Cum s-a instalat „democraţia populară“ în România. Ceauşescu, primul pe lista Blocului Naţional Democrat la alegerile din 1946

Zorii comunismului în România au fost marcaţi de abuzuri inimaginabile asupra reprezentanţilor vechilor partide, dar şi de o strategie bine pusă la punct de înfiinţare a „celulelor“ comuniste. Ne-am propus să ne reamintim cum s-au desfăşurat, în 1946, alegerile în urma cărora Nicolae Ceauşescu a fost ales deputat pe listele Blocului Naţional Democrat.

Deciziile adoptate de marile puteri, SUA şi Rusia, încă din 1943, aveau să plaseze România pe drumul sovietizării, în 1945 acordul dintre Stalin şi Churchill stabilind definitiv influenţa rusească asupra României în proporţie de 90%. Modul cum au evoluat din acel moment lucrurile, deşi speranţele reprezentanţilor partidelor istorice în „venirea americanilor“ încă erau vii, a fost amplu redat de istoricul dr. Laurenţiu Guţică-Florescu în lucrarea sa de doctorat, „Istoria oraşului Slatina – de la origini până în anul 1947“, apărută la Slatina, în cursul lunii noiembrie 2018.

Istoricul redă în capitolul „Viaţa politică la Slatina în primii ani postbelici (1945-1947)“ atmosfera de la sfârşitul războiului, marcată de „indecizia şi naivitatea unor lideri politici“, speculată din plin de simpatizanţii ideilor comuniste. 

„Atent dirijaţi de Moscova, aceştia s-au organizat cu discreţie în vederea instaurării noului regim al «democraţiei populare». Frontul Naţional Democrat, organism înfiinţat încă din 1944 – alcătuit din partidul Comunist, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Uniunea Populară Maghiară, grupările lui Gh. Tătărescu din P.N.L. şi Anton Alexandrescu din P.N.Ţ. – a organizat ample manifestaţii de stradă care au avut ca finalitate instaurarea la 6 martie 1945 a unui guvern filosovietic condus de dr. Petru Groza“, scrie istoricul.

Ce s-a întâmplat, însă, la nivel local este un proces atent studiat de istoricul Laurenţiu Guţică-Florescu pe baza documentelor de arhivă.

România trebuia să organizeze, în 1946, alegeri libere, fiecare partid începând pregătirile pentru procesul electoral.

„La 1 mai 1945 Prefectura judeţului Olt transmitea un manifest prin care aducea la cunoştinţa cetăţenilor că «odată cu desfiinţarea regimului de dictatură, clasele muncitoreşti de pe toate tărâmurile se pot manifesta în libertate». Se mai afirma că «1 mai devenea adevărata sărbătoare a muncii, deoarece muncitorii, funcţionarii şi intelectualii trebuie să ia parte pentru a întări regimul de libertate, respect şi preţuire a muncii». Partidele politice din guvernul de concentrare democratică invitau «pe toţi membrii lor pentru a da măreţia cuvenită acestei sărbători».

La 17 mai 1946 s-a creat Blocul Partidelor Democratice (B.P.D.) constituit din partidul Comunist Român, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Liberal (Tătărescu), Partidul Naţional Ţărănesc (Alexandrescu), Partidul Naţional Popular şi Partidul Socialist Democrat. Ceea ce nu se înţelegea era faptul că raportul de forţe era defavorabil democraţiei“, spune istoricul Guţică-Florescu în „Istoria oraşului Slatina“. Partidul Comunist controla deja structurile de putere de la toate nivelurile, partidele istorice nereuşind să se înţeleagă pentru a candida pe liste unice.

Cele mai multe date cu privire la situaţia de fapt din 1945 oferă chiar rapoartele întocmite de responsabilii PCR, care acţionau pentru înfiinţarea de celule şi atragerea de noi membri. În Slatina, comuniştii ajunseseră să controleze diverse stabilimente industriale şi administrative, inclusiv Poliţia fiind controlată strict. „Propagandiştii locali desfăşurau o «muncă fructuoasă» pentru strângerea legăturilor cu celelalte partide politice membre cu care se colabora în Guvern, respectiv Frontul Naţional Democrat şi Partidul Liberal Tătărăscian. Punctul de vedere al P.C.R. reuşise a fi imprimat în majoritatea chestiunilor“, notează istoricul. Partidele istorice încă reprezentau un adversar de temut, recunoşteau comuniştii, P.N.Ţ. fiind încă cel mai bine structurat în teritoriu. Se raportează inclusiv mişcările adversarilor politici care migrau dintr-o tabără în alta, speranţele ţărăniştilor fiind că «până la urmă tot Maniu va veni în fruntea ţării, spijinit de Engleji şi Americani». Comuniştii mai menţionau, potrivit istoricului, în raportul din iunie 1945 că „atât P.N.L. cât şi P.N.Ţ. sabotează înfăptuirea Reformei Agrare“ şi fac propagandă antisovietică, comuniştii apreciind că ţărăniştilor le va fi greu să recâştige simpatia maselor după greşelile comise în privinţa reformei.

Pas cu pas comuniştii câştigă teren şi îşi destabilizează adversarii. În august 1945 organizează o şedinţă de partid chiar în localul Poliţiei, în care şeful Poliţiei Slatina este pus să îşi facă autocritica în urma afirmaţiei «Partidul Comunist nu are niciun drept să se amestece în treburile administrative ale Poliţiei». Poliţia locală, notează istoricul, devine în scurt timp „un instrument de şantaj şi presiune impotriva celor care se opuneau viziunii clarvăzătoare a P.C.R.“. Se întocmeşte, de exemplu, un tabel cu 77 legionari aflaţi pe raza oraşului Slatina care activaseră în regimul de dreapta. Şeful Secţiei Speciale a Siguranţei „nu ezită a trimite informaţii confidenţiale către comunişti“, dând relaţii despre persoanele recrutate şi despre situaţia celorlalte partide. Comuniştii ajung să controleze de asemenea Tribunalul Olt.

„Ţăranii sunt nebuni după pământ, s-ar înscrie în orice partid politic“

În octombrie 1945 datele comuniştilor relatau următoarea situaţie numerică privind forţa partidelor din Olt: Partidul Liberal Tătărăscian – între 1.500 şi 1.700 membri, Partidul Naţional Brătienist – circa 500 adepţi, secretarul P.C.R. Stan Cojocaru precizând că nu există între aceste formaţiuni nicio diferenţă şi că amândouă au structuri puternice în oraşul Slatina. Partidul Social Democrat avea 150 de membri şi alţi 250-300 în judeţ, însă, spunea autorul raportului, în PSD nu erau muncitori, activând foşti legionari care duceau o politică împotriva P.C.R., făcând „cor comun“ cu liberaşii şi ţărăniştii. P.N.Ţ. număra 1.500-1.700 aderenţi, iar partidul Ţărănesc – gruparea Anton Alexandrescu număra 150-200 membri. „Toate aceste partide făceau predicţii asupra căderii guvernului, a dezarmării URSS de către Anglia şi America şi a iminenţei izbucnirii unui război în primăvara anului 1946“, mai notează istoricul Guţică-Florescu.

PCR avea la acel moment 424 membri de partid cu formalităţi în regulă şi 179 fără formalităţi, dar autorul raportului mai recunoaşte existenţa unui curent fracţionist în PCR. În plus, comuniştii mai aveau la acel moment o problemă: Frontul Plugarilor era confundat mai tot timpul cu PCR. «Ţăranii sunt nebuni după pământ şi s-ar înscrie în orice partid politic, în orice grupare, orice organizaţie, numai să li se dea pământ, fac declaraţii false, declară pământ mai puţin şi întrebuinţează fel de fel de trucuri cu scopul numai de a lua pământ şi aşa fac în special acei ţărani care nu sunt lipsiţi de pământ», remarca autorul raportului, care menţiona, în schimb, că «ţăranii sunt numai ochi şi urechi» la propaganda PSD. Se contura, astfel, şi propunerea privind alianţa în alegeri cu Frontul Plugarilor şi nu cu gruparea ţărănistă Anton Alexandrescu.

Secretarul PCR dădea raportul şi cu privire la conduita prefectului şi  a primarului, a viceprimarului, a şefului Poliţiei etc., dar şi a «tov. Sorin», un cadru PCR de conducere venit de la Bucureşti, dar care umbla «mai mult după interesele lui personale şi de multe ori în stare de ebrietate».

Comuniştii încep munca de infiltrare la nivelul sindicatelor, care erau puţine şi fără element muncitoresc, într-un raport întocmit două luni mai târziu menţionându-se de asemenea greutăţile întâlnite în munca de partid, dar şi faptul că «se simte o mare înclinare a păturilor ţărăneşti sărace» către PCR.

«Toată munca depusă este relativ insuficientă faţă de ce ar trebui şi s-ar putea face dacă am reuşi să îndepărtăm greutăţile. Că greutăţi obiective avem: muncitorii din fabrici, majoritatea ţărani, nu au niciun fel de pregătire şi urmăresc numai interesele personale şi pentru ridicarea lor am încercat de nenumărate ori să-i convingem să rămâie la diferitele şedinţe, dar sunt veşnic grăbiţi să nu-i apuce noaptea pe drum, de asemenea fiind un judeţ cu majoritatea ţărani sub influenţa clicei de moşieri cuibăriţi în acest judeţ...», se mai menţiona în raportul redat de istoric în lucrarea sa.

Organizaţia Slatina a PCR creşte însă de la o lună la alta, astfel că dacă în ianuarie 1946 număra 148 membri, în august raporta 301, iar în noiembrie, 400 de susţinători. „În apropierea alegerilor existau în Slatina 7 celule de partid“, spune istoricul Laurenţiu Guţică-Florescu în „Istoria oraşului Slatina“, pentru ca în decembrie 1947, la un an de la câştigarea alegerilor, să fie 26 celule şi aproximativ 800 membri.

Comuniştii continuă să-şi facă alţi colaboratori în instituţii şi să racoleze informatori acolo unde lucrurile nu merg aşa cum îşi doresc. Astfel, pentru a facilita scurgea în mod satisfăcător de informaţii din interiorul Poliţiei, este recrutată telefonista, şeful poliţiei fiind prea «ocupat cu Poliţia».

În preajma alegerilor din toamna anului 1946, se observă că partidul cel mai bine structurat era Frontul Plugarilor, care făcea parte din Blocul Naţional Democrat, şi care avea peste 20.000 membri, urmat de Partidul Naţional Popular, cu peste 4.500 membri, Sindicatele Unite – cu aproape 1.600 membri etc. Frontul Plugarilor era, de altfel, atent monitorizat de comunişti, fiind suspectat de «pactizare cu reacţiunea». Se fac sondaje, se stabileşte intenţia de vot şi creşte îngrijorarea în rândul comuniştilor, aşa că se iau măsuri.

În 4 august, la Slatina se organizează o manifestaţie la care sunt aduşi 5.000 oameni, iar la 23 august are loc încă una, cu o participare similară. În acelaşi timp, opozanţii sunt la fel de atent supuşi monitorizării, remarcându-se că aceştia câştigă teren pentru că se deplasează în judeţ şi fac propagandă de la om la om.

„Mineriada“ din aprilie 1946

„Campania se încadrează în curentul general naţional. Fiecare încearcă să convingă de justeţea opiniei votului. Se practică minciuna, defăimarea, delaţiunea, atacul la persoană, campania de presă, se uzitează de toate ingredientele caragialiene ale «circului politic» (adunări publice, întruniri, discursuri sforăitoare). Pe 16 aprilie 1946, la Sala I.M.C.A. din Slatina a avut loc o întrunire a membrilor liberali manişti. În presa partizană comuniştii au catalogat şedinţa ca fiind «compusă în întregime din moşieri expropriaţi şi cunoscuţi reacţionari notorii». A urmat o reacţie «spontană», semn că mineriadele politice nu s-au inventat în vremurile noastre, prin care muncitorii de la CFR, de la societăţile «Carpatina» şi «Aluta» au ţinut să ia parte la întrunire. Aceştia au intrat cu forţa în sală alungând participanţii cu scandări de genul «Noi ştim ce vreţi: Moarte nu viaţă!»“, notează istoricul, relatând în continuare un episod în care două tinere, funcţionare simple la compania de telefoane, erau aspru taxate de un ziar procomunist pentru că ar fi petrecut câteva ore într-un restaurant în compania fiului moşierului Enăchescu. Comuniştii le-au acuzat ulterior că la respectiva întâlnire, de fapt, s-ar fi pus la punct acte de sabotaj.

Tot în 1946, de 1 mai, comuniştii au primit sarcina de a aduce cât mai multe persoane la o amplă manifestaţie, fiind puse la dispoziţia organizaţiilor garnituri de tren pentru transport. „Acţiunea de 1 mai de la Slatina s-a «bucurat» de atenţia a 11 camioane pline cu soldaţi sovietici“, menţionează istoricul.

Titluri de proprietate împărţite propagandistic

Fiind an electoral, niciun partid nu a lăsat lucrurile la voia întâmplării, iar comuniştii au dovedit o capacitate de organizare extraordinară, întocmind un plan minuţios, de pus în practică în trei etape.

„Urmărindu-se cu consecvenţă reuşita strategiei s-au folosit diverse metode de influenţare a electoratului cum ar fi: împărţirea titlurilor de proprietate pentru loturile de pământ acordat în urma reformei agrare din 1945, înfiinţarea de economate pentru aprovizionarea muncitorilor şi funcţionarilor, desfăşurarea unor adunăci cu caracter politic în unităţile militare. În plan local, un exemplu concludent ne este oferit de întrunirea comunistă ce a avut loc la 13 octombrie 1946 în Slatina, la care au luat parte 15.000 de cetăţeni, prilej cu care au fost împărţite 4.000 titluri de împroprietărire. La această acţiune a a participat Nicolae Ceauşescu, pe atunci secretarul Regionalei P.M.R. Oltenia. Nu tocmai întâmplător, câteva zile mai târziu, la 16 octombrie, când au fost depuse listele de candidaţi pentru alegerile din noiembrie, pe lista numărul 1, din partea P.C.R., îl regăsim pe Nicolae Ceauşescu“, scrie istoricul Laurenţiu Guţică-Florescu în lucrarea menţionată anterior.

În 19 noiembrie 1946 au loc alegerile. „Rezultatul a fost neverosimil pentru unii, însă era cel scontat de comunişti. Blocul Partidelor Democrate a câştigat Alegerile. Asistăm la amurgul democraţiei parlamentare româneşti şi la triumful dictaturii de sorginte sovietică“, menţionează istoricul.

Comuniştii, pe de altă parte, relatau în rapoartele către şefi cum a decurs votarea în ziua respectivă: «S-au desfăşurat normal. (...) La ora 6 dimineaţa în ziua de 19 noiembrie s-au format birourile secţiilor de votare, iar în unele părţi preşedinţii, delegaţii şi asistenţii comunişti, împreună cu echipele de ordine, au dormit în localurile secţiilor de votare. S-a început votarea numai cu birourile şi asistenţii Blocului Partidelor Democrate, iar în cea mai mare parte nici nu au putut pătrunde delegaţii opoziţiei până seara, acolo unde au pătruns au fost daţi afară cu orice preţ.».

„Concluzia ce se desprinde este că deşi pusă sub semnul normalităţii, victoria comuniştilor se datora «prestaţiei democratice» a echipelor de agitatori, controlului asupra secţiilor de votare, votului dirijat doar în prezenţa asistenţilor aparţinând B.P.D., intimidarea asistenţilor opoziţiei, interzicerea accesului la vot pentru cei susceptibili de alte opţiuni decât cele procomuniste. (...) Documentele timpului ne dezvăluie că au existat şi morţi şi răniţi. De pildă, cetăţeanul Roşu Gheorghe, un individ cu idei cam «liberale» a fost rănit la mână şi în picior pe când încerca să voteze în secţia din localul Prefecturii. La Slatina «atmosfera de normalitate» a alegerilor a fost pigmentată în roşu cu asasinarea directorului Băncii Naţionale Române, sucursala din Slatina. Despre acest episod în imaginarul colectiv a rămas impregnată «povestea» ce îl are ca autor indubitabil al crimei pe Nicolae Ceauşescu. Documentele de arhivă care ne-au fost la îndemână nu confirmă totuşi această ipoteză devenită «legendă local㻓, a mai scris istoricul Laurenţiu Guţică-Florescu în lucrarea sa „Istoria Oraşului Slatina, menţionând în nota de subsol despre ultimul aspect relatat că „mulţi dintre slătinenii în vârstă cu care am vorbit despre acest episod ne-au confirmat într-un mod covârşitor împuşcarea directorului B.N.R. de către Nicolae Ceauşescu. În privinţa locului părerile sunt totuşi contradictorii. Unii localizează crima la sediul B.N.R., alţii pe treptele Palatului Administrativ (astăzi Muzeul Judeţean Olt) din Slatina“.