Cum era viaţa olarilor de altădată. „Mergeau cu boii o săptămână dus, o săptămână-ntors. De Paşti, vindeau străchini cu miile“
0
Olarii, cei mai căutaţi meşteri, pe vremuri, în preajma Paştelui, trăiesc astăzi doar cu amintirea vremurilor când erau rugaţi să nu dea mai mult de 10 bucăţi fiecărui client, „să apucăm toţi“.
Postul Paştelui era o perioadă foarte bună pentru olarii de pe Valea Olteţului. Creştinii aveau multe pomeni de făcut pentru sufletul celor duşi, iar bucatele pregătite se împărţeau în străchini, taiere şi căni de lut, pe care le găseau în târguri şi pieţe. Şi oricât de multe mâini trudeau la roată, şi erau multe pe-atunci, în aproape fiecare casă din Oboga modelându-se vase, cererea putea fi cu greu acoperită.
Meşterii începeau să se pregătească încă de toamna. Roata mergea toată iarna, pentru ca în preajma Paştelui cuptorul să ardă aproape zi şi noapte, îşi aminteşte meşterul olar Ştefan Truşcă.
„Cu vreo două săptămâni până-n Paşti, mergeam cu străchini, căni şi taiere, le duceam la Slatina sau la Craiova, p-aici, mai p-aproape. Mă duceam cu tata şi stătea lumea la coadă, ne-aştepta. «Străchini aveţi?», « Avem.», « Căni aveţi?», «Avem.», „ Să nu daţi mai mult de 10, să apuce toţi!». De multe ori, de Piftii (n.r. – sărbătoarea cunoscută drept Moşii de Iarnă), eram patru olari, stăteam acolo, dormeam pe sub mesele alea de betoane, ne duceam acasă duminică, pe rând, câte unul, luni ne-ntorceam. Vindeam 3.000 de străchini, 2.000 de căni... Lucram toată iarna la ele, făceam de toamna, din octombrie, pe la sfârşit, ne apucam să le pregătim întâi de Piftii, de Moşii de Iarnă, iar după, de Paşti şi de Rusalii, în iunie“, a povestit meşterul olar.
„Le dădeam pe bucate, grâu, porumb, ce-aveau“
Înainte ca românii să înceapă să împartă vase cumpărate din magazin produsele olarilor erau deosebit de căutate. Românii cumpărau de la ei vase de lut atât pentru casă, cât şi pentru a fi date de pomană. Olarii acceptau şi plata în produse, iar schimbul încă se mai practica, şi-a amintit meşterul Ştefan Truşcă, şi la începutul anilor ’90.
„Când se dădeau vase, străchini şi farfurii, de pomeni, ne duceam pe la Corabia, pe la Vădastra, le dădeam pe bucate, grâu, porumb, ce-aveau. Şi eu am apucat, prin 1990, după Revoluţie. Înainte, ăl bătrân se ducea mult la Bucureşti. Făcea mult artizanaturi, se ducea în Piaţa Obor. Şi de acolo, ce mai rămânea, venea o doamnă de la muzeu – «Să nu le daţi toate, să oprim şi noi la muzeu! »- După, a intrat tata şi pe muzeu şi ce rămânea le luau la Muzeul Satului şi le vindeau ei acolo. Am dus şi eu acolo, după ce murise tata şi cu mama“, a povestit meşterul.
Invitaţii la muzeu primeşte meşterul şi astăzi, doar că de ani buni este, dacă vorbim de profit, pierdere de vreme. „Trece lumea, se uită, se plimbă prin muzeu... Ia, aşa, câte-o cană, câte-un urcior“, a descris meşterul ce se întâmplă astăzi.
„Făceau cutii din lemn la tâmplar şi le ducea cu remorca cu tractorul la gară“
Ne întoarcem la vremurile bune, în care erau ele drumurile proaste şi se ajungea greu, dar târgurile reprezentau o sursă importantă de venit.
„Când se ducea omul pe la târg lua pentru toate pomenile, 30-40 de căni, 30-40 de străchini, plin pe plin, cum era odată, sau plin de două ori... Cumpărau oale cu târnele (n. red. - coşuri mari împletite din răchită), nu cum se ia acum. Veneau cu căruţa, cu măgarii, că aşa e pe-aici, pe la Caracal, veneau la bâlci şi-şi cumpărau ce-aveau nevoie: străchini, taiere, căni...“, şi-a amintit meşterul. Pe atunci se vindeau foarte bine şi vasele de lut de dimensiuni mari, pe care oamenii le foloseau pentru a păstra untura topită la Crăciun şi din care foloseau un an întreg. Astfel de vase nici măcar nu le mai fac cei trei-patru olari din zona Oboga, pentru că se realizează foarte greu şi se vând la fel de greu, oamenii înlocuindu-le în gospodărie cu vasele smălţuite, mai uşor de întreţinut.
Şi dacă în acei ani olarii ardeau şi câte 10 cuptoare până la Paşte, pentru că aveau cui vinde, acum, a dezvăluit meşterul Ştefan Truşcă, de-abia mai arde un cuptor pe vară.
În trecut, olarii făceau eforturi foarte mari pentru a ajunge cu marfa în târguri şi pieţe. Mama meşterului Ştefan Truşcă, urmaşa Muntenilor, un neam renumit de olari din Oboga, le povestea cu zeci de ani în urmă copiilor săi că o pornea alături de părinţi cu carul cu boi către târg.
Ceramica de Oboga atrage şi astăzi la târgurile dedicate meşterilor populari FOTO: Facebook/Tradiţii Oltene
„Le dădea pe bani, pe bucate, pe ce se nimerea. Mergeau încet boii, o săptămână-două, făceau o săptămână-dus, o săptămână-ntors. Nu plecau singuri, plecau mai mulţi odată. Drumuri proaste, nici pietruite nu erau. Carele cu roţi de lemn şi cu şine de fier, se mai rupeau spiţele, opreau, le reparau la tâmplar... Fierarii le făceau potcoave la boi...“, şi-a amintit meşterul din cele povestite de părinţi. Bineînţeles că se mai şi spărgeau vasele, de fiecare dată exista acest risc. Nu au scăpat de asta nici mai târziu, când părinţii meşterului cu care am stat de vorbă încărcau deja marfa şi o transportau cu trenul către târgurile de departe.
„La Iaşi, unde mai merg şi eu, se duceau şi părinţii mei înainte. Se duceau cu trenul, le puneau în lăzi. Făceau cutii din lemn la tâmplar şi le ducea tata cu remorca, cu tractorul, la gară, le punea la vagonul de bagaje. Stătea tata acolo cu ele – eu stau aici, să nu-mi dea ăla tare cu ele, să le termine“, se îngrijorau olarii. Pe la mijlocul anilor ’70, meşterul Marin Trucşă, tatăl lui Ştefan Truşcă, şi-a cumpărat o maşină la mâna a doua, un Opel. Era deja semn mare de progres, maşina avea inclusiv ceas şi radio.
Ştefan Truşcă n-ar putea să spună clar când lucrurile n-au mai mers. S-a întâmplat treptat, vasele olarilor au fost înlocuite încet-încet cu cele de porţelan, iar astăzi standul olarilor, deşi apreciat în orice târg, e vizitat ca la muzeu. Ba chiar copiii sunt deosebit de surprinşi că roata olarului, pe care o au şi ei ca joc pe telefon, există în realitate.
„Nu le mai vine să plece, ar sta acolo toată ziua. Am fost la un târg la Craiova şi am stat câteva zile cu roata, le-am dat voie, au urcat să vadă cum e... Mă întrebau părinţii cât costă şi dacă au voie. Au, cum să nu, şi nu costă nimic. Asta ar trebui să facă, nu să stea pe telefoane toată ziua. Un copil chiar spunea că ce bine se simte la roată, că-l doare capul de la telefon“, a menţionat meşterul din puţinele momente care înseamnă enorm pentru cei care, altfel, văd meşteşugul ca şi pierdut.
Meşterul Ştefan Truşcă n-a vândut, anul trecut, nimic, iar lucrurile sunt în continuare la fel. „Dispare, doamnă, dispare cu timpul! Că, uite, copiii ăştia de i-am învăţat pe-aici (n. red. – meşterul este şi profesor la clasa externă de ceramică a Şcolii Populare de Arte Olt), stau până într-a opta, pleacă la licee, nu mai vin, şi termină liceul şi pleacă în străinătate“, este constatarea amară a meşterului.
Vă recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
