Meşterul olar român cu certificat de la UNESCO: „Mama are 91 ani, mâncă din castron de pământ şi n-a mai murit“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Meşterul spune că a trăit decent din olărit, iar meşteşuguşl continuă să-i aducă venit FOTO: Alina Mitran
Meşterul spune că a trăit decent din olărit, iar meşteşuguşl continuă să-i aducă venit FOTO: Alina Mitran

Ceramica de Horezu se vinde bine, iar meşterii olari pot trăi şi astăzi din meşteşug, deşi concurează cu „industriaşii“ care au trecut la cuptoarele electrice şi au oameni angajaţi.

Meşterul popular Ion Pueţu (71 ani), din Horezu, nu se numără printre meşterii care să se vaite că industria i-a îngropat şi că munca lor nu e răsplătită. Vine, e drept, dintr-o zonă cunoscută în toată Europa, dar şi în lume, iar personal „se trage“ dintr-o familie cu tradiţie în olărit. „Am moştenit olăritul de la tata, iar el de la tatăl lui. Erau 14 fraţi, era sărăcie mare atunci, vă daţi seama, iar patru au continuat, printre care şi tata. Şi aşa am învăţat şi eu“, a povestit meşterul vâlcean care astăzi se numără printre puţinii meşteri certificaţi UNESCO şi monitorizaţi, care nu renunţă, din pasiune, în primul rând, la roata tradiţională, la cuptorul cu lemne şi truditul de dimineaţa până seara, în atelier, de unul singur.

„În Horezu sunt foarte mulţi care fac olărit, dar mai suntem vreo cinci-şase care păstrăm şi ducem cum trebuie mai departe meşteşugul, puţini ştiu să mai lucreze. Au, în schimb, angajaţi, au cuptoare electrice, lucrează industrial“, spune meşterul venit la Târgul meşterilor populari de la Slatina, din cadrul Festivalului „Oltenii şi... restu’ lumii“.

Stăm de vorbă şi destramă miturile instituite de alţi meşteri. E adevărat, e greu să ţii piept tăvălugului, dar dacă eşti serios şi-ţi cinsteşti numele făcut de generaţii, poţi chiar trăi decent. „De comenzi nu mă plâng. Am tot ce-mi trebuie, dar am şi muncit. Şi muncesc în continuare, deşi acum n-aş mai avea de ce. Copiii sunt realizaţi, sunt la casele lor, n-au nevoie, nici eu. Dar, e pasiune, nu te poţi lăsa. Sunt plecat de acasă de alaltăieri, însă de-abia aştept să mă întorc, să intru în atelier şi să-mi văd de ale mele. Am ce să fac“, a spus meşterul, care, în schimb, se bucură de fiecare ieşire la târg, aceste evenimente fiind „un mijloc de relaxare, nu de promovare mai am eu nevoie acum“.

„La Marsillia am rămas uimit să aflu că ştiau de Horezu“

Fost maistru în construcţii, după o viaţă de muncă grea pe şantier, Ion Pueţu a văzut lumea prin prisma olăritului, a cutreierat mai toată Europa şi spune că cele mai mari satisfacţii le-a avut, din păcate, peste hotare. „Suntem apreciaţi, altă lume, altă atitudine. La un târg imens, lângă Marsillia, am fost uimit să aud că ştiau de Horezu, ştiau unde este şi ce facem. Şi era un târg de ceramică aşa cum nu vă puteţi imagina, ce sticlărie, ce fel de ceramică! Iar ei ne apreciau pe noi“, s-a destăinuit meşterul popular care recunoaşte, în schimb, că cele mai mari vânzări le-a avut tot în România.

„Au fost perioade întregi, anii ’60, ’70, chiar ’80“, când aceste obiecte erau o necesitate. Mergeam cu tata la târguri, la bâlciuri, în preajma sărbătorilor, şi vindeam cum nu vă puteţi imagina, pentru că se foloseau. A urmat apoi acea perioadă de sabotaj, i-aş spune, când s-a vehiculat că folosim vopseluri toxice, că nu ştiu ce se mai întâmplă, şi lumea nu mai voia să cumpere. Ce să mai fie toxic când arzi totul la 900 de grade?! Mama are 91 de ani, mâncă din castron de pământ şi n-a mai murit. Eu nu mănânc ciorba, mai ales cea de pasăre sau de fasole, decât din strachină. Albul e natural, e din pământ, negrul e din pământ, maroul la fel, doar verdele şi albastrul sunt vopseluri, dar ecologice, le aducem din afară. Dar vorbele aruncate au rămas“, a continuat meşterul.

„La ceramica de Horezu şi trei-patru grade contează“

Meşterul Ion Pueţu, fără să fi făcut studii în domeniu, a învăţat să-şi vândă marfa cum nu mulţi ştiu s-o facă. Ştie pentru fiecare târg ce să pregătească, în funcţie de zonă, nu se lăcomeşte, are preţuri rezonabile şi oferă ce cumpărătorul nici nu ştie c-ar vrea. „Ştiu ce se vinde la Slatina, ştiu ce să duc la Sibiu. Străinii, de exemplu, vor mult artizanat, obiecte mici, să nu ocupe loc în bagaje. Fac ulciorul mic-mic, farfuriuţe, ceşcuţe... Să ştiţi că se vinde şi artizanat, dar şi obiectele astea utilitare merg bine. De câţiva ani se observă că se revine, se revigorează piaţa. Nu cred că publicitatea ne-a adus aici, cât educaţia, pentru că începem să ne civilizăm, să punem preţ pe lucrurile muncite, nu doar pe cele de serie. E loc pentru toţi, şi pentru noi, şi pentru cei care fac în serie. Vedeţi, la mine nu e un obiect identic cu altul şi nici nu are cum să fie. Le decorez din imaginaţie, când mă apuc de decorat trebuie să fiu bine dispus, odihnit. Îmi pun muzică populară, dar muzică adevărată, oltnească, bihoreană, bănăţeană, şi mă pun pe lucru“, a mai povestit meşterul.

Meşteşugul care i-a adus atâtea satisfacţii, şi de care nu se poate lăsa nicicum, nu mai este de multă vreme doar o sursă de venit. Din păcate, încă n-a reuşit să-şi apropie copiii de olărit şi are, din acest motiv, un mare regret. „Meşteşugul îl las cui o vrea Dumnezeu, nu pot să spun cui, dar aş muri nefericit, aş muri cu o mare durere în suflet să se piardă. Încerc să apropii nişte nepoţi, am cinci, dar doi dintre ei mai vin prin atelier, se pun la roată, se mozolesc, încearcă, îi încurajez, îi laud... Sper să le placă. Copiii au rostul lor, sunt bine, am şi copii plecaţi, care nu se mai întorc în primul rând din cauza atmosferei, din cauza celor care ne conduc“, a povestit meşterul.

Ceramica de Horezu, care a reprezentat, pentru eneraţii întregi, un mijloc de a pune o pâine pe masă, este, în sine, o artă, mai spune meşterul. Soţia, care îl însoţeşte, recunoaşte că n-a trecut niciodată stadiul de ucenic. Îl ajută la mai toate fazele, dar atât. „Trebuie să ai înclinaţie, cred că te naşti cu asta, se transmite. Nu pot să fac ce face el, îl ajut cu ce pot, la uscat, îi dau a mână, în toate fazele, dar de modelat, de decorat, el se ocupă“, a mărturisit femeia.

„Are ceva special ceramica noastră. La ceramica de Horezu şi 3-4 grade în cuptor contează. Nu-ţi iese. Am şi ratat, bineînţeles, la coacere, acum nu se mai întâmplă, după atâta experienţă. N-ar fi mai uşor să bagi în cuptor şi să apeşi pe buton? Dar nu asta înseamnă tradiţia. Noi avem cuptoare şi de 3.000-4.000 de piese, trebuie să ştii ce să faci acolo. E foarte pretenţioasă, de la alesul pământului, până la modelat. E un pământ foarte-foarte fin, nici nisip nu acceptă, cum e cazul ceramicii de Oboga, ei au o proporţie anume şi de nisip, e altă tehnică. La noi e totul foarte-foarte fin. Luăm pământul din aceeaşi zonă, de la Ulmet, dintr-un deal, acum, toamna, îl lăsăm iarna pe ger şi când te apuci de el se lucrează mai uşor după ce a stat o iarnă. Înainte îl tăiam cu cuţitoaia, felii subţiri, mai subţiri decât salamul, îl mărunţeam, îl jucam cu picioarele... Acum folosim malaxoare, asta, e drept, am adoptat şi noi soluţia asta care ne ajută“, ne-a mai spus meşterul dornic de stat la poveşti, aşa cum face şi vara, când în zonă vin turiştii şi-i aşează bucuros la roată, să încerce „pe viu“ experienţa olăritului.

Slatina



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite