Dansul Căluşarilor, tradiţia fabuloasă intrată în patrimoniul universal, care supravieţuieşte în afara României VIDEO

Dansul Căluşarilor, tradiţia fabuloasă intrată în patrimoniul universal, care supravieţuieşte în afara României VIDEO

Sursa Nichita Dragomira

Tradiţiile se schimbă odată cu vremurile, iar de acest destin nu scapă niciCăluşarii. Dansul şi ritualurile lor sunt moştenite din tată-n fiu, datinaajungând să fie astăzi preluată şi de către tinerii plecaţi în străinătate

Odinioară, în satele din Oltenia şi Muntenia, săptămâna Rusaliilor era sărbătorită cu Dansul Căluşarilor. Cei mai zvelţi dintre bărbaţi „se legau“ sub steag, pe malul apei sau la hotar, iar din duminica Rusaliilor, „herghelia divină“ colinda satele şi vindeca bolile trupului şi ale sufletului. 

GALERIE FOTO CU CĂLUŞARII

Deşi astăzi puţini mai sunt cei care să creadă în puterile supranaturale ale căluşarilor, dansul studiat cu frenezie de la succesul „Pădureţilor“ la Londra, în 1935, te prinde în mreje şi te ţintuieşte locului. Cine mai joacă astăzi căluşul şi cât a mai rămas din ritualul de odinioară aflăm de la trei coregrafi şi vătafi recunoscuţi.

Aşteptau cu dragoste o juma’ de an“

Pentru străini, dansul căluşarilor este ceva nemaivăzut, tinerii viguroşi subjugând oriunde în lume audienţa cu mişcările perfecte. Pentru cei mai mulţi dintre români, căluşul este doar jocul spectaculos de scenă, promovat excesiv în comunism – motiv pentru care astăzi este ignorat sau chiar detestat. Pentru olteni şi munteni însă este o stare de spirit, iar asta o vezi în special atunci când te uiţi în ochii bătrânilor.

Căluşarii nu sunt oricine, sunt cei mai iscusiţi. Când joacă, bătrânii plâng şi-şi amintesc de tinereţe. Pe vremuri, se intra după probe multe în ceată, copiii îşi aşteptau „convocarea“, exersând ani la rând – ar fi făcut totul să convingă vătaful că-şi merită locul. În vremea bunicilor, săptămâna pentru care căluşarii se legau prin jurământ avea un regim mai aspru decât armata. Ei îşi părăseau familiile şi dormeau la vătaf, crezând cu tărie în ritualul sacru care debuta cu dezgroparea ciocului şi depunerea jurământului. Apoi, jucau prima oară în cimitir, în vatra satului, în târg sau în curtea boierului.

„Aşteptau asta cu dragoste o juma’ de an“, spune vătaful şi instructorul de căluş George Dulescu, din Sârbii-Măgura. Recunoaşte că nu mai e ce-a fost – tinerii, deşi prinşi de tehnica dansului în sine, greu mai sunt ţinuţi aproape, dar se străduieşte din răsputeri să păstreze ce se mai poate. „Nu mai e ca atunci, nici pe departe, pentru că atunci nu existau televizoare, telefoane. Nu exista teatru sătesc, să vadă lumea, şi pentru ei era singurul lucru pe care puteau să-l facă, să vadă lumea cine sunt. Şi noi ne schimbăm, nu putem să rămânem aşa“, constată Dulescu. 

Sursa cimec.ro

Îi e din ce în ce mai greu să găsească băieţi dispuşi la un asemenea efort pe scenă. „Noi eram îndoctrinaţi de-acasă. Căluşul era ceva la superlativ în vremea aia, nu îl juca oricine, erai un pic diferit la şcoală, ca şi cum ai fi cântat la un instrument, erai aparte faţă de ceilalţi colegi“, a explicat Dulescu. Instructorii de atunci aveau şi de unde alege. Astăzi, în şcoala dintr-o localitate rurală găseşti de trei ori mai puţini băieţi decât odinioară. Să fie sigur că jocul nu se pierde, George Dulescu pregăteşte dansatori pentru căluş în mai multe localităţi din judeţul Olt, dar şi în judeţul vecin, Argeş, cândva şi el o puternică zonă tradiţională. 

Pădureţii“: la un pas de stingerea tradiţiei

Vătaful din Sârbii-Măgura se ocupă de mulţi ani de ansamblurile de copii din mai multe localităţi ale Oltului, iar cei ce trec prin mâna lui ajung la festivaluri şi concursuri de gen şi le câştigă aproape de fiecare dată. Din partea mamei, se trage din Lunca Corbului de Argeş, de la vestiţii „Pădureţi“ care, în 1935, au impresionat-o, la Londra, pe regina Angliei. De acolo, din satul bunicilor materni, a venit şi provocarea de a relua tradiţia căluşului. „Nu mai era nimic. Eu sunt de trei ani aici, am apucat şi pandemia. Ei au fost cei mai tari pe glob, au omorât lumea. Când am venit aici nu am găsit nimic. Încerc să-i ridic, nu ştiu dacă reuşesc, dar cel puţin să nu-mi fie ruşine. La mine, cei de la Sârbii-Măgura pentru duminică (n.r. – Duminica Rusaliilor, prima zi în care se joacă) vor să facă şapte cete, să se ducă la Piteşti, la Slatina, la noi în sat... La Corbu suntem trei generaţii, că dacă nu aduni din urmă, pierim. La mine, la Sârbii-Măgura, încă se luptă: «Pe noi când ne luaţi?, că-i luaţi numai pe ăia marii!» «Când va veni vremea, când sunteţi pregătiţi»“, povesteşte Dulescu. 

Să nu pierzi esenţialul, atât trebuie“

Oamenii locului, din satul „Tigrilor Carpaţilor“, al „Diavolilor jocului popular“ – cum erau numiţi „Pădureţii“ de presa străină în urma evoluţiei lor în faţa reginei – , nu îşi explică de ce băieţii n-au mai simţit dorinţa de a duce tradiţia mai departe. Coregraful Nichita Dragomira explică însă că aşa se va întâmpla oriunde lipseşte liderul – că acest „căluş diavolesc“, cum adesea este explicat, trăieşte încă în multe localităţi din Olt pentru că o mână de oameni, vătafi renumiţi, nu renunţă.

„Dacă în 1935 Căluşul nu ajungea la Londra, dus de Harry Brauner, căluşul nu era cercetat sub nicio formă. Au trebuit să ne arate străinii ce valoare avem. De atunci a început cercetarea căluşului, până atunci erau nişte lucruri vagi, n-a fost în realitate cercetat cum a fost, de exemplu, nunta. Există întotdeauna şi în căluş – sau mai ales în căluş –, teoria liderului. Poţi să ai un primar inimos, poţi să ai un popă, poţi să ai orice, dar dacă n-ai un vătaf, nu se constituie ceata. Iar la Lunca Corbului a dispărut liderul, a dispărut vătaful. A fost acolo un profesor de sport inimos, dar nu era căluşar, care mai ţinea de ei. La un moment dat, din afară s-au făcut presiuni, nu a mai stat nimeni de ei şi nu a mai avut cine să-i înveţe“, a rezumat Dragomira situaţia. 

În schimb, în Olt, judeţul de unde se „exportă“ astăzi cei mai mulţi căluşari, chiar dintre cei plecaţi să-şi facă un rost în străinătate – fiind vechi dansatori care încheagă ansambluri de dansuri populare în comunităţile de români –, dansul spectaculos a salvat şi obiceiul. „Nu există fenomen cultural care să nu fie în prag cu societatea. Cum merge societatea, merg şi aceste lucruri – ele trebuie observate şi explicate, la un moment dat. Dacă vrei să te pui în faţa unui lucru, nu mai poţi, dacă s-a creat valul. Să nu pierzi esenţialul, atât trebuie“, întăreşte coregraful Nichita Dragomira.

Coregraful mai spune că s-au pierdut elemente, că astăzi momentele de debut ale ritualului căluşului – dezgropatul şi jurământul rostit de membrii cetei –, le sunt aproape străine noilor dansatori sau cel mult reprezentând „poveştile“ din copilăria bunicilor lor. Însă faptul că dansul încă mai este scos în lume hrăneşte şi ce a mai rămas din obicei.

„Nu a existat niciodată costum special de căluşar“

În săptămâna dinaintea Rusaliilor şi astăzi e fierbere mare printre căluşari. Demult, în această perioadă se alegeau membrii cetei – nu mai puţini de şapte –, în cadrul unor probe dure în faţa vătafului. Se tocmeau lăutarii, iar căluşarii porneau în sat după bete (n.r. – cingătoare îngustă şi lungă, ţesută din lână de diferite culori) şi după mărgele, obiecte pe care le „jucau“ în perioada Rusaliilor şi pe care le înapoiau ulterior, proprietarele având convingerea că sunt încărcate cu puteri miraculoase.

„An de an făceau asta, pentru că le dădeau înapoi. Asta pentru că fetele se măritau dacă aveau la gât mărgele care au fost jucate, iar babele care aveau betele jucate în căluş, nu mai aveau dureri de spate la secere. Numai din familie şi de împrumut aveau aceste obiecte. Nu a existat costum special de căluşar, niciodată. Totul era improvizat. Cămăşile albe erau cămăşile care se dădeau în dar la naş sau cămăşi de noapte, betele erau luate din sat, mărgelele din sat, puse pe pălărie, şi după căluş, le dădeau jos şi purtau pălăria în continuare. Cine avea, pe vremuri, în urmă cu 100 de ani, bani să-şi cumpere o pălărie numai pentru o săptămână? Mai ales că pălăria la ţăran a apărut destul de târziu, ei tot căciulă sau pălărie de paie purtau“, a explicat Nichita Dragomira. 

Sursa Tudor Danacu

În anumite zone din Olt, căluşarii purtau şi fes – o influenţă turcească. De fapt, era „văcălia“ de care ataşau mărgelele. „Aveau şi fes – văcălie se cheamă. De la pălăriile vechi, nu le aruncau, păstrau doar văcălia. Puneau stambă pe ele şi acolo puneau mărgele. În zona Oltului s-a purtat fes la Cârlogani, Bălăneşti şi Brâncoveni“, a mai spus Dragomira.

Şi tocmirea lăutarilor era o treabă deosebit de serioasă. Uneori rămâneau în aceeaşi formulă de la un an la altul, alteori erau nevoiţi să se „bată“ pe cei mai buni instrumentişti.

Spectacol pe scena satului

Jurământul căluşarilor, o parte a ritualului cu o încărcătură deosebită în trecut, deja nu se mai practică. Membrii cetei se adunau odinioară la hotar sau pe malul apei şi jurau să nu iasă din cuvântul vătafului şi să nu părăsească ceata o perioadă bine delimitată (de obicei în ani). După dezgroparea ritualică a „ciocului“ – elementul care îl reprezintă pe zeul căluş şi care îi însoţea în toate cele şapte zile, la final fiind din nou îngropat până anul următor – şi depunerea jurământului, se putea începe, în sfârşit, jocul. Primul joc se făcea în vatra satului, în târg sau în curtea celui mai bogat, după carese pornea într-un soi de colindat pe la oamenii cu dare de mână. Nu oricine primea căluşul pentru că nu oricine îşi permitea „luxul“ de a primi darurile tămăduitoare care se pregăteau într-un loc special rezervat în timpul jocului. Cu sarea, seminţele şi ierburile astfel „descântate“ erau tămăduite tot restul anului animalele, holdele, membrii familiei. 

Spectacolul în sine era pentru tot satul. Mutul, cel mai savuros astăzi, acolo unde acesta încă mai poate fi găsit în cetele de căluşari, era şi cel mai temut personaj din ceată. În contradicţie cu vătaful, în contradicţie cu toată lumea, despre el se credea că nu vorbeşte cu oamenii pentru că are o comunicare directă cu divinitatea. Spectacolul era unul de veritabil teatru popular, pe care şi astăzi anumite cete încă îl mai practică şi se bucură de mare succes. Latura vindecătoare era însă una în care lumea satului credea cu ardoare. Căluşarii aveau puterea să-i vindece pe cei smintiţi de ielele-Rusalii şi, cu preţul unui sacrificiu – o pasăre, o oală de pământ nouă, daruri şi altele – puteau să-i scoale din pat pe bolnavi. Căluşarii săreau la propriu peste bolnavi, îi frecau cu usturoi şi pelin şi rosteau cuvinte transmise din generaţie în generaţie.

Fenomenul nu va pieri“

Fiecare element fără de care dansatorul nu e căluşar şi-a pierdut din sensul iniţial. Astăzi se mai întâlneşte mutul, însă a dispărut phalusul, simbolul purtat de mut la brâu şi interzis în comunism. Steagul rămâne un element distinctiv al cetei, însă nu se mai pune preţ pe responsabilitatea de odinioară, când cel care-l avea în grijă, ca şi soldatul pe front, răspundea „cu capul“. Steagul era şi un element cu ajutorul cărora se „măsurau“ cetele atunci când se întâlneau, alături de duelul vătafilor, altfel stabilindu-se cine are întâietate să joace într-un sat sau altul.

„Fenomenul nu va pieri. Se va subţia, se va dilua – jurământul deja e pierdut şi nu va mai fi, dar el, în sinea lui, îşi va recăpăta din importanţă, se va dezvolta în plan spectacular în detrimentul credinţei“, spune Dragomira. Şi-l crezi atunci când ajungi la căluşarii „de ţărână“, cei care joacă pentru prima dată-n an, în târg, aşa cum au făcut şi bunicii lor – nu urcă pe scenă, îşi trasează cercul miraculos şi-şi dau sufletul să impresioneze suflarea satului şi pe cine mai vine să-i admire, ca pe nişte „ultime exemplare ale speciei“. Nu au costume de-a gata, se-mbracă cu ce mai găsesc prin lada de zester, cu ce au păstrat cu grijă de-a lungul deceniilor. Se-ntâmplă încă la Dobroteasa, o localitate din nordul judeţului Olt, şi e o minune ţinută în viaţă cu ajutorul unui concurs cu premii şi cu un interes al reporterilor întreţinut de iubitorii fenomenului.

E vorba de gena care s-a transmis de la tataie, care a fost căluşar“

Din urmă vin copiii, mai mult decât oriunde altundeva în ţară, pe unde se mai păstrează acest dans miraculos. Sunt zeci de ansambluri, atât în vetre tradiţionale căluşăreşti, cât şi în sate în care copiii şi-au dorit ei să facă asta. Află de la instructorii lor ce înseamnă de fapt căluşul şi, deşi cel mai probabil pentru ei nu mai are aceeaşi însemnătate ca pentru ai lor, trăiesc o emoţie aparte.

De ceva timp învaţă căluşul şi copiii românilor din Belgia, născuţi departe de ţara părinţilor lor. Instructorul Nichita Dragomira coordonează acolo, alături de alţi împătimiţi ai dansului popular românesc, un ansamblu care deja reprezintă o atracţie aparte în Bruxelles. 

„Ştiţi când au emoţie? Şi când se-mbracă şi vin la autocar. Când pleacă într-un turneu, emoţia căluşarului începe de când aude că trebuie să plece cu căluşul. Pe urmă sunt şi alte emoţii: când se-mbracă, când este distribuit, dacă joacă în linia întâi, dacă vătaful îl mută din linia a doua în linia întâi, dacă-l mută din linia întâi în linia a doua, şi tot aşa. Sunt foarte multe situaţii care ajung în sufletul dansatorului, al copilului, şi-l formează. E vorba de gena aia care s-a transmis de la tataie, care a fost căluşar. Dar, ca orice domeniu al sufletului, se adaptează condiţiilor socio-econimice, culturale. Nu putem să mai avem căluşul de acum 300 de ani, pentru că nici oamenii nu mai au aceeaşi mentalitate, n-au cum. Inclusiv slujba religioasă s-a schimbat de acum 200 de ani. Dar căluşul rămâne un miracol, din punctul meu de vedere, iar cel care-l joacă nu este un simplu dansator, ci îi călăuzeşte viaţa, îi dă altă energie, altă viziune despre viaţă, despre el însuşi“, crede coregraful Iliuţă Brăileanu, directorul Palatului Copiilor Slatina, căluşar format în vatra satului şi unul dintre iniţiatorii unui festival recunoscut naţional, Festivalul Naţional al Căluşului pentru Copii. 

An de an, cu ocazia acestui festival, ajung la Slatina copii dansatori din toată ţara, iar de ani buni, şi din străinătate. Cu ei, Slatina a intrat în Cartea Recordurilor cu cei mai mulţi dansatori care au dansat în acelaşi timp căluşul – peste 1.000 de voci au salutat la final: „Hălăi-şa!“ 

Pe aceeaşi temă: 

Căluşul, patrimoniu UNESCO, învins de pandemie. „Aşa cum s-au făcut chefuri prin spatele casei, vor fi şi căluşari, dar fără multă vâlvă“ 

 

Sursa cimec.ro

Imagini din aceeasi galerie
  • Sursa cimec.ro
  • Sursa arhivă Nichita Dragomira
  • Sursa cimec.ro
  • Sursa cimec.ro
  • Sursa cimec.ro
  • Sursa cimec.ro
  • Sursa arhivă Nichita Dragomira
  • Sursa arhivă Nichita Dragomira
  • Sursa arhivă Nichita Dragomira
  • Sursa arhivă Nichita Dragomira
  • Sursa arhivă Tudor Danacu
  • Foto Alina Mitran
Distribuie imaginea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările