Meşter specialist în costume populare: „Eu o să mor cu foarte multe secrete, ce-am lăsat e prea puţin“
0Meşteşugul pe care l-a deprins în copilărie i-a adus satisfacţii nebănuite, dar şi răutăţi gratuite. A ajuns însă un meşter recunoscut, despre el s-au făcut filme şi s-au scris cărţi. Este al şaptelea colecţionar de artă din România şi a îmbătrânit aşteptând ca cineva să ia decizia înfiinţării unui muzeu al iei cu miile de obiecte strânse de el. „Acum în sat e prea târziu! Oamenii se sting ca lumânările!“, spune Constantin Niţu.
S-a născut în Albeşti, Poboru, judeţul Olt, în vremea războiului şi Dumnezeu i-a arătat că-l iubeşte chiar de atunci. „Adevărata zi de naştere este 5 mai 1944, oficial m-au înregistrat în 9 mai. La 6 iunie, acelaşi an, am scăpat dintr-un bombardament. Bărbaţii erau la război, mama şi bunica, la secere, la orz. Pe mine mă puseseră la umba unui măceş, apărat de snopi. A venit o escadrilă de avioane, oamenii s-au ascuns, din fericire n-a murit nimeni. Pe ai mei îi învăţase tata cum să se apere. N-am păţit nimic!“, îşi începe Constantin Niţu povestea.
A crescut fascinat de ce făcea bunica din partea tatălui în casă şi a învăţat de mic să dea o mână de ajutor. Prima încercare, pentru care a primit o corecţie, a fost la patru ani, când femeile plecaseră în câmp, să adune cocenii. Rămas acasă a început să înşire firele, în încercarea de a urzi. De-atunci le ajuta la năvădit, la ţesut, la cusut, îndeletniciri privite cel mult curios de ceilalţi băieţi, dar pe care Constantin Niţu le-a îndrăgit, făcând mai târziu o artă din ele. „Toate le-am făcut cu sufletul, le-am făcut cu ştiinţă!“, mărturiseşte meşterul.
„Tot ce-au făcut mâinile ţărăneşti ale femeii românce nu se poate egala şi nu se poate compara“
Competiţia a devenit acerbă în sat. Deşi privit ciudat de băieţi, Constantin Niţu a continuat să-şi slujească pasiunea. În cariera sa de zeci de ani spune că a mai întâlnit un singur bărbat cu aceeaşi îndeletnicire, de undeva din Gorj.
Îşi aminteşte că erau vremurile în care cele mai pricepute femei din sat lucrau pe ascuns, rodul muncii lor de peste iarnă fiind afişat la slujba de la Paşte şi la horele de după. „Mergeau şapte-opt kilometri, în localităţile vecine, dacă auzeau de un model deosebit. Luau cu ele peticul de pânză şi arniciuri şi stăteau nopţile să înveţe, pentru că nu-ţi dădea nimeni cămaşa acasă. Unele nici nu-ţi spuneau, învăţau singure“, îşi aminteşte meşterul.
I-a plăcut să facă totul singur, începând de la obţinerea firului. Deşi a lucrat cu plăcere toată viaţa ce a învăţat de la femeile din familie, maramele din borangic i-au rămas în mod deosebit aproape de suflet. „Nu cumpăram nimic, gogoşile mi le trăgeam eu, acum s-a desfiinţat şi Institutul Sericicol, cumpărăm tot. Nu se mai cultivă bumbac, nu se mai cultivă nimic! Importăm kitsch-ul! Au apărut şi la noi maşinile astea unde comanda se introduce pe calculator şi se scot pe bandă. E, de fapt, păcăleală, e furt şi o jignire adusă artei populare!
Tot ce-au făcut mâinile ţărăneşti ale femeii românce nu se poate egala şi nu se poate compara cu nimic, deşi respect celelalte popoare şi sunt de acord că fiecare are arta sa. Doar că ia noastră nu e un obiect, e o ioană de-nchinat, are în ea suflet mare şi priceput. Asta mi-aş fi dorit, să existe un muzeu al iei“, întăreşte meşterul cele spuse anterior.
Războiul de ţesut din atelierul Reginei Maria a ajuns în tezaurul de la Cornăţelu
A ţesut şi a cusut toată viaţa şi, deşi starea de sănătate nu-i prea permite, o mai face şi astăzi. Lucrările sale au ajuns la muzee, n-a vândut să facă avere, n-a vândut „la escroci care să facă bani cu ele“. „Cu banii pe care i-am primit mi-am ţinut copilul în facultate şi sunt mândru de ce am realizat, este un copil foarte bun, îşi doreşte să păstreze ce-am adunat“ , spune meşterul.
Numărul obiectelor colecţionate a ajuns la aproximativ 5.000. Sunt „tot ce a avut un ţăran pentru sufletul şi pentru trebuinţa sa“. Lăzile de zestre ale lui Constantin Niţu sunt ticsite, deşi atrage atenţia, când vine vorba de arta populară, că „din lada de zestre s-a luat, s-a luat, dar n-a mai pus nimeni nimic în schimb, ca să mai poată scoate!“.
Puţină lume ştie că la meşter acasă se găseşte un război de ţesut din atelierul înfiinţat de Regina Maria la Balcic. „De la Balcic au plecat aromânii, meşteri, cu tot cu uneltele lor, aşezându-se mai întâi pe lângă Ploieşti, după care au ajuns la Scorniceşti. Acolo i-am cunoscut eu şi o doamnă care şi-a dat seama că am să preţuiesc acel obiect aşa cum se cuvine mi l-a încredinţat, spunându-mi în secret şi istoria lui. Nu este singurul obiect de preţ, toate sunt lucruri extraordinare, am bucăţi de arhitectură din casele care au pierit, ie pe care a purtat-o soţia istoricului Nicolae Iorga... “, confirmă colecţionarul.
Preotese, învăţătore, profesoare au învăţat, vreme de 30 de ani, să coasă şi să ţeasă la Poboru
Pentru că tatăl său s-a opus colectivizării, Constantin Niţu a fost respins o bună bucată de vreme la şcoli. „Am făcut liceul târziu, la seral, când s-au mai liniştit apele. Am făcut Şcoala de Arte la Piteşti, iar după şcoală am fost repartizat la Muzeul Viticulturii de la Goleşti, unde am rămas doar câteva luni, nu mi-a plăcut, mi-am spus «Aici îmbătrânesc devreme!».
Am ajuns în sfârşit în Olt şi m-am ocupat, peste 30 de ani, de arta populară, de etnografie. La noi în localitate cred că toţi copiii satului au trecut prin atelier. Preotese, învăţătoare, profesoare au venit să facă practică, unele dintre ele au văzut lumea, au avut ieşiri în străinătate, acum nu mai există interes pentru nimic. Deşi este blamată, «Cântarea României» făcea mişcare culturală de masă“, devine meşterul popular nostalgic după vremurile în care rodul muncii meşterilor populari - şi poate, admite, cei din Olt s-au bucurat chiar de o mai bună promovare – era admirat şi apreciat în toată lumea.
Aşa a ajuns să vadă, spune, toată Europa, să ajungă în Statele Unite, să viziteze state din Asia...
„Mi-am dorit mult în viaţă să ajung în Armenia, dar am fost foarte dezamăgit“
A cercetat costumul popular în amănunt şi a avut ambiţia să facă totul cu mâna lui. Din acest motiv a cules aproximativ 1.000 reţete de colorare vegetală a firelor, de peste tot din judeţ, de la Vitomireşti până la Corabia, iar visul cel mai mare a fost să ajungă în Armenia, locul unde acest domeniu este deosebit de apreciat şi exploatat. „Acolo au secrete bine păstrate de la o generaţie la alta. Am încercat în mai multe locuri să aflu câte ceva, dar n-au vrut să spună sub nicio formă. Acolo e-n stare să te-mpuşte decât să-ţi dezvăluie un secret, din asta trăiesc, terenul e foarte arid! Şi ce n-am făcut să ajung acolo, ca apoi să trăiesc dezamăgirea!“, povesteşte Constantin Niţu.
„Cronica trandafirului alb“, autobiografia meşterului - la început
Constantin Niţu spune că, deşi a fost protagonistul mai multor documentare („Portret în fir de borangic“, „Lada cu zestre“, „Robii frumuseţii“), deşi a primit premii peste tot în lume (a fost premiat inclusiv de Uniunea Artiştilor Plastici din România; a primit de la preşedintele României Medalia Naţională „Serviciu Credincios“ clasa a III-a; a primit Diploma de Mare Român etc.) şi a acordat zeci de interviuri, încă mai mult a rămas nespus. „Eu o să mor, şi o să mor cu foarte multe secrete, ce-am lăsat e prea puţin! Din fiecare discuţie şi-a păstrat omul ce i s-a părut interesant pentru scopul său, însă atâtea lucruri au rămas încă nespuse.
(...) Lucrez acum la o carte autobiografică, se numeşte «Cronica trandafirului alb», sunt de-abia la început, în care vreau să prezint inclusiv istoria înaintaşilor mei. În istoria vieţii neamului meu sunt o serie de entităţi – maghiari, români, sârbi, greci, bulgari – care au contribuit la constituirea spiritualităţii noastre. Am vorbit şi cu Vali (Valeru Ciurea, referent în cadrul Centrului Cultural pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale şi a Patrimoniului Cultural Olt, cel care a „inventariat“ meşterii populari ai Oltului, a realizat documentare, interviuri video şi albume fotografice – n.r. ) să vină când se îndreaptă vremea şi să mai facem câteva înregistrări. Asta îmi doresc, să las cât pot eu de mult în urma mea şi, bineînţeles, să-mi fie copiii sănătoşi! Un muzeu etnografic mi-am dorit odată, acum e prea târziu, e decizia fiului meu, lui îi rămân toate lucrurile“, a încheiat Constantin Niţu.
Se încarcă comentariile...
