Experienţa unui psiholog într-o secţie COVID. „Îmi spuneau: «Îmi este frică să nu mor în spital», sau «Mi-am îmbolnăvit copiii, le-am distrus viaţa!»“
0
Chiar şi la aproape un an şi jumătate de la declanşarea pandemiei, COVID-ul încă sperie, ne face să acţionăm iraţional, scoate la iveală cele mai ascunse temeri. Un psiholog care s-a aflat timp de 30 de zile alături de pacienţii internaţi într-o secţie COVID a dezvăluit cum îi afectează încă pe pacienţi această încercare.
Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina a detaşat, la începutul lunii aprilie 2021, un psiholog clinician care să le ofere suport pacienţilor internaţi în secţia COVID-19. Până la acest moment pacienţii puteau apela o linie telefonică gratuită, iar aparţinătorii au putut de asemenea să ţină legătura cu un psiholog delegat să mijlocească relaţia între pacienţii SJU Slatina şi rude.
La momentul la care psihologul Maria Vladu şi-a început activitatea în cadrul secţiei COVID a Spitalului Judeţean de Urgenţă Slatina mai erau internaţi aproximativ 30 de pacienţi, de trei ori mai puţini decât în vârf de pandemie, şi alţi câţiva în secţia ATI.
Se ştiau deja mult mai multe lucruri despre boală decât cu un an înainte, protocolul terapeutic se schimbase, preocuparea generală „afară“ era vaccinarea, iar să fii pacient COVID nu mai speria pe nimeni. E doar percepţia generală, desprindem însă din discuţia cu psihologul Maria Vladu.
În realitate, COVID-19 crează la fel de multă teamă, iar să fii pacientul care nu-şi vede niciodată la faţă medicul sau asistenţii care-i administrează tratamentul, care nu-şi vede faţă în faţă rudele, care poate după zile sau săptămâni în secţia COVID este mutat la Terapie Intensivă crează un disconfort greu de gestionat.
În cele 30 de zile psihologul a văzut pacienţi stăpâniţi de o singură idee - «am ajuns aici, voi muri», pacienţi care se învinovăţeau că şi-au îmbolnăvit apropiaţii, pacienţi pe care realitatea că se află pe un pat de spital i-a adus în pragul depresiei, pacienţi care au avut nevoie de mai mult decât o discuţie cu psihologul, astfel că au fost consultaţi şi de psihiatru şi li s-a prescris tratament de specialitate, dar şi pacienţi care au luat lucrurile ca atare, «m-am îmbolnăvit, nu pot schimba asta, important este ce fac de acum înainte». Aşa am ajuns să discutăm despre mecanismele de coping, despre cum putem înfrunta o situaţie de stres gândind pozitiv, lucruri care le-au fost expuse pacienţilor, dar şi despre ce a însemnat pandemia şi cum a ajuns să ne schimbe perspectiva.
„Plângeau, aveau insomnii, ideaţie depresivă, negativă, cu senzaţia morţii iminente“
„Să ştiţi că oamenii nu erau liniştiţi nici acum, deşi eu am fost în ultima perioadă, atunci când se mai aflau aproximativ 30 în sectorul de confirmaţi“, a dezvăluit psihologul clinician principal Maria Vladu. Specialistul intra în fiecare zi în saloane, urmărind în special să vorbească cu acei pacienţi pe care îi indicau medicii curanţi, primii, de altfel, care sesizau cum reacţionează un bolnav la situaţia nouă prin care trece. A ajuns însă, în final, să stea de vorbă cu toţi pacienţii care i-au acceptat ajutorul, puţini fiind de altfel cei care au refuzat politicos invocând că „sunt probabil persoane care ar avea mai mare nevoie şi le-aţi putea acorda lor acest timp“.
Teamă, anxietate, plâns facil, idei de culpabilitate, depresie şi chiar reacţie acută de stres, indiferent de vârstă, au fost stări pe care unii pacienţi le-au trăit şi pe care psihologul i-a ajutat să le depăşească.
„Fiecare îşi exprima această teamă şi anxietate în felul lui. Fiecare pacient era un caz aparte, cu problemele lui, cu trăirile lui“, a explicat psihologul. Cel mai mult au impresionat-o persoanele singure, care îşi găseau mult mai greu motivaţia de a trece peste situaţia stresantă în lipsa suportului familial. Psihologul a menţinut cu o parte legătura, fie cu pacienţii, fie cu medicul acestora de familie, pentru a găsi o soluţie şi pentru viitor.
Mulţi dintre pacienţi, cu atât mai mult cu cât în ultima perioadă au ajuns să fie internate în spital persoanele testate pozitiv cu o situaţie medicală destul de complicată, se temeau pur şi simplu de un deznodământ fatal.
„Ne spuneau: «Îmi este frică să nu mor în spital!», «Îmi pare rău că mi-am îmbolnăvit copiii care mă vizitau săptămânal, le-am distrus şi lor viaţa!», alţii – «Îmi este foarte frică, pentru că am şi alte boli, mi-e teamă că am ajuns prea târziu!». Aproape toţi încercaseră tratament medicamentos pentru COVID acasă, chiar aveau tratament pentru COVID de la medicul de familie, însă văzând că situaţia se înrăutăţeşte - lipsa aerului, oboseala - au fost nevoiţi să cheme serviciul de ambulanţă“, a dezvăluit specialistul.
În cazul pacienţilor cu boli psihiatrice, diagnosticate sau nu, lucrurile erau mult mai evidente.
„Cele mai expuse au fost persoanele care prezentau comorbidităţi, prezentau un teren vulnerabilizat, persoane care se aflau în evidenţă cu afecţiuni psihiatrice, anxietatea lor a putut merge până la episoade confuzionale, până la modificarea ideaţiei. La aceste persoane manifestările au fost de intensitate psihopatologică – anxietate crescută, depresie marcată spre severă. Plângeau, aveau insomnii, ideaţie depresivă, negativă, cu senzaţia morţii iminente, ceea ce a făcut ca aceste persoane să aibă nevoie de consult psihiatric şi tratament de specialitate“, a precizat psihologul.
Erau pacienţi care se plângeau de insomnii cu o vechime deja de câteva săptămâni, pacienţi care plângeau foarte uşor. Deşi în alte condiţii un pacient aflat într-o asemenea stare ar fi fost, poate, mai greu de convins să accepte că are nevoie de ajutorul unui psihiatru, acum lucrurile au stat diferit. Unii pacienţi şi-au pus efectiv toate speranţele în personalul medical şi au acceptat toate indicaţiile, nepunând la îndoială necesitatea unui tratament sau intervenţia unui specialist.
Mai mult, a mai dezvăluit psihologul, unii au întrebat unde pot face psihoterapie după externare, simţind că au nevoie de ajutor de specialitate. Este, poate, cel mai emoţionant dintre sentimentele trăite printre pacienţii cu COVID, acela că pacienţii „se uitau la noi ca la Dumnezeu“. Mulţi şi-au povestit în faţa psihologului toată viaţa, ieşind la suprafaţă probleme fără legătură cu boala care a îngrozit o planetă.
„Le spuneam că studiile ne arată că trăim cât dorim“
Reacţia pacienţilor la situaţia nouă în care se aflau, şi care reprezenta categoric un stres, nu este însă ceva neobişnuit. Pentru unii reprezenta un stres major simplul fapt că se aflau în spital, chiar dacă medical situaţia lor nu era una foarte complicată. Cel mai greu au îndurat spitalizarea persoanele care anterior nu avuseseră astfel de experienţe. Deşi, obiectiv, cei cu comorbidităţi se aflau într-un pericol mai mare, mecanismele lor de adaptare, exersate de-a lungul spitalizărilor anterioare, s-au dovedit mai eficiente, a constatat psihologul.
Pacienţii au fost învăţaţi şi cum să schimbe lucrurile, modul de abordare, cum să diferenţieze un atac de panică de exemplu (în timpul căruia experiementau senzaţia de nod în gât, de lipsă de aer) de o situaţie care cu adevărat le-ar pune viaţa în pericol.
Psihologul clinician Maria Vladu a acordat asistenţă pacienţilor COVID timp de o lună FOTO: Alina Mitran
„Le explicam că nu se moare în urma unui atac de panică, e numai starea subiectivă pe care o trăim noi. Se moare de infarct, se moare de altceva. Şi le spuneam – sunteţi persoană tânără, n-aveţi cum să faceţi infarct acum, nu e colesterolul mare, nu sunt plăci de aterom (n. red. - depuneri de grăsime) pe vasele de sânge datorită vârstei, nu sunt vasele rigidizate, trebuie să existe alţi factori care să declanşeze acest stres. Şi atunci noi trebuie să gândim pozitiv. Vom avea un nivel scăzut al distresului (n. red. – „stresul care distruge“) dacă noi gândim pozitiv. Cum gândesc pozitiv? Prin acel mecanism de coping, de adaptare la situaţiile stresante. Le spuneam că trebuie să ne mobilizăm forţele şi fizice şi psihice, că studiile ne arată că trăim cât dorim“, a dezvăluit psihologul.
De exersarea mecanismelor eficiente de adaptare am avut, de altfel, nevoie cu toţii în pandemie, chiar şi cei care nu am trecut prin experienţa spitalizării, a mai subliniat psihologul. Pandemia a reprezentat un stres pentru toţi, doar reacţia fiecăruia la stres a făcut să trecem diferit peste aceste momente.
„Ţine până la urmă de mecanismele noastre de coping. Dacă ne gândim că este o situaţie care ne-a afectat pe toţi, la nivel global, dacă ne gândim că e tranzitorie, că n-o să ţină cât lumea şi pământul, că e normal să avem şi frică, dar frica, cea care este răspunzătoare de apărarea noastră, nu trebuie să depăşească o anumită amplitudine, trecem mai uşor. Nici frica, nici anxietatea, nici teama, niciuna nu trebuie să depăşească o anumită intensitate, pentru că atunci mecanismele noastre uzuale de coping, de adaptare la situaţie, nu mai fac faţă şi este nevoie de intervenţia psihologului, chiar a psihiatrului, dacă se declanşează o reacţie acută de stres“, a explicat psih. Vladu.
Prima mare încercare în pandemie a fost izolarea, cea care le-a dat multora stări anxioase. Cei care, în schimb, obligaţi fiind să stea chiar complet izolaţi pentru 14 zile, fie pentru că au avut teste pozitive, fie pentru că au intrat în contact cu astfel de persoane, au privit totul ca pe vacanţa pe care n-au avut-o de multă vreme, ca pe oportunitatea de a face în sfârşit lucrurile pe care şi le-au dorit, dar le-au tot amânat, au experimentat partea bună a pandemiei.
Este genul de reacţie care se poate învăţa, se poate exersa, a mai spus psihologul care le recomanda pacienţilor să privească pozitiv lucrurile şi să dea creierului cea mai bună hrană, respectiv bucuria, momentele plăcute. Pe cei care niciodată nu merseseră într-o staţiune balneară, de exemplu, îi îndemna să privească internarea ca pe o perioadă pe care o petrec într-o asemenea staţiune.
Vă recomandăm şi:
EMA: Vaccinarea anti-COVID cu AstraZeneca ar trebui evitată la persoanele de peste 60 de ani
Medic specialist în nutriţie: „Pandemia a făcut diabetul manifest“
Se încarcă comentariile...
