Govia, obiceiul răscumpărării odoarelor, păstrat în câteva localităţi din sudul judeţul Olt

În timp, veşmintele lucrate peste iarnă au fost înlocuite cu tablouri de familie FOTO: www.infocorabia.ro

Face parte din obieceiurile care marchează ieşirea din iarnă, învierea naturii şi începutul municilor câmpului, Govia fiind sărbătorea care adună întreaga comunitate. Se mai păstrează în câteva localităţi din zona Corabia şi în alte câteva din Dolj şi Teleorman.

Govia adună, de câteva secole, întreg satul să se veselească, marcând sfârşitul iernii, învierea naturii, începutul muncilor câmpului. În zona etnografică Romanaţi, unde se mai păstrează izolat, data în care se serbează este fie ziua de Sf. Gheorghe, fie Duminica Floriilor, fie a doua zi de Paşti.

Sărbătoarea, ca şi alte obiceiuri încă păstrate în zonă, are origini precreştine, fiind legată de celebrarea Cavalerului Trac, „deschizătorul anului şi al verii pastorale“, origini care s-au împletit, de-a lungul veacurilor, cu sărbătorile creştine. Deşi astăzi nimeni, cu excepţia etnografilor şi a specialiştilor interesaţi ca tradiţiile să nu moară, nu-şi mai pune problema de unde vine, în satele situate la confluenţa Oltului cu Dunărea lumea se bucură în continuare s-o marcheze.

„Garanţii“ încep pregătirilie cu o săptămână înainte

„Obiceiul Goviei este atestat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când meşteşugul ţesăturilor de interior ia amploare. În tehnica de lucru se păstrează unele elemente arhaice, dar se îmbogăţeşte decorul, coloristica. Govia este un obicei care sugerează fala, mândria, etalarea priceperii şi maiestriei cu care femeile îşi decorau interioarele sau îşi realizau veşmintele“, spune prof. Mirela Cojoc, din cadrul Muzeului de Arheologie şi Etnografie Corabia, în lucrarea „Govia, obicei de primăvară“.

În sat, ceata de 7-8 băieţi se stabilea cu o săptămână înainte, iar aceştia, denumiţi „garanţi“, tocmeau lăutarii pentru marea sărbătoare. În localităţile în care Govia se serbează în ziua Sf. Gheorghe, aceştia porneau dis-de-dimineaţă în pădure sau zăvoi, de unde tăiau ramuri tinere de salcie, care avea să împodobească porţile gospodarilor, uşile şi căile de trecere, spre a feri gospodăriile, animalele şi holdele de rele. Veselia tinerilor se transmitea întregii comunităţi, flăcăii vestind că  „se face Govie“.

Femeile „dădeau în Govie“ tot ce-au făcut mai frumos peste iarnă

Ceata de flăcăi colinda apoi întreg satul, umplând carele cu lucruri care urma să fie prezentate în Govie. Femeile „dădeau în Govie“ lucrurile cele mai frumoase, cusute sau ţesute peste iarnă, obiecte pe care avea să le vadă tot satul: batiste, tulpane, marame, mărgele, ii, căpătâie, perne, scoarţe, ştergare. Nu de puţine ori acestea constituiau parte din zestrea fetelor de măritat, fiind o mândrie pentru mame şi pentru fete să-şi etaleze măiestria.

Când toate „odoarele“ s-au strâns, putea începe petrecerea. Din câteva care se impoviza o scenă, de pe care fiecare lucru era „strigat“, iar proprietarii şi-l recuperau în urma unor sume simbolice. „Spectacolul începea în amiaza zilei, după ce sătenii veneau de la biserică. Taraful de lăutari cânta cântece vechi, specifice Goviei şi zonei, cu versuri de dragoste sau amuzante de genul: «A cui eşti, de unde eşti?/ Eşti a lui mustaţă neagră/ Muşcate-ar neica de barbă…».

Între strofele cântecelor, feciorii, urcaţi în căruţele decorate, aveau pregătite odoare în mâini şi, ridicându-le, strigau în cor. Strigăturile difereau de la sat la sat. Pe valea Oltului, la Rusăneşti, Izbiceni, Giuvărăşti, Islaz, acestea erau: «Al cui e!!!». Pe Valea Dunării, la Celei şi Orlea, se striga: «Al cui e acest odor/ Să vie c-un polişor», iar în zona Corabia şi Vişina se folosea un regionalism, ca o atenţionare: «Areci!», apoi se striga în formulele amintite mai sus.“, aminteşte Mirela Cojoc în lucrarea sa.

Tinerii care s-au prăpădit în anul dinainte, pomeniţi la Govie

De multe ori, pe scenă erau urcaţi şi copii mici, flăcăii invitând, cu aceleaşi formule, părinţii să-i răscumpere.
În unele sate, tot în cadrul Goviei, se pomenesc tinerii care au murit de la ultima sărbătoare şi până atunci, împărţindu-se căni cu vin şi bucate pregătite în ţest. Pentru că obiceiul de a ţese şi a coase s-a pierdut demult, astăzi „odoarele“ le constituie tablouri de familie, obiecte mai de preţ, iar în cazul celor dispăruţi, veşminte şi obiecte care le-au aparţinut.

Poate că nici dansurile de altădată -  Rustemul, Jianca, Sârba, Bordeiaşul, Trandafirul, Galaonul, Hora Nuţii – nu se mai cântă toate, nici tineri nu mai ştiu să le joace, însă sărbătoarea s-a păstrat până astăzi, ca un liant al comunităţii.

CITIŢI ŞI: Obiceiuri de nuntă în Oltenia. Ce este ”Fedeleşul” şi ce alte tradiţii mai rezistă timpurilor