Cuvinte vechi olteneşti, astăzi dispărute. Femeile îşi acopereau capul cu „bariş“, bărbaţii purtau „dâlvari“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dacă multe din obiectele vechi le regăsim astăzi în expoziţii, cuvintele s-au pierdut FOTO: arhivă
Dacă multe din obiectele vechi le regăsim astăzi în expoziţii, cuvintele s-au pierdut FOTO: arhivă

Cuvinte vechi, unele dintre ele dispărute, comori lingvistice strânse într-o carte de folcloristul Mircea Tomescu, oltean, au fost scoase din nou la iveală într-o publicaţie de cultură.

În ultimul număr, din ianuarie 2017, al revistei Memoria Oltului, autorul Ilie Dumitru vorbeşte despre zestrea lăsată de lingvistul, etnograful şi folcloristul Mircea Tomescu, din Aluniş (Spineni), pe baza cercetărilor în teren realizate de oltean fiind elaborate de-a lungul timpului mai multe monografii etno-folclorice ale unor sate ca: Runcu (Gorj), Drăguş (Ţara Bârsei), Cornova (Basarabia).   Articolele lui Mircea Tomescu sunt citate de altfel, menţionează Ilie Dumitru, în „Istoria limbii române“ a lingvistului ieşean Gheorghe Ivănescu şi în alte lucrări.

Cuvinte dispărute, obiceiuri asemenea

Graiul vechi al oltenilor a fost puternic influenţat, explica lingvistul, de fenomenul migraţiei păstorilor din sudul Transilvaniei către localităţile din nordul judeţului Olt, la fel cum oltenii din sud s-au lăsat influenţaţi de turcii de la care cumpărau mărfuri.

În 1944 Mircea Tomescu publică un Glosar, o lucrare apreciată de specialiştii acelor vremuri, în care reuneşte foarte multe cuvinte olteneşti, cele mai multe astăzi cu totul dispărute din graiul localnicilor şi aproape uitate şi la acel moment.

Despre „buşdule“ şi „chiţimii“

Dacă astăzi încă înţelegem cuvântul „chiţimie“ (casă mica, joasă şi întunecoasă), ca şi „coşmelie“, oltenii al căror grai l-a studiat Mircea Tomescu foloseau cu un sens asemănător şi cuvântul „buşdulă“ (casă veche dărăpănată de vreme, cocioabă).  Aceste case sărăcăcioase erau „pomostite“  (pământul era netezit). Pomostul mai înseamna şi loc de casă.

Puţine case, spune autorul, aveau „slonuri“ (pivniţă, şatră sau şopron), sau „timnic“ (cămăruţă lipită unui perete al casei în care se păstrează cele necesare bucătăriei). Gardurile erau făcute din „vârghină“ (lemn lung şi gros), la fel şi unele închisori.

Mâncarea, în vremuri grele, era „cărâie“ (sărăcăcioasă) , ţăranii mâncau „o cărâie de turtă sau pâine”, iar pâinea sau mămăliga uneori era „clisă“ (necoaptă, care se lipea de cerul gurii - cuvânt întâlnit şi astăzi). Destul de obişnuit în gospodăriile ţărăneşti era „scorniciul“ (turtă dumicată în untură încinsă şi astfel reîncălzită). Vara mâncau „troşie“ sau „chisăliţă“ (un fel de compot), dar şi urzici „prepelegite“ (bătute cu prepeleagul - băţ de 20-25 cm, având jos două beţe încrucişate, servind la bătut urzicile ; prepeleagul mai desemna şi obiectul din lemn lung, găurit cam din 25 cm în 25 cm, prin găuri fiind trecute beţe scurte şi groase, folosit drept scară). În aceste condiţii, explică etnograful, ţăranii „viiau“, sau „zileau“ (trăiau).

Au dispărut astăzi şi cuvintele care denumeau diverse obiecte folosite în gospodărie. Ţăranii îşi ţeseau singuri pânza, folosind războiul de ţesut alcătuit din „cai/ iepe/ căţăi/ cioace/ ciocălaie/ ciocănaie/ păcănele”. Aveau „drând“ (unealtă de scărmănat ştimul şi lâna), pentru urzit firele aveau nevoie de „lergătoare“. Pentru treburile din gospodărie foloseau care, dar şi „ghioci“ (cărucioare).

Fudulii se îmbrăcau iarna cu „o ţaie dă aină“

În denumirea obiectelor de port se observă, remarca cercetătorul,  şi influenţa orientală. Femeile îşi acopereau capul cu „bariş-uri“ (pânză fin ţesută pentru împodobit, baticul actual), iar broboadei groase, din lână, îi spuneau „boşcea“. Cămăşile aveau „bâzăr“ (guler) şi „trup“ (parte a cămăşii de la brâu în jos). Despre hainele rupte spuneau că sunt „ferfelniţă“, despre hainele subţiri, necălduroase, că sunt „ţaie“, în timp ce haina groasă era „cheba“.

Femeile purtau „ghiurluc“ (haină de dimie), iar pelerinei făcută în casă i se spunea „ipingea“. Bărbaţii purtau „dâlvari“ (pantaloni largi sus, iar jos strânşi pe picior), dar şi „şalvari“ (pantaloni largi) sau „poturi“ (pantaloni largi turceşti). În picioare purtau „căpute“ (ciorapi din lână, scurţi până la gleznă). Papucilor li se spunea „tuzluci“, iar pantofilor înalţi, femeieşti, „iminei“.

Despre ţăranii din nord, care cultivau pomi fructiferi, iar toamna făceau ţuică, se spunea că sunt „ţuicari“, aceştia folosind, legat de acest meşteşug, şi o serie de obiecte astăzi dispărute. Resturile scoase din cazan erau „boască, borhot, bozun”,  ţuica slabă era numită ,,bulearcă”, iar ţuica se bea cu „cioficul“.

Legat de obiceiul vopsirii firelor folosite la ţesut sunt de asemenea o serie de cuvinte, unele păstrate până astăzi. „Caciur“ însemna pătat, păstrându-se până astăzi termenul „caciorât“, verbul „a împopistra“ înseamnă a amesteca, iar „canabiu“ desemna culoarea roşu-alburiu etc.

Despre firea omului se foloseau de asemenea cuvinte astăzi dispărute. Copiilor li se spunea, cu simpatie, „ia vino-ncoa, buzdrunule”, despre cel de neclintit se spunea că este „bâţoinat“, despre cel slăbit - „pârpor“, prostuţii erau „başoldii“, „alimănit“ însemna afurisit, blestemat, „dosădit“ – amărât, bătut de rele, „scrofos“ – gras, „dârmină“ – femeie grasă, înceată în mişcări etc.

„Glosarul acesta rămâne o mărturie peste timp despre graiul vechi al Oltului şi este meritul ştiinţific al lui Mircea Tomescu, pentru că a salvat de la pieire multe cuvinte vechi, specifice zonei“, mai menţionează autorul articolului „Vechi cuvinte olteneşti“ publicat în Memoria Oltului, Ilie Dumitru.
 

Slatina



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite