Bărbaţi celebri în judeţul Olt: doctorul-inventator Amza Jianu, scriitorul Eugen Ionescu sau pictorii Sabin Bălaşa şi Marius Bunescu

Bărbaţi celebri în judeţul Olt: doctorul-inventator Amza Jianu, scriitorul Eugen Ionescu sau pictorii Sabin Bălaşa şi Marius
Bunescu

Personalităţi incontestabile originare din judeţul Olt: dr. Amza Jianu, Eugen Ionescu, Sabin Bălaşa şi Marius Bunescu...

Judeţul Olt are locul său bine determinat în istoria ţării şi aceasta datorită personalităţilor care s-au născut aici şi, apoi, s-au evidenţiat remarcabil în diverse domenii de activitate. Deloc întâmplător, date fiind condiţiile sociale, majoritatea sunt bărbaţi. De la scriitorul Eugen Ionescu, pictorii Sabin Bălaşa sau Marius Bunescu, doctorul Amza Jianu ş.a., toţi aceştia menţin Oltul între judeţele asupra cărora atenţia merită îndreptată.

Ştiri pe aceeaşi temă

Amza Jianu este una dintre cele mai apreciate personalităţi din judeţul Olt în domeniul medicinei, dar, din păcate, foarte puţini locuitori ai acestui teritoriu au cunoştinţă de acest lucru deoarece nu se vorbeşte foarte mult despre el decât în domeniul anterior menţionat. Amza Jianu este cunoscut drept “olteanul inventator de metode chirurgicale”. Născut la 7 iulie 1881 în comuna Fălcoiu, a urmat cursurile Liceului „Carol I“ din Craiova, apoi, din 1901, Facultatea de Medicină din Bucureşti. A publicat, în 1908, în “Revista de chirurgie”, câteva articole care l-au consacrat ca promotor al chirurgiei experimentale în România. În teza sa de doctorat, susţinută în 1908 şi intitulată „Terapeutica chirurgicală în ulcerul stomacului“, bogat ilustrată şi cu o amplă bibliografie, studiază experimental şi clinic rezultatele obţinute prin anastomoza gastro-duodenală, pilorectomia şi excluderea pilorului, modificările sucului gastric, ajungând la concluzii valabile şi azi. Teza sa de doctorat, se arată în blogul prof. Gherghe Manolea, a fost premiată cu Medalia de aur.

Amza Jianu a fost preocupat şi de fiziopatologia digestivă şi efectuează o serie de cercetări experimentale bazate pe metoda fistulei Pavlov şi elaborează o tehnică originală pe care a publicat-o în reviste de specialitate. A studiat digestia gastrică a grăsimilor şi a cercetat modificările mucoasei antrale în urma excluziei pilorice. Preocupat de ameliorări de tehnică şi crearea de noi metode chirurgicale, imaginează şi publică un procedeu original de tratament al paraliziei faciale prin transplantare de maseter, procedeu cunoscut acum în literatura de specialitate ca metoda Jianu-Lexer. Avea doar 31 de ani când a fost numit profesor la Clinica Chirurgicală din Iaşi. Aici a organizat un centru de chirurgie unde a abordat cu succes toate domeniile chirurgicale. Tot aici a introdus măsuri severe de asepsie şi antisepsie. Se pare că este primul chirurg din ţara noastră care a operat cu mască, bonetă, mănuşi de cauciuc şi halat sterile.

Primul neurochirurg din România

Consacrarea internaţională i-a fost adusă de inventarea unui procedeu original de esofagoplastie, utilizând un tub confecţionat din marea curbură gastrică. Tot el execută pentru prima dată esofagoplastia cu tub gastric pretoracic, pe care îl ridică până în regiunea cervicală. A publicat detalii despre acest procedeu într-o revistă germană de specialitate, în 1912 şi în 1914. De atunci, metoda este menţionată în toate tratatele clasice şi, mai mult, este utilizată şi în prezent în practica chirurgicală. Cu toate îmbunătăţirile aduse ulterior, ideea de bază şi meritul primordial rămân ale profesorului Amza Jianu. Este primul chirurg care introduce la noi în ţară “cuiul Smith-Petersen” pentru stabilizarea fracturilor de col femural, realizând un aparat original pentru orientarea cuiului, şi foloseşte pentru prima dată “metoda Kuntscher” în fracturile oaselor lungi.

Reuşeşte să înfiinţeze, pe lângă centrul de chirurgie, un post de conferenţiar de radiologie şi organizează primul curs de radiologie din Iaşi, sub conducerea doctorului Vignal, medic al Misiunii Franceze. Tot în această perioadă, el introduce reguli stricte de asepsie şi antisepsie şi organizează primul curs de radiologie sub conducerea aceluiaşi doctor Vignal. A avut preocupări de neurochirurgie, fiind considerat primul neurochirurg al ţării noastre. A imaginat, în 1910, un procedeu original de craniectomie decompresivă şi a efectuat la Iaşi, extirpări de tumori ponto-cerebeloase. În 1920 este transferat la Bucureşti ca profesor titular la Clinica de Boli Urinare a Spitalului Colţea. Timp de opt ani a practicat în această clinică chirurgia urinară şi chirurgia generală. Aici organizează o secţie de urologie şi, în 1928, Centrul anticanceros, cu 12 paturi, pentru radioterapie anticanceroasă. În 1930, Amza  Jianu este numit profesor de clinică chirurgicală la Spitalul Colţea. Deşi, în 1946, clinica este mutată la Spitalul „Filantropia“, Amza Jianu va funcţiona până la data pensionării, în 1949, ca profesor de clinică chirurgicală. Din 1936 devine membru al Academiei de Medicină din România şi membru al Societăţii Internaţionale de Chirurgie. S-a stins din viaţă pe 22 noiembrie 1962, în Bucureşti.

Eugen Ionescu, olteanul care a revoluţionat teatrul

Scriitorul Eugen Ionescu este un nume ultracunoscut. Născut la 13/26 noiembrie 1909 într-o familie de funcţionari din oraşul Slatina, el avea să fie calificat ulterior de către criticii literari din România şi din întreaga lume drept pionierul literaturii române, franceze şi universale a absurdului. Eugen Ionescu, cunoscut în afara ţării drept “Eugene Ionesco” - conform ortografiei franceze -, figurează în toate cărţile de specialitate din afară drept un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului şi membru al Academiei Franceze. De mic a trebuit să asiste la divorţul părinţilor săi, astfel că o mare parte a copilăriei şi-a petrecut-o la Paris unde va rămâne până în 1924. Revine în ţară unde urmează liceul la Colegiul Naţional “Sfântul Sava” din Bucureşti, examenul de bacalaureat susţinându-l la Colegiul Naţional “Carol I” din Craiova. Se înscrie apoi la Facultatea de Litere din Bucureşti, obţinând licenţa pentru limba franceză.

                              

Activitatea literară şi publicistică îşi are începutul încă de pe băncile facultăţii. În 1931 publică primele poezii, scrise sub influenţa simboliştilor şi a suprarealiştilor, reunite într-un volum intitulat “Elogii pentru fiinţe mici”. Ulterior, este tot mai curtat de diverse reviste literare ale vremii datorită talentului său aparte. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă, iar, mai târziu, este transferat la Bucureşti. Cu sprijinul unor prieteni şi rude din cercurile politice ale vremii, Eugen Ionescu este introdus în diplomaţie. În 1938 pleacă la Paris ca bursier, fiind numit - în 1941, ataşat de presă la legaţia regală a României de pe lângă guvernul din Vichy, după care refuză să revină în ţară în urma publicării, în 1945, a unor articole ce ofensează conducerea României de la acel moment. Este trimis în judecată pentru injurii aduse „armatei, regalităţii şi naţiunii române” şi primeşte mai multe condamnări la închisoare pentru ofensă adusă armatei şi ofensă adusă naţiunii, scrie Liviu Ţăranu într-un articol publicat în „Magazin Istoric”, nr. 11-12/noiembrie-decembrie 2009.

Eugen Ionescu avea, din acest moment, motive chiar mai solide de a nu reveni în ţară. După stabilirea sa definitivă la Paris - în 1945), el se consacră teatrului. După război şi-a păstrat numele, însă “l-a francizat”. În decembrie 1949, “Cântăreaţa cheală” (“La Cantatrice Chauve”) este prezentată la teatrul „Noctambules”, în regia lui Nicolas Bataille, dar a fost primită cu răceală, de public şi de critică. Lucrurile însă se vor schimba radical. Din 1957, această piesă, împreună cu “Lecţia”, sunt prezentate seară de seară la teatrul „La Huchette”. În 1961, piesele lui sunt deja cunoscute în 35 de ţări. În 1966, piesa “Setea şi foamea” este jucată la Comedia Franceză. În 1971, Eugen Ionescu este ales membru al Academiei Franceze. Succesul pieselor sale îl ajută pe dramaturgul slătinean să ducă o viaţă fără grija banilor. Dar dorul faţă de ţară rămâne neostoit. Pentru Eugen Ionescu, teatrul absurdului îşi are rădăcinile în propria lui existenţă. Român de origine, provenind dintr-o familie destrămată de nebunia antisemitismului de la începutul secolului trecut şi cu mari probleme legate de apartenenţa la o etnie, Eugen Ionescu şi-a asumat pe rând identitatea franceză şi pe cea iudaică, pentru ca, spre finalul vieţii, să se întoarcă la rădăcinile sale reale - cele româneşti. Scriitorul şi dramaturgul Eugen Ionescu a încetat din viaţă la 28 martie 1994, la Paris. În Slatina fiinţează numeroase obiective ce nu lasă ca memoria acestuia să se şteargă: Centrul Cultural “Eugen Ionescu” (cinematograf+teatru), dar şi o stradă, un parc, un ansamblu statuar şi un cartier care-i poartă numele.

Sabin Bălaşa, "stăpânul romantismului cosmic"

Toată lumea a auzit de pictorul Sabin Bălaşa, dar nu mulţi ştiu că originile sale se regăsesc în judeţul Olt. “Stăpânul romantismului cosmic”, cum a fost numit de critica de specialitate, acesta s-a născut la 17 iunie 1932, în satul Dobriceni, comuna Iancu Jianu, şi a fost o personalitate polivalentă: pictor, autor şi regizor de filme de pictură animată, dar şi scriitor. Tatăl său, preot, şi mama sa, învăţătoare, îşi transformaseră casa în muzeu arheologic şi etnografic, cu peste 3.000 de piese. A fost şcolit la Craiova şi, apoi, la Bucureşti. Astfel, în 1955, a absolvit Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, în 1965 a făcut cursuri la Academia de Limbă şi Cultură Italiană din Siena, iar, în 1966, a urmat cursuri la Academia de Pictură din Perugia, tot în Italia. Obsesia declarată a vieţii şi a artei lui Sabin Bălaşa a fost să iniţieze o mare renaştere artistică şi culturală. El a ales să fie renascentist, înţelegând că Renaşterea nu se consumă istoric într-o perioadă anume de reconsiderare a valorilor, ci însoţeşte, ca stare de spirit, demersul creatorului de cultură. Dincolo de valoarea intrinsecă a picturii sale, apreciată în întreaga lume cu atribute acordate doar capodoperelor, opera amplă a lui Sabin Bălaşa, care cuprinde, deopotrivă şi creaţia cinematografică (i s-au acordat prestigioase premii internaţionale pentru filmele de animaţie, literară şi publicistică), îşi pune amprenta inconfundabilă asupra epocii.

                                 

Deşi arta sa nu e nici pe departe facilă, ea se dezvăluie cu generozitate şi, pe insesizabile trepte de iniţiere, spune cu adevărat ceva oricărui privitor. Între 1968-1978 realizează celebrele “murale” care înnobilează “Sala Paşilor Pierduţi” a Universităţii Alexandru Ioan Cuza, loc unde s-a simţit permanent acasă, motiv pentru care declara, cu umor, că este “moldovean de origine oltean”. Celebritatea pe care i-au adus-o muralele de la Iaşi şi pentru care era considerat clasic înainte de a împlini 40 de ani, a determinat o adevărată vânătoare de Sabin Bălaşa. Marii colecţionari din România, dar şi din Europa şi SUA, i-au dorit lucrările, crescând cotaţia acestora la valori ameţitoare pentru artişti cu mai puţin noroc sau talent, puternicii epocii i-au comandat şi i-au plătit două lucrări dedicate cuplului Ceauşescu - în schimb, Bălaşa n-a pictat niciodată tractoare, ciocane şi seceri şi opera sa nu s-a încadrat în rigorile ideologice ale comunismului. Succesele sale au atras şi contestări vehemente, alimentate, cel mai adesea, de faptul că picturile sale se vindeau cu preţuri mult mai mari decât ale clasicilor români şi absolut nesperate de contemporani. Sabin Bălaşa s-a stins din viaţă în data de 1 aprilie 2008, la Spitalul “Sfânta Maria” din Bucureşti, în urma unui cancer pulmonar, fiind înmormântat la Cimitirul “Eternitatea” din Iaşi pe 5 aprilie 2008.

Marius Bunescu, promotor al picturii peisagistice româneşti

Pictor de meserie, Marius Bunescu s-a născut în zorii anilor 1900, respectiv pe data de 14 mai 1881, în oraşul Caracal. Este unul dintre cei mai mari pictori ai ţării, dar, totodată, şi cel care a înfiinţat Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Personalitatea lui Marius Bunescu impresionează prin aportul pe care l-a adus vieţii artistice româneşti atât în planul creaţiei - ca pictor şi grafician, cât şi în plan administrativ - ca fondator şi director al unor muzee şi galerii bucureştene. Îşi petrece primii 20 de ani din viaţă fără a avea un contact efectiv cu pictura, fiind autodidact într-o perioadă în care încearcă mai multe meserii, de la contabil şi până la desenator tehnic. Primele lecţii de pictură şi desen le primeşte la Constanţa, între 1904-1906, de la Dimitrie Hârlescu. Acesta îl îndrumă către aprofundarea studiilor în Germania, unde se va înscrie - în 1906, la cursurile Academiei Regale din München, asemenea tuturor celor care reprezentau promisiuni pentru arta românească: Luchian, Petraşcu, Pallady, Iser, Băncilă, Tonitza, Mützner, Cecilia Cuţescu, Ipolit Strâmbu etc. Aici îl cunoaşte pe Hermann Groeber, cu care va studia pictura şi în atelierul căruia îşi va desăvârşi formaţia. Asimilează impresionismul în varianta sa germană şi îl practică o perioadă, dar se eliberează curând de această influenţă. Tematica de care se simte cu predilecţie atras - peisajul oraşului şi imaginea solidităţii acestuia - se află în incompatibilitate cu modul în care atmosfera tratată impresionist se interpune clarităţii subiectului.

                                

Debutează în 1911, la Salonul Oficial din Bucureşti, cu cinci lucrări - pe care le şi vinde, iar prima expoziţie personală o deschide abia în 1919, la librăria “Minerva”. Un an mai târziu îşi începe lunga carieră administrativă primind conducerea Muzeului “Anastase Simu”, şi, mai târziu, după moartea colecţionarului, a “Casei Memoriale Simu”. Perioada interbelică este cea în care înregistrează cele mai însemnate realizări pe plan artistic şi, totodată, perioada în care are loc atingerea unei etape de maturitate în creaţie. Are o serie de expoziţii personale primite cu entuziasm de către critica de artă şi interes din partea mediului colecţionarilor, redactează “Catalogul Muzeului Simu” în 1937, primeşte Premiul Naţional de Pictură în 1938, iar, în 1940, este laureat cu Meritul Cultural în grad de cavaler clasa I. În anii de după 1947, Bunescu a continuat pe calea începută înainte, fără a-şi transforma stilul, pentru a se adapta noilor condiţii ideologice impuse artei. Alături de pictură şi administrare muzeală, pasiunea ctitorescă a lui Bunescu s-a răsfrânt şi în domeniul organizării unui cadru instituţional care să susţină viaţa artistică, fiind succesiv membru fondator, secretar şi preşedinte al Sindicatului Artelor Frumoase. După 1949 preia conducerea Pinacotecii Naţionale a Muzeului de Artă, iar, un an mai târziu, se ocupă de amenajarea Galeriei Naţionale.

Numele lui Marius Bunescu rămâne legat în pictura românească de dezvoltarea peisajului. Peisajele pictate de el, multe animate de prezenţa umană, sunt calme, echilibrate, inspirându-ţi şi făcându-te să trăieşti un sentiment de statornicie. Marius Bunescu este, în opinia criticii de artă, unul dintre cei mai mari peisagişti ai artei româneşti, cel care a lăsat o imagine vie asupra realităţilor naturii ţării şi a relaţiei oamenilor acestui pământ cu ea. Timp de aproape patru decenii, artistul şi-a dedicat o bună parte a activităţii acestei teme, creând izolat naturi statice, portrete sau nuduri. Biografia marcată de căutări şi de un eveniment neaşteptat, a fost un alt factor care a acţionat asupra coagulării unui stil şi a unei viziuni proprii. După demobilizarea din 1918, întors acasă în Caracal, află de moartea ambilor săi părinţi, eveniment care îl va marca profund şi care se va răsfrânge asupra creaţiei sale. Sentimentele care îl animau şi care îi dominau picturile - melancolia, visarea, suferinţa, s-au transformat într-o poezie surdă, uneori dezolantă, emblematică din acel moment pentru individualitatea artistică a lui Bunescu. În acelaşi timp, picturile emanau o forţă de viaţă înăbuşită, ce aştepta eliberarea şi liniştea sub ceruri senine. Marius Bunescu moare în martie 1971, în Bucureşti.

Exemple de bărbaţi celebri originari din judeţ

Iar exemplele cu care judeţul Olt se poate mândri în rândul bărbaţilor ce au devenit personalităţi în diverse domenii de activitate prin faptele lor poate continua cu: Ştefan Braborescu Braborescu (31 august 1880, Caracal, judeţul Olt - 4 ianuarie 1971, Bucureşti) – poet, prozator şi unul din cei mai longevivi actori; Dinu Bădescu (n. 1904. Caracal – m. 1980 Bucureşti) – unul dintre cei mai buni tenori români; Nicolae Buicliu (n. Corabia, 1906 – m. 1974, Bucureşti) – compozitor; Dumitru Caracostea (n. 1879, Slatina – m. 1964, Bucureşti) – istoric şi critic literar; Petre S. Aurelian (n. 1833, Slatina – m. 1909, Bucureşti) – academician, politician, economist, agronom, preşedinte al Academiei Române, sau voievozii Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, iar lista poate continua.
 

Din acelaşi ciclu mai puteţi citi şi:

George (Gogu) Constantinescu a fost cel care a inventat primul schimbător de viteză şi a participat la construcţia de avioane engleze, tip Bristo

George (Gogu) Constantinescu a fost cel care a inventat primul schimbător de viteză şi a participat la construcţia de avioane engleze, tip Bristo

Femei de admirat în judeţul Olt: doamnele din neamul Brâncovenilor

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările