Destine de scriitori în oglindă: de la viaţa boemă a lui Eugen Ionescu din Paris, la traiul sărac al lui Pan M. Vizirescu de la Slatina

Eugen Ionescu şi Pan M. Vizirescu...

Eugen Ionescu şi Pantelimon M. Vizirescu sunt doi dintre reprezentanţii condeiului cu care judeţul Olt se mândreşte. Este inutil să întrebi pe cineva dacă a auzit de numele lor. Vieţile lor au urmat trasee diferite, dar şi unul, şi celălalt, au avut cel puţin un lucru în comun: dragostea faţă de ţară şi cea pentru scris.

La data de 26 noiembrie 2009 s-au împlinit 100 de ani de la venirea pe lume, într-o familie de funcţionari din oraşul Slatina - judeţul Olt, a celui care avea să fie calificat de către criticii literari din România şi din întreaga lume drept pionierul literaturii române, franceze şi universale a absurdului - Eugen Ionescu. Cunoscut în afara ţării drept Eugene Ionesco - conform ortografiei franceze -, el figurează în toate cărţile de specialitate din afară drept un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului şi membru al Academiei Franceze.

S-a născut într-o familia înstărită, tatăl fiind un avocat priceput şi căutat. Mama lui avea origine franceză. Eugen Ionescu nu a avut însă parte de un trai uşor încă de mic. La vârsta de patru ani îşi însoţeşte familia în Franţa, unde va rămâne până în 1924. În copilărie, el şi sora sa au simţit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România în 1916. În noua lor familie cei mici au fost supuşi la unele abuzuri fizice şi verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului. După ce mama sa a pierdut procesul de încredinţare a minorilor, copilul Ionescu şi-a continuat educaţia în România, urmând liceul la Colegiul Naţional “Sfântul Sava” din Bucureşti, examenul de bacalaureat susţinându-l la Colegiul Naţional “Carol I” din Craiova. Se înscrie apoi la Facultatea de Litere din Bucureşti, obţinând licenţa pentru limba franceză.

Activitatea literară şi publicistică îşi are începutul încă de pe băncile facultăţii. În 1931 publică primele poezii, scrise sub influenţa simboliştilor şi a suprarealiştilor, reunite într-un volum intitulat Elogii pentru fiinţe mici. Ulterior, este tot mai curtat de diverse reviste literare ale vremii datorită talentului său aparte. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă, mai târziu este transferat la Bucureşti. În 1936 se căsătoreşte cu Rodica Burileanu - de profesie avocat, fiica lui Mihail Burileanu, nimeni altul decât directorul ziarului „Ordinea”. Cu sprijinul profesorului Dumitru Caracostea, director al Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă, al acad. Alexandru Rosetti, dar şi al unei rude aflate în cercurile politice ale vremii, Eugen Ionescu este introdus în diplomaţie. În 1938 pleacă la Paris ca bursier, fiind numit - în 1941, ataşat de presă la legaţia regală a României de pe lângă guvernul din Vichy, după care refuză să revină în ţară.

Eugen Ionescu, prezent peste tot în Slatina

În activitatea serviciului de presă al legaţiei nu se remarcă prin nimic, însă publică două articole în revista „France” ce apărea la Vichy, în unul din ele lăudând măsurile antievreieşti luate de mareşalul Ion Antonescu în România. În 1945, trimite, de la Paris, revistei „Viaţa românească”, un articol intitulat “Scrisori din Franţa”, publicat în numărul din martie 1946, în care expune o parte din motivele plecării sale din ţară, precizând punctul său de vedere critic asupra regimului politic din România interbelică. În ziarul „Liberalul” se declanşează, în urma acestui articol, o aprigă campanie împotriva lui Eugen Ionescu. Ba chiar este trimis în judecată pentru injurii aduse „armatei, regalităţii şi naţiunii române” şi este condamnat prin sentinţa nr. 1116/1946 a Curţii Marţiale a Corpului II Armată la cinci ani închisoare corecţională pentru ofensă a armatei, la şase ani închisoare corecţională şi cinci ani interdicţie corecţională pentru ofensă adusă naţiunii, urmând ca să execute pedeapsa cea mai mare, scrie Liviu Ţăranu într-un articol publicat în „Magazin Istoric”, nr. 11-12/noiembrie-decembrie 2009.

Eugen Ionescu avea, din acest moment, motive chiar mai solide de a nu reveni în ţară. După stabilirea sa definitivă la Paris - în 1945), el se consacră teatrului. După război şi-a păstrat numele, însă l-a francizat. În decembrie 1949, “Cântăreaţa cheală” (“La Cantatrice Chauve”) este prezentată la teatrul „Noctambules”, în regia lui Nicolas Bataille, dar a fost primită cu răceală, de public şi de critică. Lucrurile se vpr schimba însă. Din 1957, această piesă, împreună cu “Lecţia”, sunt prezentate seară de seară la teatrul „La Huchette”. În 1961, piesele lui sunt reprezentate deja în 35 de ţări. În 1966, piesa “Setea şi foamea” este jucată la Comedia Franceză. În 1971, Eugen Ionescu este ales membru al Academiei Franceze. Succesul pieselor sale îl ajută pe dramaturgul slătinean să ducă o viaţă fără grija banilor. Dar dorul faţă de ţară rămâne neostoit. Pentru Eugen Ionescu, teatrul absurdului îşi are rădăcinile în propria lui existenţă. Român de origine, provenind dintr-o familie destrămată de nebunia antisemitismului de la începutul secolului trecut şi cu mari probleme legate de apartenenţa la o etnie, Eugen Ionescu şi-a asumat pe rând identitatea franceză şi pe cea iudaică, pentru ca, spre finalul vieţii, să se întoarcă la rădăcinile sale reale - cele româneşti. Scriitorul şi dramaturgul Eugen Ionescu a încetat din viaţă la 28 martie 1994, la Paris.

În Slatina fiinţează numeroase obiective ce nu lasă ca memoria acestuia să se şteargă: există, astfel, Centrul Cultural “Eugen Ionescu” (cinematograf+teatru), dar şi o stradă, un parc, un ansamblu statuar şi un cartier care-i poartă numele.

Pantelimon M. Vizirescu, scriitorul rebel şi sărac

Poet, romancier, dramaturg, critic literar, eseist, ziarist şi memorialist, Pantelimon M. Vizirescu sau, cum este cunoscut mai mult – Pan M. Vizirescu -, a avut o existenţă ce ar putea reprezenta oricând subiectul unui film bun de acţiune. Condamnat de comunişti la închisoare din cauza ideilor împotriva sistemului, a fost nevoit să stea ascuns în podul unei case din Slatina vreme de nu mai puţin de 23 de ani, până când a fost dat în vileag de un vecin invidios. Dar, chiar şi în aceste condiţii vitrege, el nu a încetat nici măcar o clipă să scrie. În fapt, totul l-a ambiţionat şi mai mult, astfel că, deşi nu a murit făcând avere de pe urma scrierilor sale, a cunoscut o altă bogăţie – cea a cărţilor şi prietenilor care au înţeles să-i fie alături în vreme de răstrişte.

Slătineanul Pan Marin Vizirescu a fost unul dintre cei mai mari scriitori români ai secolului trecut. Fiu de ţărani, Pantelimon Vizirescu s-a născut în familia lui Marin Grigore şi al Mariei, fiind unul dintre cei opt copii ai familiei. A văzut lumina zilei în satul Braneţ din judeţul Olt (actualmente parte componentă a comunei Bârza, n.a.) în data de 16 august 1903. Marin Vizirescu, ţăran analfabet, a învăţat singur să scrie şi să citească, cunoscând astfel atracţia cărţilor şi a insuflat dorinţa de a învăţa şi copiilor săi. Pan M. Vizirescu face şcoala primară în comuna natală şi la Slatina. În 1915 începe Liceul Militar “D.A. Sturdza” din Craiova, iar ca refugiat, în timpul războiului, frecventează liceul mutat la Iaşi; continuă apoi la Liceul „Radu Greceanu” din Slatina, pentru ca, abia în 1925, să promoveze bacalaureatul la Colegiul Naţional “Carol I” din Craiova. Urmează Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1925-1929) şi, în paralel, cursurile Facultăţii de Drept, fără să le încheie. Obţine doctoratul “Magna cum laude” cu teza “Poezia specificului naţional” (1938).

“Închisoarea” din podul casei

A fost profesor la Liceul Militar “Ştefan cel Mare”, la alte licee din Cernăuţi (1930-1937) şi la Liceul Comercial “Carol I” din Bucureşti, subdirector la Radio România (1940-1944), director de cabinet al lui Nichifor Crainic la Ministerul Propagandei Naţionale, prim-redactor al revistei “Curierul Serviciului Social”, editată de Institutul Social Român al lui Dimitrie Guşti, redactor, apoi director la “Muncitorul naţional român” (1941-1942), publicaţie a Ministerului Muncii. Membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1941, el va fi exclus în septembrie 1944. După un an, într-un lot al aşa-zişilor “ziarişti naţionalişti”, cu Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Ilie Rădulescu, Radu Gyr, Stelian Popescu, Alexandru Hodoş, Romulus Dianu ş.a., el este condamnat de un “Tribunal al Poporului” (în fapt o organizaţie de represiune de inspiraţie sovietică a guvernului Petru Groza) la detenţie grea pe viaţă, degradare civică şi confiscarea averii sub învinuirea de “criminal de război”.

Din fericie, Pan M. Vizirescu reuşeşte să se ascundă, chiar înainte de pronunţarea sentinţei, în casa părinţilor şi a fraţilor săi din Slatina, unde a supravieţuit timp de 23 ani, într-un “exil de taină” – cum însuşi l-a numit. În 1967, denunţat de un vecin, Pan M. Vizirescu a fost arestat de Securitate. După ce au verificat şi s-au convins că, în toată perioada în care a stat ascuns, nu s-a implicat în nicio acţiune împotriva regimului, securiştii l-au eliberat pe baza prevederii unui decret de amnistie generală din 1964. După anul 1967, el a încercat să publice, dar editurile l-au refuzat una câte una. Ceva mai târziu, scrie Horia Brad în 2006 în revista “Rost”, datorită sprijinului Cellei Delavrancea şi a lui Şerban Cioculescu, Editura Eminescu i-a publicat trei volume: “Poeme” (1982), “Sunet peste culmi” (1985), “Călătorie de taină” (1988). La recomandarea lui Zaharia Stancu, cu care era în relaţii amicale din 1940, a fost primit în Uniunea Scriitorilor, moment din care participă la viaţa literară publică - întruniri, cenacluri, conferinţe, dezbateri.

Ce a adus nou Pan M. Vizirescu

După anul 1990 a publicat o serie de cărţi de poezii, teatru etc. Pan M. Vizirescu a lasat în manuscris o opera sa vastă, alcătuită din poezii, nuvele, un roman (“Păcătoasa”), lucrări dramatice, eseuri, articole critice, memorii. O parte din ele au fost tipărite postum de către Editura Fundaţiei “Universitatea pentru Toţi” Slatina, în semn de omagiu la împlinirea unui secol de la naşterea scriitorului: Ţărmul însingurării mele (poezii inedite, 2002), “Armonii” (versuri, 2003), “Orizonturi lirice” (versuri, 2003), “Udroaica” (piesă de teatru, 2003). În cea mai bună tradiţie goetheană, poemele lui Vizirescu sunt ocazionale, inspirate de locuri şi evenimente precise: satul natal, părinţii, fraţii şi surorile, prietenii, întâmplări biografice, iubiri, visuri, speranţe, gânduri, revelaţii, uneori datate exact, mai ales în sărbătorile creştine sau în orele de veghe şi rugă ale nopţii. Poetul îşi află matricea în anii copilăriei, lirica lui este un elogiu continuu al universului natal, imaginat rotund, ca întreaga ţară, ca soarele şi pâinea, un dialog tăinuit şi iniţiatic cu natura în curgerea ei ciclică - “de la strămoşi până la noi”.

Pan M. Vizirescu nu a dus o viaţă îmbelşugată şi nici nu a făcut avere de pe cărţilor sale. Trecut printr-o experienţă extremă, supravieţuind mulţi ani exclusiv în meditaţie solitară, rugă şi speranţă, el a îmbogăţit însă literatura română cu două locuri poetice originale: podul şi grădina. Oarecum similar mansardei lui Mircea Eliade, podul devine un spaţiu vital impus, închis şi întunecat în plină zi, în care “timpul s-a oprit”. În schimb, grădina este locul sfânt unde noaptea tăinuieşte libertatea, singurătatea omului, altar de rugă şi pridvor al cerului. Pan M. Vizirescu a murit în luna ianuarie 2000, fiind înmormântat la Slatina.
 

Mai puteţi citi şi:

Risipitorul Nichita. Poetul cheltuia lunar mii de lei pe alcool şi obiecte de artă

 Ion Creangă făcea negoţ cu tutun ca să se întreţină. Bojdeuca din Ţicău, singura avere după moartea scriitorului