu greu 12 voinici care să colinde, dar şi plăcerea băieţilor de a pregăti îndelung textul, şi, nu mai puţin important, bicele din care pocneau, s-a pierdut.

Din ciclul obiceiurilor care s-au uitat aproape cu totul face parte „Vasilca“, practicat într-o zonă restrânsă a judeţului Olt, care are forma unui veritabil teatru popular.

„Astăzi, acest obicei se mai practică doar în satele comunei Morunglav. Vasilca este un obicei structurat după modelul colindelor cetelor de feciori din Transilvania şi practicat în judeţul Olt în noaptea (dimineaţa) Anului Nou. Cunoscuta mască a colindătorilor de Crăciun (Capra, Turca, Cerbul) îmbrăcată şi jucată de un fecior este înlocuită cu capul porcului jertfit la Ignat (20 decembrie). Ceremonialul acestui obicei, „Vasilca”, cuprinde mai multe secvenţe semnificative: expunerea divinităţii (capul porcului) gătită cu inele, cercei, brăţări, mărgele, flori şi uneori şi o basma în faţa ferestrei sau în casa colindată; colinda cântată care narează viaţa Vasilcii în Raiul din pădurile de fag şi de stejar; coborârea în vale pentru a bea apă, moartea violentă şi incinerarea corpului, judecarea Vasilcii de un juriu în care apar bătrânul Crăciun şi Maica Precesta,  urarea „La mulţi ani!” şi primirea darului.

Vasilca se numea de fapt Siva, dar prin contopirea cu Vasile (ziua în care are loc ceremonialul) a rezultat Vasilca. Acest zeu, Siva, al Panteonului românesc, sacrificat prin substituire la solstiţiul de iarnă este identificat cu marele zeu indian Shiva, care în Panteonul hindus poartă grija Universului, întruchipare a eternei energii cosmice.

În Panteonul carpatic, substitutul zeului este capul porcului jertfit la Ignat. În colindul cântat în Oltenia la fereastra gazdei colindate este descrisă coborârea din munţi a bătrânului Siva, simbol al Anului Vechi, moartea lui violentă şi apoi somnul liniştit în leagănul de mătase al pruncului Siva“, a explicat Balaş.

Cum se testa vigilienţa flăcăilor


Un alt obicei, practicat şi astăzi cu entuziasm în zona de sud a judeţului Olt, este „Păritul fântânilor“. Se întâmplă în noaptea dintre Bobotează şi Sfântul Ion, 6/7 ianuarie, şi este un prileg extraordinar de voie bună, dar şi de testare a vigilenţei flăcăilor satului. Obiceiul se întâlnea în satele aflate în apropierea drumurilor intens circulate din sudul judeţului, unde exista primejdia „spurcării” apei. Participanţii erau flăcăi între 16 şi 20 de ani, care începând cu după-amiaza zilei de 6 ianuarie împodobeau fântânile cu frunze, pănuşi de porumb, stuf, lănţişoare din hârtie colorată. În unele sate se foloseau batiste, velinţe, aşternuturi. Se aduceau paie, lemne pentru întreţinerea focului, frigări necesare pregătirii ospăţului din timpul nopţii la care participau cei care urmau să stea de pază. Fântâna era păzită toată noaptea, pentru a nu „spurca” cineva apa. „„Spurcatul” apei în mod simbolic cu tărâţe de grâu sau porumb constituia proba la care bătrânii satului îi supuneau pe cei tineri. Cei surprinşi dormind erau pedepsiţi: li se punea cenuşă sau apă în buzunare, cărbuni aprinşi în palmă.

Dacă apa era „spurcată” de un bătrân care reuşea să treacă neobservat, întreaga ceată trebuia să cureţe apa. Până în zorii zilei, când sătenii veneau la fântână, flăcăii trebuiau să scoată apă cu găleata din fântână până aceasta rămânea limpede „ca lacrima”. Cei veniţi la fântână se spălau pe faţă şi pe mâini cu apă dintr-o găleată de aramă în care era aruncat un ban“, a dezvăluit etnograful Claudia Balaş.

Cei care se achitau merituos de sarcină plecau dis-de-dimineaţă, în grupuri, pe uliţele satului cu găleţile pline cu apă, pe cobiliţe, odinioară, şi se opreau la fiecare casă, iar cu căucul din aramă turnau de trei ori apă în mâini fiecărui membru al familiei pentru a-şi spăla faţa. Cu aceeaşi apă se stropeau pomii, animalele, păsările, stropirea simbolică cu apă fiind însoţită de urări: „Să fiţi sănătoşi/ să aveţi an bogat/ La mulţi ani!“. 

„Cunoaşterea acestui obicei are o importanţă deosebită fiind legat de unul din simbolurile primordiale, ce precede cu mult creştinismul. Stropirea şi spălarea cu apă, fără prezenţa unui slujitor al bisericii ilustrează cât se poate de clar existenţa simbolului apei şi a obiceiului amintit cu mult înainte de apariţia creştinismului. În credinţa populară contactul cu apa fertiliza şi multiplica potenţele vieţii, regenera forţele vitale. De aceea, dacii beau apă din Dunăre înainte de a pleca la luptă“, a adăugat Balaş.

Tot practicat izolat se mai păstrează până astăzi şi „Încuratul cailor“, sau  „Botezul cailor“, care se întâmplă de Bobotează. Tinerii îşi plimbau caii pe uliţele satului, prilej de constatare a hărniciei pe timpul iernii, a modului cum şi-au îngrijit animalele. Caii erau pregătiţi în mod deosebit pentru această zi. Erau împodobiţi cu panglici, ciucuri de culoare roşie şi clopoţei. Se organizau veritabile concursuri hipice. Câştigătorii primeau drept recompensă o cămaşă sau un ştergar.

„Originile acestui obicei coboară şi el în epocile precreştine, la populaţia geto-dacă, la care exista un cult din care va lua naştere în epoca romană (secolele II – III a. Hr.) cultul cavalerilor danubieni, când îşi vor face apariţia şi primele reprezentări plastice. Prezenţa motivului calului pe ţesăturile de interior din Oltenia, la fântâni, la bordeie sau la biserici apare în acest mod explicabilă“, a mai spus Balaş.

Poate cel mai practicat obicei, alături de Sorcova, este însă „Datul la grindă“, pentru care gospodinele astăzi nu mai trudesc pentru a face tradiţionalul colac, care se găseşte acum în majoritatea patiseriilor, însă pregătesc celelalte elemente necesare.

Este un obicei, şi acesta, precreştin, a spus etnograful. „Obiceiul constă în ridicarea copilului de trei ori la grinda casei, rostindu-se urarea de a creşte sănătos şi înalt. Copilul avea pe cap o azimă rotundă pe care erau prinşi bani şi flori. Sub picioare se puneau fierul plugului şi ramuri de brad verzi. Dacă urarea rostită de a creşte mare şi imitarea înălţimii la care să ajungă este explicabilă şi înţeleasă azi, punerea azimei rotunde pe cap – amintind  de semnul solar - derivă din concepţia precreştină geto-dacă potrivit căreia comunicarea cu cosmosul, cu divinităţile, nu se putea realiza oricum, ci prin intermediul unui ritual sau semn, în cazul nostru semnul solar – cercul“, a mai precizat Balaş.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările