O viaţă de dădacă. A crescut opt copii, dar niciunul al ei. „Mama mea a crescut nouă copii şi ne-a spus că, unde-om merge, să nu punem mâna să luăm“
0Moldoveanca Eugenia Scripcaru, plecată din calea războiului în 1944, din Corlăţeni, Botoşani, îşi povesteşte, ajunsă la 100 de ani, viaţa dulce-amară petrecută în Oltenia. Jumătate de viaţă a trăit-o în case de medici, profesori şi şefi de partid, crescându-le, în total, opt copii.
Eugenia Scripcaru îşi deapănă viaţa firesc, la o ceaşcă de cafea. A crescut opt copii, dar nu le-a fost mamă, ci dădacă. De fapt, Eugenia Scripcaru nu are copii. E singură, toate rudele i-au murit, inclusiv trei soţi. Trăsăturile femeii de odinioară, înaltă, zveltă, cu o ţinută demnă, se întrevăd chiar şi astăzi, când a ajuns la un veac de viaţă. Anii şi greutăţile au marcat-o, dar n-au adus-o de spate şi nu i-au epuizat optimismul.
Se uită mai întâi scrutător, să vadă cu cine are de-a face, mărturisind că nu mai vede foarte bine. Aşezată pe-o margine de pat, ne spune că s-ar simţi mai bine dacă şi-ar sprijini picioarele pe-un scăunel, dar tot ea renunţă: „nu pot aşa ceva, nu-i frumos!“. În final, îşi găseşte locul, picior peste picior, sorbind din cafea.
Totuşi, de ceva vreme femeia nu mai e chiar atât de singură. În urmă cu 14 ani, a fost „adoptată“ de o familie din Slatina, familia Stoica. Doamna Stoica spune că una dintre cele mai mari calităţi ale centenarei este că a avut întotdeauna mult bun-simţ: „Ne povestea o nepoată că, atunci când mergea în vizită la dânsa, se aşeza pe scaun, să nu deranjeze paturile, cu aşternuturi apretate, călcate, la linie totul. A fost o femeie tare curată, simţită!“.
„Nici măcar o bucăţică de pâine n-aveam“
Eugenia Scripcaru, Cojocaru pe numele de fată, a împlinit 100 de ani spre finele lunii aprilie. Deşi era Săptămâna Mare, familia adoptivă a făcut-o să simtă că e sărbătoare. „Acum am cu ce trăi, am curăţenie, am respect, dar degeaba, că nu mai avem putere!“, constată pentru început tanti Jana, cum i s-a spus o viaţă întreagă în Slatina, unde a venit când avea 30 de ani, din Moldova.
În 1944, tinerii din satele Moldovei erau urcaţi, chiar în postul Paştelui, în garnituri de tren şi trimişi prin ţară din calea războiului. Eugenia Scripcaru, care pe-atunci avea 28 de ani, a plecat împreună cu sora mai mare, Ileana, şi cu fiica acesteia, care n-avea mai mult de 7 ani. Drumul a durat trei săptămâni. De coşmar au fost acele zile, îşi aminteşte Eugenia Scripcaru. Vagoanele, 38 la număr, s-au umplut repede de purici şi păduchi, iar în scurt timp, trupurile li s-au umplut de răni. A văzut oameni murind, copii plângând de foame, semeni rătăciţi în nopţi întunecate prin sate necunoscute, au fost aruncaţi dintr-un tren în altul, fără să ştie unde vor ajunge, ce vor face. „Mergeam cum trag boii în jug, cum ne spuneau“, îşi aminteşte femeia. În cele din urmă, într-o noapte, o parte dintre călători au fost lăsaţi într-o haltă din judeţul Olt.
A ajuns în Oltenia la aproape 30 de ani
„Prima dată am fost la Fălcoiu, de acolo am plecat spre Găneasa. Nu ne primea nimeni. Stăteam cu bâta-n mână, noaptea, sub gard la oameni, să nu ne mănânce câinii. Cerea stomacul şi nici măcar o bucăţică de pâine n-aveam. Ne culcam flămânzi şi ne trezeam la fel! Am fost năcăjită, dar mi-am ţinut capu’!“, îi dau bătrânei lacrimile, povestind.
A scăpat ca prin miracol de o ploaie de gloanţe
Experienţa în comuna aflată în vecinătatea Slatinei, la Găneasa, a durat doi ani, ani în care localnicii s-au milostivit de moldovenii alungaţi de război şi foamete. „Tanti Miţa era o femeie tare bună, miloasă, şi ne-a spus că nu poate să ne ia la muncă. Am plecat, totuşi, odată, la secerat. Au venit ca de nicăieri două avioane negre, cred că erau ruşi, ne-au văzut în câmp şi-au tras în noi cu puşti automate. Aşa au vâjâit gloanţele pe lângă mine. Am luat un salcâm zdravăn în braţe şi-am scăpat ca prin minune“, rememorează bătrâna.
„N-am cerşit, n-am furat, n-am spart casa la oameni“
După doi ani a ajuns în Slatina. Încet-încet şi-au găsit, şi ea şi sora mai mare, rost în case ale unor oameni înstăriţi. „Am crescut, mă, mamaie, opt copii. Am stat numai în case de oameni mari: doctori, doctorese, profesori. Ajungeam dimineaţa de unde-aveam gazdă, făceam mâncare, copiii spălaţi, cu prosopul la gât, frumos, mâncaţi, aranjaţi, strângeam seara târziu după toată lumea şi a doua zi la fel. La fiecare masă era dulce. Budincă, chec, altu’ şi altu’. Îmi spuneau doar: «Jană, nu-ţi spunem noi ce să faci, tu ştii!». În fiecare casă am făcut inventarul şi mi-au dat cheia, nimeni nu s-a plâns niciodată de nimic. Mama mea a crescut nouă copii şi ne-a spus că unde-om merge, ce-om vede’, să nu punem mâna să luăm, să trecem roată înainte, că nu se ştie ce timpuri vin. Şi mi-am ţinut capul! N-am cerşit, n-am furat, n-am spart casa la oameni!“, mărturiseşte centenara.
Copiii crescuţi de dădaca Jana au ajuns între timp, la rândul lor, profesori, medici, funcţionari, oameni cu carte. Puţini, însă, i-au mai deschis uşa. Se mai gândeşte uneori cu amărăciune la asta.
„Domnul profesor Ungureanu, fostul director de la Colegiul «Radu Greceanu», la care a stat în casă 25 de ani, a luat-o şi i-a făcut contract. Aşa are şi dânsa pensia aia amărâtă de 400 de lei. A crescut copiii din familia Prundeanu, pe domnul doctor de la Interne“, o completează doamna Stoica. „În ziua de leafă mă lua domnu’ Ungureanu şi-mi spunea: «Jană, tu mai ai ce mai ai acasă, mai mănânci la noi, să pui banii la bancă!»“, îşi aminteşte bătrâna. Din banii economisiţi, câţiva ani mai târziu şi-a cumpărat casa în care locuieşte şi astăzi, pe strada Strehareţ din Slatina.
A mai găsit temelia casei părinteşti
Amintirile din viaţa petrecută în Slatina se împletesc cu cele dinainte de război. Tatăl nu l-a cunoscut niciodată, i-l răpea războiul în 1916, când Eugenia avea doar 3 luni. Şi-a văzut apoi bunicii, familie înstărită, cu han în sat, ucişi de-o bandă de tâlhari. S-a căsătorit târziu, iar bărbatul i-a fost înrolat la scurt timp. „Joia a plecat el pe front şi vineri ne-a urcat pe noi în tren, doar cu ce-am avut pe noi. N-am mai ştiut nimic de el, am aflat mai târziu c-a murit“, aminteşte în grabă.
În Moldova s-a întors o dată, în 1945, iar la întoarcere în sat şi-a mai găsit o soră mai mare.
„Ne-o dat la ziar, să afle familiile care mai trăim şi ei ne-or căutat. Am mers la Moldova cu sora Ileana. Am mai găsit-o pe sora cea mare, era terminată, cu piciorele numa’ răni până la genunchi. O luaseră la săpat tranşee şi povestea că le scoteau ruşii pe mal şi-şi băteau joc de ele“.
Văzând Iadul, s-au întors în Oltenia, chiar dacă n-aveau casa lor.
În urmă cu 7 ani, Iulian Stoica, cel care se îngrijeşte de bătrână, a urcat-o din nou în maşină să-şi vadă rudele. „Mai bine n-o mai duceam! N-a mai găsit decât o temelie a casei părinteşti, nimeni nu mai ştia de ea, şi-a amintit o strănepoată, din poveştile alor ei, probabil, şi a întrebat dacă n-a mai murit!“, a confirmat bărbatul.
În Oltenia, s-a căsătorit a doua oară, la 55 de ani, cu un văduv din Valea Mare. „Era cu 17 ani mai mare, da’ ce, eu îl luasem să-l pun în oală? L-am ţinut de mână când mergeam pe stradă, nu mi-o fost ruşine, era om bun. Dar, vă spun, să nu vă lăsaţi, bărbatul să-l pupi doar în somn, să nu-l laşi să te-asuprească!“, ne dă bătrâna sfaturi.
Se bucură astăzi de fiecare sărbătoare, mai ales cu gândul la vremurile grele trăite FOTO: Alina Mitran
În treacăt, vorbeşte şi despre faptul că i-a plăcut să aibă grijă de copiii altora, dar că nu i-a avut niciodată pe-ai ei. „Ce să fi făcut? N-aveam casă. Să mă tragă de rochie, să-mi spună că-i e foame şi să nu am ce să-i dau?“, se-ntreabă bătrâna. După ce s-a prăpădit şi al doilea soţ, femeia s-a mai măritat o dată, la bătrâneţe, cu un bărbat pe care l-au dat afară din casă copiii. „S-au dus toţi, 15 de-ai mei sunt în pământ“, ţine femeia socoteala rudelor care s-au prăpădit.
Astăzi regrete nu are. Se bucură de ce i-a dat Dumnezeu. „N-ar fi păcat să nu trăim, la câte-am îndurat?“, se-ntreabă. „Nouă ne spune c-ar vrea să mai trăiască măcar zece ani“, completează nepoata „adoptivă“.
Votează şi are simpatii politice
Eugenia Scripcaru se uită la televizor în fiecare zi, e la curent cu tot ce se întâmplă, merge la fiecare tur de scrutin, are simpatiile ei politice. „Cea mai mare dorinţă acum ar fi să mor cu lumânare, să nu mor singură!“, încheie bătrâna, conducându-ne la poartă şi sfătuindu-ne: „În viaţă să ai bun-simţ şi cumpătare, să-ţi vezi de drumul tău!“. De-abia ieşită în prag, vin şi i se gudură la picioare cei doi câini. Doamna Stoica ne lămureşte că mai are şi pui, găini, pisici, dar porci n-au mai lăsat-o să crească de doi ani, era prea greu.
Se încarcă comentariile...
