Cum funcţiona celebrul „pod umblător“. Viitorul rege Carol I l-a folosit pentru a traversa Oltul în drum spre Bucureşti
0
Slatina, oraş pe malul Oltului atestat ca vamă încă din 1368, nu a avut secole de-a rândul pod fix. Abia în secolul al XVII-lea apar primele informaţii scrise despre un „pod umblător“. Mai mult, tot la luntre se revine în perioadele în care podurile fixe se prăbuşesc pe apa Oltului.
Activitatea comercială desfăşurată în Slatina este atestată de secole, la 20 ianuarie 1368 domnitorul Vladislav I Vlaicu acordând negustorilor braşoveni scutire de vamă la trecerea peste râul Olt, acesta fiind, de altfel, primul document în care este menţionată Slatina, un târg dezvoltat lângă vamă. Se presupune că accesul mărfurilor în târgul situat la graniţa Olteniei cu Muntenia se făcea, atunci când trecerea Oltului nu era lesnicioasă, prin intermediul podurilor umblătoare (care aparţineau domniei, boierilor sau mânăstirilor), cele fixe fiind extrem de rare.
Deşi vara, în perioadele secetoase, trecerea se putea face prin vaduri, când apele Oltului creşteau, braţul situat aproape de Grădişte, dar şi pârâul Beica, la un kilometru distanţă, deveneau de netrecut la picior. Pentru aceste situaţii se folosea luntrea, sau „podul umblător“.
Despre un astfel de „pod umblător“ primul document păstrat este cel din timpul domniei lui Antonie Vodă din Popeşti, de la 1669. Istoricul Laurenţiu Guţică, directorul Muzeului Judeţean Olt, menţionează, în lucrarea „Slatina în perioada premodernă (1600-1821), publicată în Anuarul „Muzeul Oltului“, că documentul făcea referire la o plângere adresată de stăreţia Mânăstirii Clocociov lui Vodă, aducându-i acestuia la cunoştinţă că podul umblător aflat în administrarea judeţului tulbură liniştea călugărilor.
Vodă le răspunde, hrisovul domnesc fiind redactat în următorii termeni: „ţie judeţ şi voauă orăşanilor din Slatina dau în ştire domnia mea că aici, la domnia mea, au venit jalbă de la mănăstirea Clocociovul cum aţi pus podul de umblă dereptu mănăstirei, de care lucru, iată că vă poruncescu, domnia mea, să cătaţi, în vreame ce veţi vedea ceastă carte a domnii meale, iar voi să mutaţi podul să umble sau derept sau din susul oraşului, să nu mai înţăleg domnia mea că umblă podul dereptu mănăstirei, că apoi, veţi avea certare de cătră domnia mea“.
În 24 iunie 1846, domnitorul Gheorghe Bibescu pune piatra de temelie a construcţiei primului pod fix de la Slatina, moment marcat printr-o ceremonie solemnă organizată de Prefectură. Construcţia podului devine cea mai elaborată lucrare din Ţara Românească de la acea vreme, echipa de specialişti italieni fiind condusă de inginerul Giovani Balzano. Materialele se aduc din judeţele vecine şi altele mai îndepărtate, iar la 8 septembrie 1847 podul se inaugurează, fiind trei zile de sărbătoare.
„Podul se inaugurează pe data de 8 septembrie 1847, de Sfântă Maria Mică în cinstea doamnei Maria Bibescu, soţia domnitorului, în prezenţa domnitorului şi soţiei acestuia şi a altor oficialităţi de la Bucureşti. Miniştri ai vremii respective sau unii diplomaţi străini vin la Slatina, şi pe parcursul a trei zile sunt sărbători impresionante care marchează inaugurarea podului de lemn de la Slatina, deşi acesta nu era chiar terminat”, spune istorul Aurelia Grosu, citat de Gazeta Nouă.
Cursul de apă neregularizat pune însă probleme, iar ctitoria domnitorului Bibescu este luată de apele Oltului, comercianţii revenind la luntre. Nu mult mai târziu se pune din nou problema construirii unui pod fix.
În 1862, domnitorul Ioan Cuza alocă trei milioane de lei pentru construcţia a două poduri, de data aceasta, peste Olt şi peste afluentul Beica, pe piloni din piatră. Lucrările ar fi trebuit finalizate în 1867.
Aşa se face că viitorul rege Carol I, intrat în ţară pe 8 mai 1866 la Turnu Severin, trece Oltul, venind dinspre Craiova şi călătorind spre Bucureşti, tot folosind un pod umblător.
„Din documente se pare că şi aceste poduri au fost luate de ape, după 1870. În 1872 a fost luat cel de peste Beica şi în 1875 cel de peste Olt. Astfel încât circulaţia revine la podul umblător, podul pe vase”, a mai arătat Grosu, citată de Gazeta Nouă.
În 1881 are loc încercarea câştigătoare, primul pod de fier construit peste un râu din interiorul României (după succesul înregistrat de podul construit de Anghel Saligny peste Dunăre) fiind inaugurat în 1891. Autorul podului este inginerul Nicolae Davidescu, devenit ulterior arhitectul oraşului.
Chiar şi această construcţie are însă parte de peripeţii, podul fiind aruncat în aer chiar de trupele române care se retrăgeau din calea armatei germane, dar reparat de nemţi, în contul daunelor de război. Podul de astăzi se apropie foarte mult de imaginea celui inaugurat la 1891 şi a fost ales, anul trecut, în urma unui sondaj realizat de Primăria Slatina, simbolul oraşului.
Ce era, de fapt, un pod umblător
„Un asemenea pod umblător era construit pe două luntre (dubase) mari şi late peste care se aşeza o podină de scânduri sau bârne. Această veritabilă punte era prevăzută cu margini şi apărătoare. Oamenii, căruţele şi vitele urcau pe această podină pentru a trece apa. Podul umblător se deplasa de la un mal la celălalt graţie unui scripete care aluneca pe o frânghie groasă din cânepă, întinsă între cele două maluri. În loc de funie, în perioada mai nouă se folosea un cablu metalic. Mişcarea podului în ambele sensuri era determinată de curentul apei. Cu cât curentul era mai puternic cu atât mai mult sporea viteza de traversare. Manevrarea podului era realizată de unul sau mai mulţi podari“, explică istoricul Laurenţiu Guţică.
Se încarcă comentariile...
