VIDEO Drama românului care caută de 29 de ani adevărul despre soţia sa: i-a murit în braţe pe 17 decembrie '89 la Timişoara, dar cadavrul a dispărut fără urmă
0
De mai bine de 20 de ani, de când mărturia unui revoluţionar slătinean spune că zeci de cadavre aflate în drum spre Bucureşti au fost, de fapt, arse la Slatina, un timişorean vine în reşedinţa judeţului Olt pentru o slujbă de comemorare, rememorând momentele crunte în care mama celor trei copii ai săi i-a murit în braţe.
Ioan Bânciu se afla alături de soţie pe străzile Timişoarei, în data de 17 decembrie 1989, la braţ cu miile de timişoreni ieşiţi să-şi elibereze, în primul rând, confraţii ridicaţi în 16 decembrie, seara, de Miliţie. Străzile erau pline, militarii deja se dădeau la o parte din drumul civililor, totul părea că va evolua în favoarea celor care avuseseră curajul să-şi revendice libertatea în stradă. Doar că, spre seară, în drum spre sediul Miliţiei, drumul le-a fost blocat şi a început să se tragă asupra lor. Au căzut zeci de oameni, printre care şi soţia timişoreanului care de atunci luptă ca adevărul despre cele întâmplate să iasă la iveală.
La Slatina vine de ani buni, de când revoluţionarul Constantin Soare, slătinean, a făcut public un fapt nici până astăzi confirmat de autorităţi, dar nici infirmat. În zilele Revoluţiei, de la Timişoara ar fi ajuns la morga spitalului din Slatina, cu o maşină frigorifică, 28 de cadavre. De fapt, 27, pentru că unul dintre ei era chiar Constantin Soare, pe care o cunoştinţă l-ar fi recunoscut la morga slătineană şi l-ar fi ajutat să scape. Cadavrele ar fi fost luate din morga spitalului judeţean din Timişoara cu scopul de a fi transportate la crematoriul din Bucureşti şi arse. S-a plecat cu două maşini, însă pe drum una s-a defectat, iar cei care se ocupau de transport au reîmpărţit „pachetele“, reuşind să remorcheze doar până la Slatina maşina defectă.
Mărturia timişoreanului care crede că trupul soţiei sale ar fi fost ars, în decembrie 1989, la Slatina
Cum Oltul era sub tutela rudelor dictatorului Nicolae Ceauşescu, aici s-ar fi şi terminat operaţiunea, spune revoluţionarul Constantin Soare. Conform teoriei acestuia (care, ajutat de un jurnalist local, a dat publicităţii, cu ani în urmă şi o carte pe această temă), cadavrele care n-au putut fi arse la crematoriul spitalului de la Slatina, acesta fiind de capacitate prea mică, ar fi fost arse în cuptoarele Şcolii de Miliţie din oraş, folosite în mod curent pentru arderea materialelor reformate. În favoarea acestei teorii ar sta chiar mărturia celui care la vremea respectivă era mâna dreaptă a şefului Şcolii de miliţie şi care între timp a ales să trăiască peste hotare.
Cert este că timişorenii care îşi caută morţii încă din acele zile au pus aceste informaţii cap la cap şi, cu ceea ce ştiau ei, dar şi cu documentele de la Crematoriul Cenuşa au concluzionat că, oricum, la Bucureşti nu se regăsesc, conform scriptelor, o parte dintre cadavre.
Timişoreanul Ioan Bânciu vine în fiecare an la Slatina FOTO Alina Mitran
„Din 17 decembrie 1989 până în prezent umblu după adevărul despre ce s-a întâmplat cu soţia mea, pentru că în afară de adevărul care a fost acolo, de ceea ce-am trăit, restul e... Am fost acolo, a murit în braţele mele, nu mai trăia, dar am crezut că mai trăieşte şi am cerut ajutor de la medicii care ne aşteptau acolo (la Spitalul Judeţean de Urgenţă Timişoara), era plini de morţi şi de răniţi. Am lăsat-o acolo, pentru că trebuia să plec acasă, pentru că aveam trei copii, de 13, 12 şi 2 ani şi jumătate. Am plecat, am lăsat copiii acasă, aşa a vrut Dumnezeu, să fim şi noi în stradă, alături de cei care...“, îşi începe timişoreanul ajuns în faţa troiţei închinate eroilor Revoluţiei din decembrie 1989 mărturia.
„Sunt ferm convins că n-a fost împuşcată de Armată“
„În zilele următoare, a doua zi, a treia zi, am mers la spitalul judeţean, unde ştiam că am lăsat-o, să ne interesăm să facem o înmormântare. Am chemat rudele din ţară să facem înmormântarea. Împreună cu rudele am mers la spital, nu am putut să intrăm, pentru că spitalul era înconjurat de forţe militare şi mai mult decât militare, forţele Securităţii, care erau în civil acolo. Nu ne-au lăsat să intrăm în spital, nu numai pe mine ci pe toţi cei care aveau morţi acolo. Abia în 22, după câştigarea libertăţii şi la Bucureşti, după fuga lui Ceauşescu, atunci ne-au lăsat să intrăm la morgă. Am intrat şi nu mai erau acolo morţii noştri, erau alţi morţi civili şi câţiva împuşcaţi după 17 decembrie. Cei împuşcaţi în 17 decembrie au fost ridicaţi şi furaţi, maltrataţi, batcocorite cadavrele, băgaţi în nişte saci şi puşi unul peste altul în frigorificele care fuseseră aduse de la Comtim. Au cerut două maşini de la Comtim, îi scris în procesul de la Timişoara, securiştii care au cerut această treabă au recunoscut, să transporte pachete. De-atunci şi până în prezent căutăm unde au dispărut morţii de la Spitalul Judeţean, şi mai mult decât atâta, după ce ni s-au identificat morţii la unii dintre noi, ne-au spus că au fost arşi la crematoriul „Cenuşa“.
În 1990 ni s-au spus că au fost transportaţi la Bucureşti, am identificat atunci fişele, care la început au fost ascunse, dar nu au mai putut ulterior, fiindcă iniţial voiau să spună că au fugit peste hotare. Ne-au chemat pe cei care ne căutam morţii să le identificăm acele fişe. Şi-am identificat vreo 35 de fişe de constatare întocmite la morgă, la Spitalul Judeţean, şi ceilalţi neidentificaţi, până la 43, sunt prinşi ca eroi necunoscuţi. Soţia mea a fost printre cei identificaţi şi mi s-a spus că a fost arsă la Crematoriul „Cenuşa“.
În primele zile, până când ne-au spus, i-am căutat în cimire, în gropi comune, am găsit vreo 7-8 morţi care au fost îngropaţi acolo după 22. I-au îngropat în Cimitirul Eroilor. Alţii i-am găsit îngropaţi chiar înainte, îngropaţi de Securitate, morţi în închisori, bătuţi, sau oameni de care nu se mai interesa nimeni, sau din orfelinat, îi îngropau în gropi comune.
Convingerea mea şi a celor care ne-am dus la Crematoriul Cenuşa a fost că acolo au ars-o. Dar după apariţia declaraţiei domnului Soare, care spune foarte mult despre ce s-a întâmplat în spitalul judeţean, convingerea este că a fost în a doua maşină.
Sunt 80% sigur că este aici, 20% că e dincolo, pentru că ziarele de atunci luau interviuri la brancardierii care au ars cadavrele şi aceştia au declarat că erau două femei, şi noi avem identificate 6 pe listă. Şi mai mult decât atâta, au declarat că nu prea au văzut morţi împuşcaţi, ci mai mult loviţi în cap, mâini rupte, picioare rupte, împunşi de baionete, deci pe traseu se pare că adevărul este că una dintre maşini s-a defectat şi au fost triaţi şi duşi la Bucureşti cei omorâţi în noaptea de 16, pentru că au fost bătălii mari în Timişoara, cu Securitatea. Au fost duşi cei omorâţi de Securitate, în Inspectoratul de Poliţie, unde foarte mulţi au fost arestaţi şi bătuţi“, a explicat timişoreanul Ioan Bânciu cum a ajuns să-i facă soţiei sale slujbă de pomenire la Slatina.
Amintirile din acele zile sunt şi astăzi greu de suportat. Bărbatul a rememorat, vădit afectat, scena în care s-a produs asaltul asupra manifestanţilor, într-un moment în care civilii chiar se simţeau în siguranţă.
„Eu am avut norocul că am fost lângă soţie şi n-am plecat până când nu au încetat să tragă şi cineva m-a ajutat şi am dus-o la spital. S-a întâmplat la podul Decebal din Timişoara, eram cel puţin 5.000 de manifestanţi care am cutreierat tot oraşul, de la Primăria Timişoara, în complexul studenţesc şi de acolo ne-am împărţit în două. Unii mergeau la Prefectura Timişoara, unde era organizată manifestaţia, şi unii ne-am dus către Inspectoratul de Poliţie, pentru a elibera arestaţii din 16 noaptea, fiindcă în 16 noaptea au fost peste 800 de arestaţi. În ziua de 17 decembrie, de dimineaţa până seara, în marşurile care s-au făcut pe toate străzile, dar mai ales în centru, toate organele de forţă care erau, militare, se dădeau de-o parte şi ne lăsau să trecem. Eram convinşi că ajungem la Inspectoratul de Poliţie şi acolo iar o să se dea de-o parte, o să intrăm înăuntru şi o să-i eliberăm pe cei arestaţi, dar, din păcate, era deja dat ordin de tragere. Era cam 6,30 seara, se-auzeau împuşcături în tot oraşul, se vedeau gloanţe, trasoare, care duceau deasupra noastră, un elicopter militar ne-a însoţit pe tot traseul, care a fost foarte lung, cam juma’ de oră, deasupra noastră era, dar nu ne era frică, pentru că n-au tras în noi.
Când am intrat pe o stradă fără clădiri - ne-au spus pe urmă că am devastat şi am atacat clădiri militare, era o stradă fără clădiri -, în dreapta era Parcul Poporului, în stânga era canalul Bega, am intrat pe strada aia să mergem la podul Decebal şi de-acolo la Inspectoratul de Poliţie, s-au stins toate luminile, s-a făcut negru complet. Atunci noi am înaintat încet, în faţă erau copii şi femei mai mult şi în spate eram braţ la braţ. Am înaintat încet fiindcă s-a văzut din faţă că era blocată trecerea la pod, erau două TAB-uri şi soldaţi pe două rânduri, cu armele îndreptate spre noi.
Am înaintat strigând «Fără violenţă!», «Armata e cu noi!», «Şi voi sunteţi români!», «Români, veniţi cu noi!». «Jos Ceauşescu!» n-am strigat atunci, atrunci am strigat mai mult «Fără violenţă!». Nu ştiam c-o să tragă, cu toate că se auzeau împuşcături în tot oraşul, în alte părţi deja s-a tras şi au fost morţi. Când ne-am apropiat cam la 15 metri de ei, fără nicio somaţie au început să tragă în plin. Eram cam în al zecelea rând, cu soţia, nu ne cunoşteam unul cu altul, dar stăteam braţ la braţ. Cei din faţă au căzut, sau unii poate s-au aruncat. Când am văzut gloanţele care făceau scântei - unii soldaţi au tras în pământ, alţii au tras în sus, alţii au tras lateral, n-au tras toţi în noi - când am văzut acele gloanţe şi am văzut că toţi cad, am încercat să mă apăr îndreptându-mă spre gard. În momentul ăla soţia a căzut, s-a ţinut de braţul meu, a căzut împuşcată. Soţia n-a fost împuşcată de către cei care erau în faţă, ci de cei care erau pe canalul Bega, în partea cealaltă, unde erau ascunşi civili, puşi de Securitate să tragă. Sunt ferm convins că n-a fost împuşcată de Armată“, a povestit timişoreanul, chiar în faţa troiţei închinată eroilor.
Pentru pomenirea morţilor care se presupune că ar fi fost arşi la Slatina revoluţionarii au adus un preot de la Timişoara, Constantin Soare, revoluţionarul oltean, explicând că este primul an în care preotul desemnat de Episcopia Slatinei şi Romanaţilor să oficieze tradiţionala slujbă nu a mai fost de găsit.
Se încarcă comentariile...
