Misterele „găurilor negre”, „monştrii spaţiali” din care nici măcar o rază de lumină nu mai „scapă” - teoriile specialiştilor pentru ciudatul fenomen
0Subiectul găurilor negre suscitat mereu interesul de când teoria despre existenţa lor a apărut. Filmele au tratat foarte des subiectul şi s-au bucurat de un succes pe măsură, având în vedere că misterul legat de aceşti „monştri spaţiali” este departe de a fi lămurit. Fizicienii şi astronomii încă încearcă să înţeleagă ce se ascunde cu adevărat în interiorul unei găuri negre.
O gaură neagră reprezintă o regiune din spaţiu care are atât de multă masă concentrată în ea încât niciun obiect din apropiere nu poate scăpa de atracţia ei gravitaţională. Cea mai bună teorie despre gravitaţie pe care omenirea o are până acum aparţine ilustrului Albert Einstein – “Teoria generală a relativităţii”. Profesorul de fizică Dumitru Combei de la Colegiul Naţional “Ion Minulescu” din Slatina spune că nici măcar razele de lumină nu pot “evada” din interiorul unei găuri negre.
“O gaură neagră este un obiect astronomic. Stelele, în evoluţia lor, se sting la un moment dat, adică intră în colaps, moment în care câmpul lor gravitaţional devine atât de intens încât şi o radiaţie electromagnetică, precum lumina, nu mai poate ieşi din ea, dar ea – Lumina -, luminează în interior - şi asta este foarte interesant, dar, pentru că nu iese afară, nouă ni se pare că e neagră, de unde şi numele de <gaură neagră>, cam aceasta este ideea. Găurile negre sunt, deci, zone din spaţiu, unde energia este foarte mare şi, din cauza gravitaţiei, totul este atras în adâncul unor gropi virtuale şi nimic nu mai scapă, sunt un fel de gropi fără fund, cu dimensiuni mici raportate la scara cosmică.În apropierea unei asemenea găuri, timpul şi spaţiul dispar, capătă nişte însuşiri pe care mintea noastră nu poate încă să înţeleagă”, este de părere profesorul Dumitru Combei.
Conceptul de obiecte al căror câmp gravitaţional este prea puternic pentru a permite luminii să scape a fost prima oară propus în secolul al XVIII-lea de către John Michell şi Pierre-Simon Laplace. Mai exact, noţiunea de corp suficient de masiv încât să nu permită nici măcar luminii să scape a fost pentru prima oară menţionată în anul 1783 de către geologul John Mitchell. În 1915, Albert Einstein publică “Teoria relativităţii generalizate”, în prealabil demonstrând faptul că lumina este influenţată de forţa gravitaţională. Prima soluţie modernă a teoriei generale a relativităţii referitoare la găurile negre a fost găsită de Karl Schwarzschild în 1916, deşi interpretarea sa ca o regiune a spaţiului din care nimic nu poate scăpa nu a fost pe deplin apreciată nici în următoarele patru decenii. Abia în anii ’60, o serie de lucrări teoretice au arătat că găurile negre reprezintă o consecinţă generică a relativităţii generale.
Combei precizează că Einstein este cel care “ar fi deschis ochii” Omenirii despre ce ar însemna o gaură neagră. În 1967, Stephen Hawking şi Roger Penrose demonstrează că ideea de “gaură neagră” a plecat de la teoria relativităţii a lui Einstein, iar, în unele cazuri, formarea lor este inevitabilă. În 1976, Stephen Hawking demonstrează că, odată formată o gaură neagră, ea începe să piardă din masă radiind energie (numită ulterior “radiaţie Hawking”), fapt ce intră în contradicţie cu fizica cuantică. În 2004 este descoperit un grup de găuri negre ce duce la noi teorii privind distribuţia găurilor negre în Univers şi la concluzia că ar exista de cinci ori mai multe găuri negre decât s-a presupus până acum.
“În interiorul unei găuri negre dispare noţiunea de timp şi spaţiu, aceasta nu mai are conotaţiile pe care noi le cunoaştem şi le simţim”, mai spune profesorul Combei.
Găurile negre de masă stelară se formează, cum spuneam, prin colapsul stelelor de masă mare într-o supernovă la sfârşitul vieţii lor. După formare, gaura neagră poate continua să crească absorbind masă din vecinătatea ei. Prin absorbirea de stele, precum şi prin contopirea cu alte găuri negre, se pot forma găuri negre super-masive, cu mase de milioane de ori mai mare decât cea a Soarelui. O gaură neagră poate îngloba extrem de multă materie, în ciuda dimensiunilor ei nu tocmai mari, deoarece ea comprimă material, dar materia atrasă de o gaură neagră nu intră în ea cu o traiectorie dreaptă, ci rotindu-se în formă de spirală, apropiindu-se din ce în ce mai mult de gaură. În timp ce gaura neagră absoarbe multă materie din cauza rotirii acesteia în jurul găurii, gaura neagră doar pare neagră din cauza culorii materiei care, în timp ce se roteşte, poate depăşi de zeci de ori mărimea găurii negre. Dar gaura neagră rămâne în centrul cercului de materie, fiind vizibilă. În momentul de faţă se înregistrează o puternică tendinţă spre consens asupra acceptării ideii că, în centul majorităţii galaxiilor, se află o gaură neagră super-masivă. Ca un caz particular, se pare că există dovezi solide ce indică existenţa unei găuri negre de peste patru milioane de mase solare în centrul Căii Lactee.
Specialiştii au găsit mai multe modalităţi de a explica existenţa unei găuri negre care să fie pe înţelesul tuturor. Una dintre acestea, precizează şi profesorul Combei, este cea clasică şi care se referă la situaţia când o stea de aproximativ 20 de ori mai mare ca Soarele îşi epuizează “combustibilul” şi intră în colaps, nemaiputând să susţină toate reacţiile ce au loc în interiorul ei. Steaua cu pricina va exploda provocând o explozie de proporţii numită supernovă, dar miezul stelei rămâne compact, iar colapsul continuă - particulele miezului se zdrobesc una de alta din cauza propriei gravităţi până când tot ceea ce mai rămâne este o gaură neagră.
Profesorul Combei este de părere că, la ora actuală, ar exista pericolul apariţiei unei găuri negre în urma experimentului care se face în ultimii ani la Geneva, unde un grup de fizicieni şi cercetători au conceput un accelerator de particule cu scopul de a recrea condiţiile care au existat cu o fracţiune de secundă după Big Bang - apariţia Universului: “În opinia mea, acest experiment care se face la Centrul European pentru Cercetare Nucleară (CERN) este unul extrem de periculos pentru întreaga planetă deoarece dacă, în timpul acestuia, la un moment dat, se generează o asemenea gaură neagră, atunci există pericolul ca să atragă tot Pământul. Cu alte cuvinte, aceşti fizicieni internaţionali adunaţi să facă acest experiment pot, din cauza chiar şi a celei mai mici greşeli – fie şi de un micron, să distrugă întreaga planetă şi chiar întreaga Cale Lactee. După mine, pericolul unui accident cu urmări catastrofale”.
Specialiştii au descoperit în constelaţia Ursa Mare o gaură neagră gigantică, dimensiunea acesteia şi vârsta sa aproximativă putând oferi informaţii despre vârsta Universului. În noiembrie 2004, un grup de cercetători ar fi descoperit o gaură neagră şi în galaxia noastră, orbitând la trei ani lumină de constelaţia Săgetătorului. Ca o dovadă că şi în galaxia noastră ar exista undeva o gaură neagră ar fi şi faptul că, în februarie 2005, o stea gigantică a părăsit Calea Lactee având o viteză de două ori mai mare decât în mod normal (aproximativ 0,0022 din viteza luminii), fapt care, în opinia specialiştilor fenomenelor astronomice, ar dovedi existenţa unei găuri negre foarte mari în centrul galaxiei. În plus, se pare că au existat rapoarte de observare a unor găuri negre microscopice chiar pe Pământ - în acceleratoare de particule, dar nu s-a putut dovedi existenţa lor.
Vă mai recomandăm:
Amza Jianu, primul neurochirurg din România. Olteanul este primul chirurg din ţară care a operat cu mască, bonetă, mănuşi de cauciuc şi halat sterile
Se încarcă comentariile...
