„Mumulean glas cu durere”, poetul care l-a inspirat pe Eminescu. Fiul său a fost omul de bază al lui Cuza

Deşi ar trebui să fie o emblemă a oraşului, poetul Barbu Paris Mumuleanu nu are, în localitatea în care s-a născut, nici măcar o placă pe care să i se fi aşternut numele.

Mihai Eminescu a găsit inspiraţie în poezia lui şi l-a numit, în Epigonii,  „Mumulean glas cu durere“. Despre Barbu Paris Mumuleanu se ştiu, însă, puţine lucruri. Există un portret reconstituit după descrieri şi după ce artistul care l-a realizat, Nicolae Truţă, a studiat documente despre portul vremii, şi mai există însemnările unor oameni pasionaţ de cultură, care au pus cap la cap informaţiile culese din surse diverse şi au reuşit să publice, în revista de cultură „Memoria Oltului şi Romanaţilor“, rezultatul căutărilor lor.

Profesorul Ion Tâlvănoiu, coordonatorul publicaţiei „Memoria Oltului şi Romanaţilor“, se arată astăzi revoltat că nici măcar în acest an, când Slatina sărbătoreşte 650 de ani de la prima atestare documentară, şi când, pentru că „nu ne mai permitem să facem statui“, Barbu Paris Mumuleanu nu beneficiază cel puţin de o placă comemorativă, astfel încât trecătorii prin urbe să ştie unde s-a născut poetul.

Născut în familia unui negustor de mărunţişuri

„Barbu Paris Mumuleanu s-a născut la Slatina, în 1794, în familia unui „mămular” originar din satul Bircii, adică negustor de mărunţişuri, după cum spune şi istoricul G. Poboran (Istoria oraşului Slatina, 1908, p.376, care mai adaugă că „era român de naţiune” ), ca şi I.Heliade Rădulescu în prefaţa la volumul din 1837. Presupunerea lui N. Iorga împărtăşită şi de G. Călinescu cum că numele poetului ar fi de origine grecească ori ar veni de la Momulo nu se poate explica decât prin necunoaşterea amănuntului biografic amintit“, lămureşte profesorul Ion Tâlvănoiu, în articulul „Mumulean glas cu durere“, din revista „Memoria Oltului şi Romanaţilor“ (nr. 23, din ianuarie 2014), câteva aspecte din biografia poetului.

Casele părinteşti ale poetului, spune prof. Tâlvănoiu, se aflau în faţa Bisericii Ionaşcu, în imediata vecinătate a clădirii care astăzi este sediul Agenţiei de Protecţia Mediului Olt şi a actualei Şcoli Gimnaziale nr. 1 din Slatina. Niciun trecător nu poate, însă, identifica acest loc, pentru că nu există o inscripţie.

„În documente de arhivă păstrate la Slatina, numele poetului este Mămularul (adresa 4573/13 august 1837 a Departamentului Pricinilor dinăuntru către Ocârmuirea judeţului Olt în Fond Prefectura jud. Olt, dosar 76/1836, fila 65), Paris Mămuleanu sau Paris Mumuleanu (adresa 1748/18 martie 1838 şi 746/6 febr. 1838 , idem, dosar 76/1836) persistând deci o anumită incertitudine“, spune Tâlvănoiu, precizând, însă, că „nicăieri nu apare prenumele Barbu, după cum nu lipseşte Paris “. Volumele apărute în timpul vieţii sunt semnate, iar asta este o certitudine, Barbu Paris Mumuleanu.

Pe soţia poetului, dovedesc documentele cercetate de prof. Tâlvănoiu, o chema Bălaşa. De asemenea, unul dintre fii, Costache Mumulean, a fost preot, în timp ce un altul, Spiridon Paris Mumuleanu, amintit de istoricul George Poboran în prima istorie a oraşului Slatina, era omul de încredere al domnitoului Alexandru Ioan Cuza. „Ajunsese om de încredere al lui Cuza şi pe lângă Palat dar conjuraţia ce se formase la 1866 pentru detronarea domnitorului, temându-se de el, l-a otrăvit”, menţionează Poboran.

„Băiat de procopseală” în casa luminatului boier C. Filipescu

„ Mumuleanu a învăţat carte grecească şi românească la Şcoala Ionaşcu de la Slatina lângă care se afla locuinţa părinţilor săi de pe strada Solomon“, menţionează Ion Tâlvănoiu în articolul din Memoria Oltului. Conform anumitor cercetători, ar fi învăţat la Şcoala Ionaşcu între 1800 şi 1804. „În tinereţe a trăit ca«băiat de procopseală» în casa luminatului boier C. Filipescu, posesorul unei frumoase biblioteci şi el însuşi om de cultură, traducător al lui Metastasio de Byron. Aici îşi formează o cultură de autodidact citind pe Aristofan, Euripide, Virgiliu, Ovidiu şi mai ales pe Homer (despre care afirmă în 1820 că este pe trepta cea mai înaltă a poeziei), literatură dar şi filologie, estetică, prozodie, filozofie şi chiar limbi străine. I.Heliade Rădulescu aminteşte că Mumuleanu avea ca lecturi favorite pe lângă cărţile bisericeşti şi pe „cele lumeşti” care abia apăruseră: „Alexandria”, „Arghir”, poeziile lui Barac şi Aaron, „Gramatica” lui Enăchiţă Văcărescu, „Achil în Skiro” (traducere din Metastasio de Iordache Slătineanul apărută în Ionaşcu Cupeţu“, mai menţionează prof. Tâlvănoiu. Era pasionat de mitologia greacă, toate acestea convingându-l pe boierul Filipescu să-l lase pe Mumuleanu să se ocupe de educaţia copiilor săi.

Poetul ajunge, în aceste împrejurări, şi la Bucov, unde protectorul său fusese trimis în surghiun, pedepsit fiind de Ion Caragea. Perioada constituie, astfel, „prilej de a medita asupra necazurilor vieţii, intrigilor societăţii şi deşertăciunii omului pe pământ“.

„Trăieşte apoi ultimii ani ai epocii fanariote, aşteaptă renaşterea vestită de deschiderea şcolii lui Lazăr de la Sf. Sava, este scârbit de lipsa de patriotism a marii boierimi care în vremea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu se refugiază la Braşov. În fine, se căsătoreşte, are familie şi copii şi îl copleşesc grijile şi datoriile care nu-i mai dau putinţa să-şi cerceteze şi îndrepte multe din scrierile sale care astfel ar fi devenit după credinţa lui Heliade «un cap d’operă de o imaginaţie firească şi un model pentru mulţi versificatori cari scriu…»“, mai scrie prof. Ion Tâlvănoiu.

Poetul moare, în 21 mai 1837, la 42 ani, la Bucureşti, fiind înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica din mahalaua Batiştei, de unde, la cererea fiului său Spirache, ministrul Instrucţiunii şi cultelor de la acea vreme, Dimitrie Bolintineanu, dispune mutarea osemintelor la cimitirul Bellu unde, în semn de preţuire postumă, i s-a ridicat şi o piatră funerară.

Văduva sa cere vânzarea mai multor cărţi pentru a se putea descurca

Stins prea devreme, Mumuleanu îşi lasă familia într-o situaţie deloc uşoară. Văduva sa se vede nevoită să ceară ajutor autorităţilor, care o sprijină cu vânzarea mai multor cărţi.

„Prin grija lui Iancu Manu (n.r. - mare agă), la rugămintea văduvei lui Mumuleanu s-au trimis acestor ocârmuiri (n.r. - Argeş, Olt şi Romanaţi) spre vânzare 15 cărţi în Argeş, 12 în judeţul Olt şi 14 în judeţul Romanaţi, care au fost vândute cu greutate de subcârmuitorii de plasă, trimiţând banii la Departament spre a se da văduvei “, mai scrie prof. Ion Tâlvănoiu citând documente de arhivă.

De ce Eminescu îl numeşte „Mumulean glas cu durere“

Opera lui Barbu Paris Mumuleanu, considerat de criticul George Călinescu drept un „descoperitor al Occidentului“, nu este foarte cunoscută, deşi l-a inspirat pe Mihai Eminescu încă înainte ca acesta din urmă să fi împlinit 20 de ani. În ce împrejurări a ajuns Eminescu să-i cunoască poezia a încercat să explice prof. Ion Tâlvănoiu în acelaşi articol. 

„Se cunoaşte că în anii în care urma gimnaziul de la Cernăuţi, tânărul Mihai Eminovici a avut profesor pe Aron Pumnul, la care a şi locuit o vreme îngrijind frumoasa bilbliotecă pusă de dascălul bucovinean la dispoziţia studenţilor români. Dealtfel moartea lui Aron Pumnul prilejuieşte şi apariţia primei poezii a lui Eminescu – „La mormântul lui Aron Pumnul”, apărută în ,,Lăcrămioarele învăţăceilor gimnaziaşi din Cernăuţi”. Aron Pumnul era autorul „Lepturariului românesc”, lucrare apărută în 4 tomuri între 1862-1865 . Aici profesorul prezenta operele şi biografiile celor mai reprezentativi autori români de până atunci. În volum era inclusă şi „Plângerea şi tânguirea Valahiei asupra nemulţumirii streinilor care au dărăpănat-o” a lui B. P.Mumuleanu, care prin alegorie, tonul liric de rugă şi blestem impresionează pe tânărul gimnazist ce îl va numi pe Mumuleanu „glas cu durere”.
Elevul Eminovici cunoaşte deci pe Mumuleanu prin intermediul „Lepturariului” lui Aron Pumnul încă de la vârsta de 15 ani. Mihai Eminescu era un mare iubitor de istorie, de scrieri vechi, citea cronicile vechi, cunoştea „Pravila de la Govora” şi „Îndreptarea legii” tipărite încă de Matei Basarab şi idei din aceste vechi scrieri se regăsesc în creaţia poetului (vezi credinţa în strigoi şi vârcolaci, preluată de Eminescu în „Strigoii”)“, consideră prof. Ion Tâlvănoiu.

Mai mult decât atât, consideră profesorul, Eminescu preţuieşte şi mai mult ideile lui Mumuleanu cuprinse în prefaţa cărţilor sale, în timp ce anumite versuri îi servesc drept inspiraţie pentru poeziile celebre de mai târziu.
„Dar oare ar fi scris Eminescu „Glossa” dacă nu l-a fi citit pe Mumuleanu? „Vremea‘nalţă şi ridică/ Vremea face,/ vremea strică/ Vremea sue şi coboară/ Vremea surpă şi doboară/ Vremea schimbă şi preface /Şi războaele şi pace […] /Toate sunt de vreme-aduse/ Toate la vreme supuse (B.P. Mumuleanu –„Vremea”)
„Vremea trece, vremea vine/ Toate-s vechi şi nouă toate/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te‘ntreabă şi socoate ; Nu spera şi nu ai teamă,/ Ce e val, ca valul trece;/ De te’ndeamnă, de te cheamă, /Tu rămâi la toate rece.“ (M- Eminescu- „Glossa“)

Iar în această încercare a lui Mumuleanu cine nu aude versurile lui Eminescu: „De-ar fi prin putinţă/ Să-mi schimb a mea fiinţă/ M-aş face-o lipscănie/ Să vânz galanterie/ Şi mărfuri delicate/ Ca orice dame toate/ Viind să târguiască/ La mine să privească/ Şi eu la ele toate/ La cele delicate/ Şi orişice le-ar place/ Îndată m-aş preface.” (B.P.Mumuleanu -,,Pricini de amor. Alt chip”).

„De-ar fi mijloace/ Şi-ar fi putinţă/ Cum m-aş mai face/ După dorinţă/ M-aş face oglindă/ Strălucitoare/ Să te cuprindă/ Pân’ la picioare./ Un vânt m-aş face/ Ce lin şi-n taină/ De piept desface/ Uşoara haină” (M. Eminescu- „De-ar fi mijloace…”)“, dă autorul articolului „Mumulean glas cu durere“ două exemple că Eminescu a cunoscut bine poezia poetului slătinean.

CITIŢI ŞI: Doi învăţători de la o şcoală de ţară luptă să recupereze istoria Oltului: „Stăteam ca nebunul, copiam zile întregi cu pixul, pe atunci nu aveam aparat de fotografiat“