Experienţa cruntă a unui poliţist român, soldat ONU în inima Africii: „Omorau şi violau la întâmplare, furau tot ce găseau“

Experienţa cruntă a unui poliţist român, soldat ONU în inima Africii: „Omorau şi violau la întâmplare, furau tot ce găseau“

Cristian Filip, alături de copiii localnicilor FOTO: arhiva personală Cristian Filip

Un an într-una dintre cele mai sărace ţări din Africa, deşi deţine bogăţii inimaginabile, este o experienţă care nu poate fi asemănată cu nimic altceva. A trăit-o ofiţerul Cristian Filip, într-o misiune a Organizaţiei Naţiunilor Unite

Cândva o bogată colonie franceză, astăzi una dintre cele mai sărace ţări din Africa, Republica Centrafricană este măcinată de zeci de ani de conflicte armate care ţin populaţia sub teroare. Organizaţia Naţiunilor Unite continuă să susţină ţara care vrea să depăşească „blestemul“ războiului şi trimite acolo specialişti bine instruiţi, astfel încât trecerea de la infern la o viaţă normală să fie posibilă.

Un an în Republica Centrafricană este o experienţă unică, nu poate fi comparată cu nicio alta, a constatat, pe propria piele, ofiţerul Cristian Filip, decorat de Ambasada Franţei în România, astăzi angajat al Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Olt.

Viaţa capătă alte valenţe în ochii celor care doar visează la curent electric sau infrastructură rutieră şi feroviară şi care se pot trezi oricând cu un pistol la tâmplă, în propria casă. Cu toate acestea, spune ofiţerul, „aş mai pleca, este ca un microb care-ţi intră-n sânge“.

Lumea se răstoarnă, se ridică, apoi se răstoarnă din nou

Timp de un an, Cristian Filip a desfăşurat misiuni de protecţie civilă, de sprijinire a statului-gazdă în reimpunerea autorităţilor locale, acţiuni de protecţie a drepturilor omului, de consiliere a organelor locale în munca operativă – anchete judiciare, cercetări la faţa locului, evidenţă operativă etc. Pe scurt, a avut o muncă de poliţie într-o lume în care oamenii cred cu tărie în puterea vrăjitorilor, în care hrana de zi cu zi înseamnă şi lăcuste pe care le poţi cumpăra cu coşul din piaţă sau şerpi tăiaţi rondele. O lume în care comunitatea este aproape dependentă de transportul de alimente pe care îl aduc voluntarii ONU. A trăit alături de fugarii din taberele de refugiaţi, care trăiesc cu speranţa că într-o zi se vor putea întoarce la ai lor, lăsaţi în pericol de moarte la zeci de kilometri distanţă. 



Servicii medicale minime, spitale fără un ecograf, operaţii de cezariană făcute cu muştele alături, epidemii de malarie, posibilitatea de a merge la şcoală doar dacă îţi permiţi financiar, procuror şi judecător la care să cauţi dreptatea doar până când şi aceştia îşi iau lumea-n cap din cauza pericolului armat, luare de ostatici, după care o aparentă normalitate, până într-o zi când lumea se răstoarnă din nou cu susul în jos, războiul din nou triumfă, autorităţile sunt copleşite de situaţie. După care procesul de a repune lucrurile în ordine se reia.

Procesul de selecţie este complex

Cristian Filip, ofiţerul care şi-a petrecut un an în lumea sumar descrisă mai sus, are 38 de ani, este absolvent al Academiei de Poliţie „Al.I. Cuza“ din Bucureşti, promoţia 2003, iar din 2007 a urmat mai multe cursuri de perfecţionare internaţionale, pentru ca în 2015 să intre efectiv în procedura de selecţie pentru o misiune a ONU, alături de alţi aproape 250 de candidaţi. A ajuns ca poliţist ONU în Republica Centrafricană, în 2017, deşi iniţial se pregătise pentru Haiti. Dintr-o dată a păşit în altă lume, care semăna destul de puţin cu ce aflase până în acel moment studiind despre ţara pe care Organizaţia Naţiunilor Unite o sprijină să depăşească războiul şi să-şi construiască structurile statului.

„Se începe o formă de învăţământ de bază pentru misiunile internaţionale, pentru a putea accede la examenul cu reprezentanţii ONU. Am făcut cursul, după care am mers la examenul cu comisia ONU, în 2016, şi este un examen cu persoane din afară, care nu cunosc pe nimeni, pe care nu le interesează absolut nimic. 

Am fost undeva peste 250 de candidaţi, din care nu ştiu dacă am trecut 60 şi ceva. După, se face o listă de aşteptare, în funcţie de anumite criterii – experienţa profesională, formarea iniţială, un clasament final, care este la nivelul ministerului, şi în funcţie de cerinţe, ministerul ia candidaţii în ordinea clasamentului respectiv. Astfel că, după un an, mi-a venit şi mie rândul. Iniţial ar fi trebuit să plec în Haiti, am făcut vizita medicală şi testarea psihologică pentru Haiti, în ianuarie-februarie 2017, iar în luna aprilie, în urma unei şedinţe a Consiliului de Securitate ONU, s-a hotărât că misiunea trebuie să reducă numărul de poliţişti. (…) Noi iniţial am fost selecţionaţi opt şi au avut nevoie doar de doi, având funcţiile foarte bine ţintite. Şi am rămas ceilalţi şase. Am primit Centrafricana. Nu ştiam mare lucru de acolo, am primit o perioadă în care să decidem dacă suntem sau nu suntem de acord, pentru că misiunea nu este obligatorie, este voluntară. Ne-am interesat cu toţii, am vorbit cu ceilalţi doi jandarmi cu care am plecat, dintre care unul chiar mi-a fost coleg de promoţie, şi am hotărât să acceptăm provocarea“, a povestit jandarmul.

Calvarul de zi cu zi

Deşi ofiţerul Cristian Filip a căutat informaţii despre Republica Centrafricană din surse diverse, realitatea tot l-a luat prin surprindere. „Ceea ce am găsit noi acolo au fost urme ale unor investiţii anterioare, urme. În capitală încă s-a menţinut ceva din civilizaţie, dar în momentul în care am ajuns în provinciile în care am fost dislocat, nu am văzut asfalt, nu exista asfalt de bitum. Electricitate nu exista sub nicio formă, existau doar stâlpii, tăiaţi de la jumătate în urma războiului, canalizare nu se pune problema să existe, reţea de apă – sub nicio formă, foarte puţine case, construcţii din cărămidă, restul, din paie şi bambus. Nici măcar maşini nu prea erau în zonă, dar erau motociclete. Impresia a fost: «Wow, unde-am ajuns?!», dar după o săptămână, te obişnuieşti, devine rutină, ţi se pare normal tot ce vezi acolo“, a povestit ofiţerul.

Viaţa de zi cu zi în Republica Centrafricană e un calvar. Grupuri armate încă fac incursiuni în localităţi, musulmanii şi creştinii n-au găsit calea de a trăi în pace împreună, tot ce s-a construit cu zeci de ani în urmă s-a făcut fărâme. „Se mergea foarte mult pe ideologii religioase, pe faptul că musulmanii sunt măcelăriţi de creştini şi invers“, a explicat Cristian Filip. Ofiţerul spune că astăzi sunt doar urme ale unor foste fabrici sau ale staţiilor de epurare a apei, apa de băut fiind adusă acum de un ONG, legătura cu lumea există, pe ici-pe colo: pentru a-şi încărca telefoanele mobile conectate la internet, tinerii folosesc mici panouri solare.

Misiunea desfăşurată în oraşul Bambari, cotat ca al doilea din republică, după capitală, a fost o experienţă extremă încă de la început. Voluntarii sosiţi să ajute circulă dintr-o localitate în alta preponderent cu avionul, pentru că infrastructura rutieră aproape că nu există.

„Când ajungi acolo, în primul rând vezi aeroportul, singurul aeroport de unde pleacă avione internaţionale, care este cât o gară de la noi. Deplasarea din capitală în celelalte localităţi se face cu avionul, căile rutiere nu sunt sigure, iar în provincii, drumurile nu au asfalt. Aterizezi pe un câmp din ăla foarte bine tasat, ai în stânga pădure şi în dreapta stufărişul“, a descris ofiţerul prima impresie. Au urmat acomodarea, studierea instrucţiunilor primite cu privire la misiune, recunoaşterea zonei, contactul efectiv cu noua lume.

Criza securitară din oraşul Bambari

„Ţara are undeva la 4 milioane de locuitori şi e cât Franţa de mare. Ce pot să vă spun e că aveam undeva între 9.000 şi 12.000 de refugiaţi. În primăvara anului 2017, oraşul a fost declarat liber de grupuri armate, oficial nu mai exista niciun element de grup armat, iar acesta era motivul pentru care foarte mulţi localnici din satele vecine, de la 40-60 de kilometri de lângă, se refugiau aici, pentru că în satele lor erau dese incursiuni armate. Şi deplasaţii, căci aşa se numeau, veneau aici: trăiau, munceau, făceau ce puteau. Noi îi numeam pe unii dintre ei şefi de tabără, iar şefii veneau în şedinţele cu autorităţile şi prezentau care sunt noutăţile: că au nevoie de alimente, au nevoie de apă, trebuie să vină cineva să facă un foraj... Treaba noastră era să facem activităţi de civilizare în camp-urile de deplasaţi, iar tot ce-şi doreau ei era să plece înapoi de unde au venit, îşi doreau ca zona aceasta de siguranţă să fie extinsă şi în localităţile lor, pentru că acolo aveau case, aveau părinţi...“, a povestit ofiţerul.

Oamenii fugiţi din calea prăpădului le-au descris voluntarilor o lume de neimaginat. „Erau incursiuni ale grupurilor armate, veneau şi noaptea, şi dimineaţa, omorau la întâmplare, violau la întâmplare, furau tot ce găseau. Pentru a se proteja, unii localnici fugeau în oraşele pe care le considerau ei sigure. Dar oraşul respectiv se pare că nu a fost chiar sigur, pentru că în luna mai şi la începutul lunii iunie a fost atacat, am avut o criză securitară, au mai fost zone răzleţe în care încă se mai manifestau violenţele astea în oraş“, a povestit ofiţerul.

A fost momentul în care a auzit de militari căzuţi la datorie, procurorul şi judecătorul din oraş au plecat, considerând că nu le mai poate fi asigurată securitatea. O vreme, Cristian Filip nu a mai putut lua legătura cu familia, deşi soţia avea acces, pe internet, la informaţii despre criza din Republica Centrafricană, îngrijorarea crescând la cote alarmante. Ofiţerul explică, de altfel, că în cazul unor astfel de misiuni, cel mai greu le e membrilor familiei.

„Dacă există Dumnezeu şi diavol, atunci există şi vrăjitorie“

În cele 12 luni petrecute în Republica Centrafricană, ofiţerul Cristian Filip a fost martorul multor întâmplări greu de imaginat. A avut chiar colegi răpiţi pentru ca diverşi membri ai grupărilor armate să fie, la rândul lor, eliberaţi, i-a sprijinit pe jandarmii şi poliţiştii locali să investigheze crime, violuri, acuzaţii de vrăjitorie. Deşi zona în care-şi desfăşura activitatea era considerată perimetru sigur, atacurile erau destul de dese, pentru că „fiind foarte săraci, considerau ei că singurul mod de a-şi trăi viaţa este să-i jefuiască pe alţii, care, de fapt, erau la rândul lor la fel de săraci. Şi aveau tâlhării, aveau violuri, aveau omoruri, aveau toată gama de infracţiuni. În momentul în care îi prindeau, jandarmii locali începeau ancheta, noi îi supravegheam, o finalizau, ajungeau cu ancheta la procuror, apoi în faţa judecătorului şi începeau să execute pedeapsa, pentru că acolo exista şi o puşcărie... Dar din luna mai, n-am mai avut nici procuror, n-am mai avut nici judecător, n-am mai avut nici puşcărie. De la acel conflict armat din lunile mai-iunie, pentru executarea pedepselor, vinovaţii trebuia să fie transferaţi în capitală“, a explicat poliţistul ONU cum s-a năruit munca de ani de zile a autorităţilor.

De altfel, fiecare zi era o provocare şi în fiecare noapte lucrurile puteau să ia o nouă întorsătură. „Aveam, într-adevăr, nişte numere de contact şi ne sunau când se-ntâmpla ceva. După ora 6 seara, n-aveam voie să mai ieşim din bază, ieşeau doar militarii, pentru că la 5:30 era deja întuneric. Soarele răsare la 5:30, ziua are 12 ore, noaptea – la fel, fiindcă suntem lângă Ecuator. Aşadar, cum să ieşi într-o maşină care nu este blindată, să faci muncă de poliţie într-un oraş care nu are lumină?! Nu vezi nimic, absolut nimic! Tot ce puteam să facem era să stăm lângă telefoane şi atunci când ne informau ei – „jefuiesc cartierul cutare“ – aveam nişte structuri militare, patrule de securitate, îi sunam şi-i direcţionam acolo“, a explicat Cristian Filip.

Dreptate locală împotriva vrăjitorilor

Să schimbi dintr-odată optica unor oameni care cred cu tărie în vrăjitorie şi în vrăjitori este o încercare aproape fără sorţi de izbândă. Vrăjitoria, de altfel, este încă infracţiune în codul penal din Republica Centrafricană, puşcăria pentru o astfel de faptă reprezentând salvarea de la o moarte sigură horărâtă, altfel, de membrii comunităţii.

„Îmi spuneau că dacă există Dumnezeu şi diavol, atunci există şi vrăjitorie. Nu puteam să am o discuţie raţională cu ei. Aveam un coleg care spunea că el nu mănâncă raţă, pentru că raţa se transformă în şarpe noaptea, pleacă din curte şi revine dimineaţa, când se transformă din nou în raţă, aşa ştia de la bunica sa. Unii dintre ei, din punctul meu de vedere, cred că susţineau în faţa autorităţilor că sunt vrăjitori pentru a scăpa de pedeapsa locală. Adică se mergea până acolo încât dacă, de exemplu, pe mine, ca localnic, mă durea stomacul, dacă făceam un ulcer – şi asta se întâmpla frecvent acolo – se duceau şi spuneau că i-a vrăjit vecinul. Iar de foarte multe ori nici nu-şi mai puneau întrebarea dacă e reală fapta sau nu, aplicau pedeapsa locală. Fie îl băteau pe „vrăjitor“ în ultimul hal, fie îi dădeau foc la casă. Iar presupuşii vrăjitori de multe ori îşi găseau refugiul la jandarmi, pentru că ştiau că aici n-or să mai fie bătuţi, schingiuiţi, chiar omorâţi, şi recunoşteau o astfel de faptă. Preferau să stea în puşcărie, astfel scăpau de pedeapsa tradiţională“, a descris ofiţerul contextul în care poliţiştii şi jandarmii noilor structuri încercau să câştige încrederea populaţiei.

Că aceste credinţe erau atât de bine întipărite în mentalul tuturor avea să constate Cristian Filip cu ocazia încarcerării unui astfel de „vrăjitor“. Deşi în închisoare erau celule goale, oamenii legii l-au azvârlit într-o celulă plină-ochi, cu o explicaţie halucinantă: „L-au arestat pe un comandant zonal şi ne-am dus să-l introducă în celulă pe timpul anchetei. În faţa noastră l-au băgat într-o anumită celulă, care era goală, şi a doua zi ne-au spus că l-au schimbat de acolo. Şi când am întrebat de ce l-au mutat, ne-au spus: «Pentru că ăsta sigur e vrăjitor! Noaptea se transformă în ceva şi trece printre gratii şi fuge». Şi au preferat să-l bage într-o celulă unde erau încă 20 şi ceva de prizonieri, ca sardinele, susţinând că dacă se transformă în ceva, ceilalţi văd şi o să-i anunţe. Gândiţi-vă că era şeful jandarmilor şi nu puteam să-l conving de altceva“, a relatat ofiţerul.

Prefectul african devenit inginer în construcţii în România

În momentul atacurilor, când în mod oficial siguranţa membrilor misiunilor ONU era pusă în pericol, aceştia nu mai ieşeau decât sub escortă militară. Iar atacurile nu erau deloc puţine.

„Aveam activităţi de documentare a pierderilor, atât omeneşti cât şi materiale, făceam anumite statistici, trebuia să informăm care este situaţia reală de la faţa locului – mai avem clădirea, nu o mai avem, au omorât pe cineva, mai avem anumite bunuri sau au fost furate, încă mai putem recupera ceva, mai putem salva... Trebuia să ieşim frecvent. Iar  munca de poliţie gândiţi-vă că pleca de la latura preventivă, mergeam în fiecare campus de deplasaţi. Făcusem un proiect – atunci era unic la nivel de misiune – cu posturi de poliţie avansate, ne deplasam în urma unei planificări în baze unde organizam un post de poliţie temporar, cu membrii ONU şi ai poliţiei locale, pentru a primi plângeri, pentru a primi reclamaţii. Scopul nostru a fost să le creăm la ei în curte un post de poliţie, pentru că aceste camp-uri nu erau chiar atât de apropiate de oraş. Erau la 9 kilometri, cele mai multe, în jurul oraşului, deşi mai erau şi în centru. Ei, gândiţi-vă, de la 9 kilometri să vină pe jos, cu o plângere la jandarmi, şi apoi să vină şi a doua zi pentru audieri... Le-am dat şansa să venin noi către ei, pentru că de multe ori procedau şi la justiţia asta arbitrară, locală, îşi dădeau pedepsele între ei. Am încercat să-i convingem că au acolo reprezentanţii lor, jandarmii şi poliţiştii locali, şi că e OK să vină către ei, am încercat să le dăm încredere“.

Munca poliţiştilor ONU înseamnă însă mult mai mult. Tot ei patrulau pentru a evalua gradul de siguranţă, urmărind să vadă dacă oamenii se plimbă pe străzi, de pe ce străzi lipsesc, din ce motive, interacţionau cu localnicii, în limba franceză, limbă oficială, cu cei care trecuseră prin şcoală, şi cu interpret pentru cei care foloseau sango, limba creolă a Republicii Centrafricane.

Ţineau, de asemenea, o strânsă legătură cu autorităţile locale, iar ofiţerul Cristian Filip a povestit că a avut surpriza extraordinară ca prefectul zonei respective să-i vorbească în româneşte. „Făcuse facultatea în România, iar când m-a-ntrebat prima oară în română «Ce faci?», eu i-am răspuns în franceză, pentru că mi se părea ciudat. Am trecut cu vederea întrebarea.

A repetat: «Jandarmeria, ce faci?», şi i-am răspuns în franceză, pentru că mi se părea că dacă vorbesc în română nu înţelege, pentru că vorbesc şi un pic mai repede, şi mi-a zis: «Dar de ce vorbeşti în franceză, vorbeşte în română!». Nu cunoştea, într-adevăr, toate cuvintele, cred că făcuse facultatea înainte de 1989, dar cinci ani petrecuţi în România n-au trecut aşa, fără să lase nimic în urma lor. Era foarte încântat de România, foarte încântat de facultatea pe care o făcuse aici, era inginer în construcţii“, a povestit ofiţerul, întărind ideea că românii care execută misiuni internaţionale şi-au făcut un bun renume:

„Eu, ce pot să vă spun, este că românii au o imagine extraordinară. În momentul în care ai spus România, deja este sinonim cu profesionalismul. Românii sunt buni la orice. Dacă ei sunt specializaţi pe diferite domenii, noi suntem buni la orice. Gândiţi-vă că o lungă perioadă de timp, purtătorul de cuvânt al componentei de justiţie a fost un român“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: