Cum erau pedepsiţi cei care încălcau legea cu secole în urmă: „Dacă cel pârât era un boer, apoi nu-ţi mai mergea bine cât aminul“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pedepse care astăzi ne îngrozesc se aplicau, cu două-trei secole în urmă, în mod obişnuit. La fel de obişnuit era, spun istoricii, ca oamenii de rând să moară pe atunci cu dreptatea în mână.

Cele mai folosite pedepse cu câteva secole în urmă în Ţara Românească sunt redate de istoricul George Poboran în prima „Istorie a Slatinei“, o lucrare de o valoare deosebită care a văzut lumina tiparului la începutul secolului XX. Poboran face în lucrarea sa şi o prezentare a structurilor administrative şi politice, vorbind pe larg despre cum erau cârmuite aceste locuri, cum se împărţea dreptatea, cine o făcea.

Căpitanul de judeţ a fost, pentru multă vreme, „prima instanţă“, celebre fiind, până astăzi, versurile unui cântec popular:  „Frunzuliţă ruguleţ/Căpitane de judeţ/Nu mă mai ţine-n coteţ/ Pentru pui de murguleţ“. Acesta împărţea dreptatea după obiceiurile vremii, dar şi după fire, aşa cum o făceau şi superiorii săi.
Majoritatea pedepselor erau inspirate din tradiţia turcească, spune Poboran, şi s-a renunţat foarte greu la ele, unele rezistând până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Cele mai uzitate dintre acestea ne par astăzi adevărate barbarii. De alfel, mai spune autorul celebrei „Istorii a Slatinei“, mărturii certe ale celor întâmplate(furcile spânzurătorilor) au rezistat multă vreme pe Dealul Grădişte din Slatina, locul tradiţional de punere în aplicare a celor mai cumplite pedepse.

Pedepse „onorabile“, pedepse „infamante“

Ştrangularea era considerată, la turci, „pedeapsa cea mai onorabilă“, notează Poboran, iar de această pedeapsă aveau parte, la cel mai înalt nivel, domnii români „suspecţi sau haini“, de care Poarta astfel se descotorosea. Pedeapsa era pusă în aplicare de un „capugibaşă“, însoţit de un „harap“.

La polul opus se situa tăierea capului, sau, şi mai rău, spânzurătoarea, pedepse considerate „infamante“. „Mult timp încă în urmă s-au mai văzut în vârful dealului nostru Grădiştea furcile rămase din întreaga instalaţiune, ce erea odată acolo pentru spânzurat“, explica Poboran.

Tragerea în ţeapă era rezervată pentru tâlhari şi „furi“ (hoţi).

De asemenea preluată din obiceiurile armatei turce, care o folosea pentru ienicerii dezertori, a ajuns la români şi tăierea nasului şi a urechii. Astfel îi pedepseau românii pe rebeli, furi şi mofluzi  sau faliţi. Boierii cu gânduri de mărire mai erau astfel pedepsiţi de domnul ajuns la putere, pentru a le tăia speranţele de a accede vreodată la tron. De atunci a rămas, explica George Poboran, expresia „ a tăia nasul cuiva“, cu sensul de a-i înfrâna semeţia.

Falanga, bastonada sau bătaia la tălpi a fost o pedeapsă intens uzitată, care nu i-a ocolit nici măcar pe boieri, astfel pedepsiţi de domni. În timpul domnilor fanarioţi aşa erau pedepsiţi brutarii şi măcelarii „cari erau prinşi cu măsuri falşe cu ocaua mică“.

Bătaia cu topazul şi cu buzduganul era aplicată chiar de domn, iar în urma unei astfel de pedepse puţini erau cei care scăpau cu viaţă.

Ţintuirea de stâlp a brutarilor era destinată celor necinstiţi, care-şi înşelau de asemenea clienţii la cântar. „Vinovatul era ţintuit de sfârcul urechii la uşa prăvăliei sale, unde sta de dimineaţă până la apusul soarelui“.

Darea prin târg era o altă pedeapsă menită să-l facă de râs, în primul rând, pe vinovat. Învinuitul era dezbrăcat până la brâu, legat de mâini şi purtat astfel prin târg de un arnăut, în timp ce un alt arnăut îl lovea cu biciul, rostind „cine va face ca mine, ca mine să păţească“.

Pecetluirea cămăşii era o pedeapsă rezervată făptuitorilor de mari abuzuri asupra norodului. Acestora, înainte de a fi trimişi în surghiun la mânăstire sau aruncaţi în ocnă li se pecetluiau veşmintele.

O pedeapsă deosebită, aplicată oamenilor de rând, era ungerea cu catran sau păcură şi expunerea la soarele toropitor, ziua întreagă. Făptuitoriii diverselor nelegiuri li se mai puteau de asemenea  pune jugul la gât şi butucii la mâini şi la picioare.

La pedepsele cu moartea se renunţă, mai spune autorul „Istoriei Slatinei“, în 1883, sub domnia lui Grigore Ghica, deşi formal lucrurile se întâmplă, prin lege, în 1849.

În vremea veche nu prea aveai parte de dreptate, mai ales în timpul Domnilor răi la suflet, că şi dreptate ca să dai, îţi trebue inimă bună şi numai niţel cuget rău să fi avut vre un boer, apoi nu era chip!

În timpul acela, când ţara noastră era de râsul Turcilor, Muscalilor şi Nemţilor, atunci când boierii petreceau cu streinii, iar ţăranii ereau înjugaţi la care în locul boilor şi bătuţi şi schingiuiţi ca să dea bani, în acele timpuri de geaba căutai dreptate, dacă ereai român bun şi curat la suflet.

Se duceau bieţii ţărani tocmai prin fundul ţării, tocmai la Bucureşti, unde era Divanul. Se duceau cu gândul că vor căpăta dreptate şi dacă cel pârât erea vre un boer, apoi nu-ţi mai mergea bine cât aminul, putea să-ţi tot cânte cucul în faţă. Îţi luau streinii şi pământul şi casă şi masă şi te lăsau lipit pământului“, explica istoricul.

 
 

Slatina



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite