„Debutul“ muzical al lui Dinu Lipatti. Cum a învăţat butucii de viţă de vie să cânte, dirijându-i cu o nuia din răchită

Pianistul, compozitorul şi profesorul Dinu Lipatti, una dintre personalităţile legate de Slatina

Pentru univesalitate este pianistul român de geniu răpus de o boală cumplită la doar 33 de ani. Pentru slătineni e legătura cu lumea, în oraşul de pe malul Oltului Dinu Lipatti dirijând cu o nuia de răchită, în vacanţele petrecute la rudele din partea mamei, butucii de vie din curte.

Îl leagă de Slatina verile de basm petrecute în copilărie, alături de fratele său Valentin şi de veri, în casa rudelor din partea mamei, distinsa familie Racoviceanu. Şi, dacă cele scrise de-a lungul timpului nu sunt simple poveşti romanţate, tot la Slatina copilul cu un talent muzical aparte concertează în vestita Sală Martinescu, din păcate o ruină astăzi, alături de naşul său de botez, George Enescu.

Astăzi o stradă importantă din centrul vechi îi poartă numele, însă puţini sunt cei care mai ştiu că, în vecinătatea bisericii din zona Parc Hotel, până în anii ’80 a existat casa Racoviceanu, raiul verilor petrecute la Slatina de talentatul Dinu Lipatti.

Dinu Lipatti, pianistul cu un talent extraordinar, recunoscut şi apreciat de nume mari încă de la debut, s-a născut la 19 martie 1917, în Bucureşti, iar de curând (2 decembrie) s-au comemorat 65 de ani la dispariţia sa la numai 33 de ani. Tatăl său, Theodor Lipatti, a fost un înzestrat violonist, cu studii serioase în domeniu, avându-i profesori pe Robert Klenk şi Karl Flesch, iar la Paris pe Pablo de Sarasate. A ales însă cariera diplomatică. Mama pianistului, Anna Lipatti, născută Racoviceanu (dintr-o distinsă familie slătineană), îl acompania de asemenea pe soţ la pian în serile muzicale petrecute în familie.

Deşi tatăl l-ar fi vrut violonist, micul Dinu (Constantin) dovedeşte o aplecare aparte spre pian, la numai patru ani fiind acceptat ca elev de exigenta profesoară Florica Musicescu, cea „care l-a ferit de mentalitatea unui „copil minune”, dându-i în schimb o educaţie artistică serioasă, care să-i permită dezvoltarea talentului său nativ“, după cum se consemnează în biografia pianistului.

„Casa în care locuiau, un fel de culă cu etaj şi cu pereţi masivi, cu boltă impunătoare şi cu cerdacul spre nord, avea un aspect medieval“

La 11 ani este admis deja la Conservator. Talentul însă nu şi-l exersa doar în sala de repetiţii, ci se bucura, ca toţi copiii, de natură, de jocuri, de compania verilor de la Slatina.

„După mamă, fiică de veteran de război de la 1877, Dinu avea un unchi la Slatina şi până la vârsta de 15 ani, împreună cu fratele său mai mic, Valentin, petrecea aici o bună parte din lunile de vară. Casa în care locuiau, un fel de culă cu etaj şi cu pereţi masivi, cu boltă impunătoare şi cu cerdacul spre nord, avea un aspect medieval. De aici coborau scările gălăgioşii copii mergând să se joace în valea Sopotului, aici îşi improviza bagheta sa Dinu, alcătuită dintr-o nuia de răchită, dirijând butucii de vie, auditorii săi imaginari. Iniţiat la pian şi vioară la o vârstă destul de fragedă, fără a cunoaşte notele, Dinu improviza încă de pe atunci teme din viaţa zilnică, la şapte ani studiază cu compozitorul Mihail Jora, la 11 ani este admis la conservator şi e îndrumat la pian de renumita profesoară Florica Musicescu”, dezvăluie volumul „Pagini de monografie. Slatina”, apărut în anul 1972.

Casa atât de frumos descrisă nu mai există astăzi, fiind demolată în anii ’80, şi, din păcate, nici o placă memorială, însă slătinenii „de baştină“ şi-o pot aminti pe locul unde astăzi este sediul sucursalei BRD.

În aceeaşi ani idilici, mai spun istoricii, „copilul-minune“, chiar dacă cei care s-au ocupat de educaţia lui nu au vrut să fie astfel perceput, concerta la Sala Martinescu din Slatina, alături de naşul său de botez, George Enescu, una dintre personalităţile culturale care nu o dată a răspuns invitaţiei slătinenilor. „Următorul concert al lui George Enescu (după cel din 1923 – n.r.), acompaniat tot de Nicu Cavadia, la Slatina, va fi susţinut alături de copilul de atunci şi viitorul mare artist Dinu Lipatti, al cărui naş se pare că era. Cu acest prilej, presa locală a vremii scria: «Enescu este în muzică ceea ce este Eminescu în poezie şi Grigorescu în pictură, cel mai înalt grad de perfecţiune la care a putut ajunge arta românească...»“, scrie profesorul de istorie Elena Sîrghie în cartea sa „În spatele zidurilor – Poveşti şi povestiri slătinene“. 

Un faimos pianist părăseşte juriul în semn de protest pentru că Lipatti nu primeşte marele Premiu

La 15 ani Dinu Lipatti a aboslvit Conservatorul din Bucureşti. În 1934 participă la Concursul Internaţional de Pian de la Viena, unde obţine doar locul II, iar cel care avea să-i devină ulterior profesor la Ecole National du Musique, pianistul Alfred Cortot, părăseşte juriul, în semn de protest pentru faptul că nu i se acordă Marele Premiu, aşa cum o cerea interpretarea tânărului.

Încep concertele în Europa, reputaţia sa creşte, iar în 1943 pleacă în Elveţia, pentru a preda la Conservatorul din Geneva. Începe în acei ani pregătirile pentru un turneu în America, moment în care vine cumplita veste că suferă de leucemie. Prietenii săi, muzicieni renumiţi,  Yehudi Menuhin, Igor Strawinski şi Charles Munch, contribuie cu sume substanţiale pentru a-şi permite tratamentul cu cortizon, un medicament nou la acea vreme, iar terapia pare să-şi facă pentru o vreme efectul. Sub efectul tratamentului, la 16 septembrie 1950 ţine să-şi onoreze angajamentul şi concertează la Besancon, în Franţa, fiind ultima sa apariţie în public. Slăbit fizic, în partea a doua a concertului cedează. Publicul nu se clinteşte din sală, aşa că Dinu Lipatti revine, dar nu pentru a încheia seria valsurilor din program, ci pentru a interpreta  „Iisus este bucuria mea“ din cantata „Herz und Mund und Tat und Leben“ de Johann Sebastian Bach.

La 2 decembrie se stingea din viaţă, la numai 33 de ani, cu partitura Cvartetului în fa minor de Ludwig van Beethoven în mână. Se pare ca ultimile sale cuvinte, spun biografii, au fost: „Nu-i de ajuns sa fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”.